Ich bin ein Munchener. Dincolo si dincoace de Zidul Berlinului

Viena, un oras intr-un parc
Cel mai dureros am resimtit diferenta dintre “la noi” si “la ei” la periferia Vienei, pe o alee de pe malul Dunarii. Da, da, fluviul ala mare si malos din care noi avem cea mai mare parte (fara a pune la socoteala Delta) dintre toate cele zece tari pe care le scalda. Facand abstractie de inestimabilul centru istoric al orasului, cu arhitectura perioadei imperiale, noua Viena e opera unui edil de geniu. Capitala austriaca nu mai e practic un oras in care sunt parcuri, ci un mare parc, printre aleile caruia pulseaza o metropola in toata regula, cu un cartier de business din otel si sticla, cai de comunicatii pe care poate circula tot parcul auto romanesc si case in care se traieste omeneste.

Foto: Dementa imobiliara si coruptia au facut ca unui bucurestean sa ii revina de 5 ori mai putina zona verde dacat unui locuitor din Stockholm, capitala europeana cea mai inverzita. Imaginea e din parcul care gazduieste impresionantul complex Olympiastadion din Munchen.
Si asa m-a lovit deznadejdea. Nu din cauza decalajului, nu din invidie pentru un nivel de trai – bogatie e si la noi in tara, doar ca altfel distribuita – si nu de ciuda pentru ramanerea noastra in urma in privinta educatiei de zi cu zi. Trist mi s-a parut ca nici acum nu suntem lamuriti care e directia in care ar trebui sa se miste Romania si ca pierdem atata timp in deriva, cheltuind vietile a generatii intregi, ca si cum modelul nostru de dezvoltare nici n-ar exista si ar trebui inventat. Din confuzia asta nu se scutura nici macar toti cei plecati la munca in afara, care vad apoi foarte clar cate sunt in neregula acasa, dar aduc cu ei in bagaje si resentimentul fata de o lume in care au ramas doar niste marginali si pe care n-au mare tragere de inima sa o impuna acasa cu toata rigoarea ei.
In Romania, bunul-simt e subiect de dezbatere
Deriva in care navigheaza Romania (culmea, cu un marinar la timona!) tine de absurdul reluarii la infinit a acelorasi teme induse in mod abil. Cineva care a plecat din tara acum zece ani o poate compara cu o asociatie de locatari care dezbate cu pasiune daca e bine sau nu ca oamenii sa faca pipi in lift. Pleci si peste zece ani te intorci si ii gasesti pe toti locatarii dezbatand cu foc aceeasi problema. (Stiu ca exemplul pare deplasat, dar pasiunea cu care bunul-simt e supus dezbaterii in Romania, ma obliga sa il folosesc.) Cum se poate asadar una ca asta?
Pai, in primul rand, pentru ca apar imediat cativa destepti cu facultati si masterate care sa spuna ca problema fiziologica tine de drepturile fundamentale ale omului. “Europa asta e un fel de puscarie, daca ii vine omului sa faca in lift, sa faca”. Sau, ca sa-l citez direct pe Puric: “Uniunea Europeana e un fel de Uniunea Sovietica”, dacii aveau calendar ca mayasii cand nemtii erau prin paduri, asa ca sa nu vina nimeni sa ne dea lectii unde si cum sa facem, etc.
Uneori, dezbaterea trece de punctul asta mort si locatarii blocului ajung de comun acord la parerea ca, totusi, nu e bine ca omul sa faca in lift. Se voteaza, legea e adoptata, totul ajunge la avizierul blocului.

