Incultul personalității

Marcel Pavel a fost tocmit să cânte la meciul România – Franța cam pe aceleași criterii pe care Marian Oprișan pune a doua oară nisip în loc de gazon, la un meci crucial. Motivul e că orice naș își are nașul, și oricât de naș ar fi Mircea Sandu, tot îl are naș pe Nicu Gheară. Iar Gheară îi e naș, la propriu, lui Marcel Pavel. Între atâtea cumetrii, nu e de mirare că micul Pavarotti a cântat și el, în puterea obișnuinței ca la o nuntă.
Trebuie să fiu sincer și să spun că n-am remarcat că a repetat în strofa a doua versuri din prima, dar am remarcat că fiecare vers se termina într-un falset, cu un fel de lălăială languroasă. Nu e, evident, un capăt de țară dacă un solist uită un vers, sau mai scurtează din partitură. Explicația lui Marcel Pavel de după meci e însă una care arată premeditare și e cu adevărat șocantă.
Pavel spune că l-a scos pe Traian din imn ”ca să nu sune politic”. Trăim, de fapt în același climat de obediență din ultimii ani ai ceaușismului, doar că acum s-au multiplicat mușteriii și s-a dat drumul la huiduieli. Aceiași prestatori care ar fi făcut mândria festivalului Cântarea României, își pot manifesta aptitudinile adulând și scuipând, după cum simt că s-ar bucura micii ceaușei care îi plătesc. Nu se poate să nu ți-l imaginezi pe Mihai Gâdea în uniformă de pionier, recitând, cu grijă pentru fiecare vocală, o poezie despre Elena Ceaușescu, cu un buchet de flori ținut la orizontală pe brațe. În toți cei care își manifestă la comandă aptitudinea de a sudui, zace și talentul de a linguși (cred că a spus-o un romancier înaintea mea, într-o formă asemănătoare).
Marcel Pavel a făcut și el cât l-a dus mintea, transformându-se din solist în cântăreț în corul de înjurători cu simbrie ai lui Băsescu. Instinctul lui de mirositor al banului nu se poate să îl fi înșelat. Cultul personalității dedicat unuia singur a fost întors cu roatele în sus și incultura a devenit o calitate propice succesului.
Pentru știința lui Marcel Pavel, care și-a luat bacul la 30 și ceva de ani, Traian de la Cotroceni nu e același cu Traian din imn, așa cum Nicu Gheară nu e același cu Moș Niculae, chiar dacă amândoi îi aduc din când în când daruri. Traian de la Cotroceni e un banal președinte, despre care n-am nicio idee dacă va rămâne în cărțile de istorie peste o sută de ani. Peste 2000, cu siguranță, nu. Traian de la Roma (le formulez mai manelistic, să rețină mai ușor și Marcel Pavel) era ditamai împăratul, și uite că încă se mai vorbește despre el după două milenii. Unii spun că a fost cel mai mare mare lider militar al Imperiului Roman. Era atât de mare, încât mult după moartea lui, senatorii obișnuiau să îi ureze unui nou împărat: Să fii mai fericit ca Augustus și mai bun ca Traian!. Cum ar veni, calitățile acelui Traian se transformaseră postum în proverb. De-asta îl adăugaseră pașoptiștii în imnul lor, nu pentru că le lipise vreun Traian o bancnotă pe frunte. Cucerirea Daciei a fost unul dintre cele mai mari triumfuri ale Romei, atât de mare, că s-a petrecut patru luni fără întrerupere în Cetatea Eternă, după aceea. Iar teritoriul cucerit de împăratul Traian în toate campaniile sale a dus imperiul la cea mai mare întindere avută vreodată! De-asta îi spuneau ”triumfător în lupte”, nu era o exagerare.