În frecușul imperiilor

Să fie acesta semnul că Dumnezeu își face milă de noi, aproape împotriva pornirii noastre spre autodistrugere!? O fi norocul nostru sau bucuria nebunilor? Vestea bună e că imperiile tutelare se ceartă deja în public, vestea proastă e că se împacă suficient de bine peste capul nostru. Altfel, doar în agitația asta stă scăparea noastră.

Păi când au mai putut respira românii, așezați „în calea tuturor răutăților”? Când s-au mișcat plăcile tectonice ale dominației. Profitând de rivalitatea dintre maghiari și monarhia austriacă, Horea își începe răscoala. Cu sultanul ocupat cu oarece bătălii prin Persia, Mihai Viteazul ajunge cu armata adânc în teritoriul imperiului, trecând de Adrianopol (Edirne). Ba poate ar fi mers și mai departe, spre Istanbul, dacă nu primea decât ajutor simbolic din partea Apusului. Dar bătălia navală de la Lepanto, care încredința și Apusul că expansiunea otomană poate fi îngrădită, îi permitea totuși contextul în care să își adune forțe și alianțe, încât să înfăptuiască prima unire a tuturor românilor.

Aproape un secol mai târziu, turcii asediau Viena. În acel iureș continental, fără a mai fi nevoiți să își pârjolească singuri satele în calea invaziei, pe tronul țărilor Române, în locul conducătorilor de oști, faimoși pentru bătăliile lor, urcă alții faimoși pentru ce izbuteau să construiască. Șerban Cantacuzino, descendent al unei dinastii bizantine, tipărea la București aproape în același timp prima traducere integrală a Bibliei. Era urmat imediat de Constantin Brâncoveanu. Care, înainte de a deveni martir al creștinătății, patrona apariția propriului stil arhitectonic, finanța mănăstiri cu tipografii în toate țările române, extinzându-și influența inclusiv în pașalâcul unguresc, care devenise Transilvania.

Un imperiu rival se ridicae la Răsărit, cel al rușilor, una din cauzele care probabil l-au făcut pe sultan să reacționeze atât de brutal în suspiciunea lui. Va profita de această împrejurare Dimitrie Cantemir, domnitor cu o erudiție neegalată în istorie între capetele încoronate ale Europei. Și el își va derula propriul program cultural în Moldova, încercând o echilibristică periculoasă între imperii. Iar în cele din urmă va și fugi din calea mazilirii, la curtea de la Sankt Petersburg, unde va aduce suflul occidentalizării și europenizării în palatul și în mintea țarului.

Și inflamați de asemenea idei, care le dădeau o misiune civilizatoare, de „a treia romă”, poate că mujicii ne-ar fi înghițit cu totul, de n-ar fi fost mai ocupați să respingă campania lui Napoleon.

În Europa de Apus, puterea papală și marile monarhii de drept divin primesc opoziția, la început ocultă, a ideilor iluministe și a francmasoneriei. Răspunsul lor practic la răsturnarea acestor mari puteri imperiale a fost apariția statului național. Spre norocul nostru, fiii de boieri, pământeni și fanarioți, sunt trimiși să învețe carte în universitățile Europei tocmai în mijlocul acestui război surd și prelungit. Așa se face că învățații Școlii Ardelene se întorc din Europa redescoperindu-și mândria latinității lor, cu care să răspundă proiectului de maghiarizare agresivă, derulat de imperiul austro-ungar. Iar pașoptiștii de peste Carpați se întorc mai apoi cu idei încă și mai mărețe: ruperea de sub dominația unui imperiu turcesc anacronic și reunirea provinciilor istorice românești, după înfăptuirea unui program de educație la nivel național. Să nu scăpăm din vedere că până și aceste idei progresiste, aparent pașnice, veneau ca urmare a unui conflict. Și că fără acea luptă de idei și interese, maghiarizarea ar fi curs neabătută, ca și vlăguirea, dacă nu și turcirea provinciilor exploatate în regim colonial.

Spre norocul nostru, acest progresism pozitiv era deja la modă în intelighentsia rusă, care va patrona, printr-un Kiseleff, tranziția noastră spre modernitate. Occidentalizarea ne venea de unde nici cu gândul nu gândești. Ba mai mult, ne salvam și ființa creștină cu ajutorul ideilor patriotice ieșite din ostilitatea față de catolicism a iluminiștilor.

Războaiele dintre ruși și turci ne-au permis să ne câștigăm independența și să ne întregim teritoriul de fiecare dată. E drept că era să dispărem cu totul, pe model polonez, în cele două războaie, dar prăbușirea concomitentă a țarismului, a dualismului habsburgic și a sultanului, ne-a dat ocazia greu și de visat, pe care o sărbătorim acum, la centenarul Marii Uniri.

Până și când se credea că vom fi căzut pe vecie în hotarul de dincoace de Zidul Berlinului, sub gheara Marelui Urs, iată că tot s-a ivit un context de speculat. Contextul pe care s-a ridicat abilul Ceaușescu a fost ascensiunea Chinei, ca pol rival de putere în interiorul blocului sovietic. Jucând deschis rolul de rebel al lagărului comunist, Ceaușescu a reușit pentru mai bine de un deceniu să fie luat în brațe de întreg Occidentul, fără însă a părăsi incinta, cum spune bancul. Plimbat în caleașcă de regina Angliei, dus la Disneyland de președintele Americii, Nea Nicu al nostru juca în stil mare cartea nebunului incontrolabil și a zurbagiului cu viziune. Pe această rupere din îmbrățișarea prea strânsă a rușilor, s-a petrecut mica independență a comuniștilor români dar, mai important, un mare elan de industrializare a țării. Programul a eșuat – din varii motive, pe care nu le mai reluăm acum, dar avântul și speranța anilor 60-70, nu trebuie uitați ca opțiune, chiar dacă au fost încadrații între terifianții ani 50 și întunecații ani 80.

Mai poate repeta acum România isprava de a se extrage dintr-un sistem colonial, care o stoarce de orice vlagă și speranță, pentru a recupera entuziasmul reconstrucției și al reușitei? Se mai poate salva de la totala spălare a creierului și reprogramare a societății după un program ideologic scris în altă parte? Se mai poate, dar are nevoie de lideri, care să fi păstrat undeva în clandestinitate un autentic sentiment patriotic. Și care să fie chiar capabili de jertfă.

Despre cum arată acum contextul zilei… în episodul următor.