Foto: Peluza cu sezlonguri rosii e chiar in buricul orasului, peste drum de Biserica Votiva. Nu stiu daca peste noapte ori in caz de ploaie le strange cineva, dar ziua nu costa nimic sa te odihnesti pe ele. Iar daca te plictisesti de citit sau lenevit, din parcarea de alaturi iti poti inchiria o bicicleta, pe care o platesti cu cardul bancar de la un fel de ATM special.
Cu prima ocazie cand pocinogul se intampla din nou, apar alte categorii de destepti. Cinicii totalitaristi: “omul e animal domne, poti doar cu bata sa-l opresti sa mai faca! D-aia era bun Ceausescu (sau, dupa gust, Antonescu), nu facea oricine pe unde il taia…”. Apoi cinicii nihilismului (ei adopta o strategie mult mai perfida, asteptand ca “idealistii” sa isi rupa gatul incercand, pentru a putea dezlantui tirada bascaliei – abordarea stil Mircea Badea) : “frate, esti prost!? Pai cum sa nu faca omu in lift daca acolo ii vine lui? Se ia dupa Patapievici, Liiceanu sau alt ciumpalac?! Pai aia au vazut in viata lor cum e sa te stranga vezica?!”
In fine, sa admitem ca asociatia de locatari e tenace. Vorba aceea, “se iau masuri”, lucrurile intra in normal, liftul nu mai e udat de nimeni pentru o vreme. La un moment dat, e depistat si un “faptas”. Inevitabil va aparea un alt aparator al specificului national care sa spuna: “pai stati putin, ca asta la noi e deja o traditie, asa facem dintotdeauna, vreti sa disparem ca popor?” Si dezbaterea e reluata din punctul zero.
Cine profita de acest zumzet necontenit, care nu e o dezbatere sau un dialog veritabil, ci un bruiaj? Aceiasi demagogi care le fac cu ochiul oamenilor de rand, promitandu-le ca ii vor apara de regulile fara suflet ale “nemernicilor” de la Uniunea Europeana, de capitalism, de concurenta, de civilizatie, de orice. Iar in timpul asta, liftul blocului miroase tot mai fetid, i se fura oglinda, apoi neonul si butoanele. Locatarii incep sa urce pe scari, dar li se promite ca in curand vor avea scari rulante “suspendate” in locul liftului.

Inter scriptum 1: In termeni usor schimbati, acest final al povestii liftului e chiar inspirat din realitate: la noi in bloc sunt doua lifturi. Acum multi ani locatarii au hotarat sa faca economie si sa inchida al doilea lift. Dupa mai mult timp, cel ramas s-a stricat si oamenii au zis: sa il folosim pe celalalt. Ocazie cu care au aflat ca in toti acesti ani primul lift fusese reparat cu piese de la cel de-al doilea, care acum nu mai are decat cadrul din tabla si placaj al cabinei.
Inter scriptum 2: Mi-am pierdut sirul gandurilor pentru ca din blocul vecin rasuna un potpuriu de petrecere, care a inceput cu M-a facut mama oltean si a continuat cu Trandafir de la Moldova. E mai vesel in tara, totusi. Revin:

Daca starea de spirit generala printre romani ar fi cea a unei natiuni care isi sufleca manecile pentru a recupera decalajele fata de Vest, mi s-ar parea chiar mult mai pasionant sa traiesti aici decat intr-o societate asezata. Asa, pe aleea aceea de pe malul vienez al Dunarii m-am gandit foarte serios la emigrare. Voi folosi un cuvant cu istorie stangista, compromis de Iliescu: ceea ce ii lipseste cel mai mult Romaniei acum e consensul asupra binelui public. In privinta celor care ii conduc, romanii s-au lamurit, dar in cei ii priveste pe ei insisi, nu s-au limpezit. Zgomotul de fond permanent intretinut de oligarhi si interpusii lor impiedica aceasta limpezire care ne-ar ajuta sa regasim sensul si ne-ar aduna energiile risipite in modalitatile individuale de supravietuire. Daca acest consens asupra binelui public minimal s-ar realiza, civilizatia ar deveni o chestiune de presiune a majoritatii si multe lucruri s-ar schimba in vietile noastre. E o speranta pe care inca o pastrez.
Iarba verde din Bavaria
Si ce era atat de grozav pe malul Dunarii acolo, o sa spuneti? Nu mare lucru, dar atat de multe: In primul rand iarba aia verde impecabila, cum noi nu reusim sa crestem nici macar pe toate gazoanele de fotbal, si pe care aveam s-o intalnesc apoi in toata Bavaria. Apoi calmul pietonilor si soferilor – in orasele vestice poti sta saptamani intregi fara sa auzi un claxon nici macar in centrul aglomerat al orasului. Senzatia ca majoritatea populatiei ori face jogging cu castile in urechi, ori e la promenada, ori strabate orasul pe bicicleta. Iar Viena e a biciclistilor in aceeasi masura in care e si a soferilor sau pietonilor: pistele de bicicleta iti permit sa strabati tot orasul de la N la S si de la E la V pe mai multe trasee, iar numeroasele poduri ale orasului au bretele pentru ciclisti si pedestri, aflate undeva sub nivelul la care circula masinile si metroul, deci complet separate de poluarea rutiera, cu panorama permanenta si numeroase bretele in serpentina pe care poti cobora la jumatatea drumului pe uscatul dintre bratele fluviului.

Intrebarea pe care ti-o pui e: oare cei care ne conduc nu sesizeaza diferentele? Adica, nu vad ca toate iesirile din marile orase sunt in 3D si doar la noi sunt in 2D? Peste tot pe unde am fost in vacanta asta (am apucat sa vad Budapesta, Viena, Munchen si Bratislava), macar iesirile din oras, daca nu si marile intersectii, sunt noduri rutiere cu 2-3 autostrazi si bulevarde suprapuse, in care nici nu mai ai de ce sa folosesti semafoarele. Doar in Bucuresti singura organizare de acest tip e Podul Grant, refacut acum 30-40 de ani, iar cea mai complicata gaselnita rutiera ramane sensul giratoriu. E organizarea rutiera a unui sat, nu a unui oras modern.
Cu siguranta ca politicienii si imbogatitii tranzitiei nu sesizeaza aceste diferente sau nu se sinchisesc de ele. Stiti de ce? Pentru ca si atunci cand construiesc pentru ei insisi, nu doar pentru comunitate, o fac la fel de prost, de urat si de fara cap. Am avut trista surpriza la intoarcere sa vad ca si Oradea e napadita pe kilometri intregi, pana spre Bors, de un fel de Pipera bucuresteana, extinsa ca o eruptie a opulentei prostului gust. De ce te-ai muta de la oras in afara orasului intr-un asa zis cartier rezidential care nu e nimic altceva decat un bloc pe orizontala?! Idealul locativ al bogatilor nostri e mare, inghesuit, plin de praf, fara locuri de joaca, de parcare, spatii verzi, fara nimic din ce ar descrie un trai civilizat intr-o comunitate de care sa te atasezi. Sa spun ca la nemti am vazut trotuare din verdeata, ca nu-si face nimeni gard din piatra sau tabla si folosesc gardul viu, ca isi ingrijesc gradina cu flori cu o pasiune aproape maniacala si ca nu se cunoaste in urma lor daca se odihnesc sau joaca fotbal pe iarba din parcuri? Dezarmant la noi e ca ne comportam jenant si in cazurile in care nu banii sunt problema, ba chiar, in cazul “omului de Pipera”, abia cand avem bani demonstram cate parale ne face pielea.

Foto: Blocurile piramidale dintr-un cartier din Munchen mi-au amintit de Bucurestiul de acasa. Muzeul BMW si sediul companiei cu care se mandreste Bavaria.
In zona rurala, comparatia e si mai dureroasa. Ma umplu de nervi cand vad ca si in 2009 in satele noastre se iau bani de la Uniunea Europeana ca sa se faca santuri din dale de beton. Probabil ca sa aiba betivii unde sa cad. Se opreste circulatia pe o banda, se pune placa mare sa stie lumea ce lucrare inginereasca se deruleaza si pe ce se dau cateva miliarde ca, intre curtile oamenilor si sosea, sa se construiasca… un sant mare si scump! Biciclistii si satenii umbla apoi tot pe soseaua cu o singura banda pe sens, pentru ca un trotuar asfaltat pentru ei, cu grilaj de scurgere, in locul grozavului sant ar fi o constructie care ne-ar depasi imaginatia.
Pe multi ii impresioneaza autostrazile, celebrele autobahn, care la intrarea in marile orase au si tuneluri cu cate patru benzi pe sens, luminate ca ziua si suficient de lungi pentru a te scoate la suprafata in cu totul alt cartier decat cel in care ai intrat. Mie mi-au placut la nebunie satele bavareze, cu dealuri nesfarsite de iarba cosita, cum acasa mai vazusem doar in Apuseni si in Bucovina. Nu lipseau decat simpaticele capite de fan de la noi. Si asta pentru ca balotii lor rotunzi, cam de un metru si jumatate diametru, sunt impachetati automat intr-o folie de plastic, care ii fereste de umezeala, sa nu putrezeasca si sa nu se imprastie cand sunt transportati. Rigoarea aproape maniacala cu care sunt trasate parcelele de porumb de cele de lucerna sau iarba m-a amuzat. Garduri nu prea vezi, dar liniile despartitoare par trase cu linia.

Foto: Catedrala Francisc din Assisi (sau Franz von Assisi, daca preferati) are alura unui castel din povesti.
Urbanizarea satelor e punctul in care se vede cel mai clar diferenta reala dintre Romania si Occident. Un sat german ofera aceleasi conditii de trai ca un cartier rezidential: acces la autostrada, sosea nationala, iar pe langa sosea alt drum asflatat pentru biciclisti si tractoare. Pe vacile, pentru care sunt cultivate toate acele campuri, le vezi foarte rar, iar cand “se prezinta in fata lor” fermierul isi pune halat, cizme si manusi. Apoi si le da jos si e la fel de prezentabil ca un orasean. Satul idilic al pasunismului romanesc a pierit de mult, incet incet va disparea si din discursuri, dar pana sa se transforme intr-un asemenea tip de sat cu infrastructura urbana, va aluneca tot mai grav catre o forma sordida de mahala inecata in alcool.
Ultima frontiera: granita romaneasca
La vest de Romania, n-am mai avut controale la frontiera nici macar simbolice. Nemtii nu si-au pus nici macar un steag la granita cu Austria, si vorbim de tara cea mai mare a Uniunii! Ai putea sa nici nu observi placuta albastra cu stelute galbene pe care scrie Bundesrepublik Deutschland, intre alte indicatoare de pe autostrada. Pe podurile peste Dunare intre Ungaria si Slovacia se trece, de asemenea, si cu pasul si cu masina fara sa te intrebe cineva cum te cheama. Sigur ca astea sunt detalii, nu te costa nimic sa arati un buletin si un talon pentru un minut. Problema reala e ca la nivelul strazii diferenta intre Ungaria si Austria, de pilda, e foarte mica, dar intre Romania si Ungaria e semnificativa.
M-as fi asteptat ca slovacii sa fie ceva mai avansati, dar in zona rurala i-am gasit leit cu romanii: sate rasfirate si campuri nelucrate care arata exact ca ale noastre, cartiere rezidentiale cu vile de neam prost fara verdeata. Bratislava, in schimb, e foarte sic, in ciuda blocurilor comuniste de la periferie, are patina istorica si o infrastructura rutiera de invidiat pentru un bucurestean.

Foto: Unul din elegantele poduri peste Dunare din Budapesta.
La Budapesta mi-a placut ca in loc de femei aveau pe strada unguroaice. In drum spre capitala maghiara ar fi pacat sa ratati o plimbare prin Szeged, oraselul de pe Tisa, cochet si linistit, cu un centru pietonal care are multe lucruri frumoase. E foarte aproape de Arad si Timisoara si merita sa fie tratat ca destinatie in sine, nu doar ca o simpla escala.
Romanul de export
Pe unguri i-am regasit inca o data amabili si politicosi. Chiar si numerosii trecatori care nu stiu boaba de engleza (filmele sunt dublate in maghiara, ca si Windows si alte programe de calculator) pareau plini de solicitudine. Parintii mei, care ani de-a randul mi-au impuiat capul cu povestea stereotipa cu “nem tu dom” de cand au fost ei in tinerete in Harghita si Covasna, au fost se pare la fel de incantati. Am inteles asta cand am auzit-o pe mama ca acum douazeci si ceva de ani a avut o colega Clara, unguroaica, si care era cea mai buna prietena a ei. N-am vrut sa-i stric puseul de toleranta etnica si sa-i spun ca douazeci de ani n-am auzit s-o fi pomenit pe respectiva unguroaica. Plus ca ne invatasera la scoala de Maurice Halbwachs, cel cu legile memoriei colective, care se reaseaza mereu involuntar in raport cu prezentul.
Pe o alee din Munchen aveam sa aflu si cum functioneaza toleranta emigrantului roman, beneficiar la randul lui de toleranta vesticului. O fetita merge pe bicicleta si zice ceva in nemteste (de care habar n-am). Una din cele doua femei de langa ii zice: “Da vorbeste, mama, romaneste, ce ti-e rusine? (cu accent moldovenesc, sau poate munchenez, cine stie) Ti-am zis sa vorbesti si romaneste, ai vazut ca toata lumea te lauda ca mai stii o limba? Doar cand sunt tigani (rostit apasat si cu ura), ti-am zis sa nu vorbesti in romana…. (se intoarce catre cealalta doamna si ii explica) Ieri a vrut sa-i zica ceva lu’ mamaia si nu s-au inteles…. ”

Foto: La Viena lebedele s-au inmultit necontrolat in ultima vreme. Nu m-am atins de niciuna pentru ca stiam de data trecuta ca au o carne atoasa
Inapoi in The Land of Hoax
Munchenul nu e tocmai un oras turistic, e prea vast pentru a fi strabatut cu piciorul si mare parte din el sunt zone muncitoresti. Dar sunt destule lucruri de vazut. Undeva la marginea orasului, unde se termina linia de metrou am intalnit o parcare de biciclete. Cele mai multe erau legate, dar cred ca erau mai mult de zece sprijinite pur si simplu de zid. Stau asa peste noapte, cand muncitorii navetisti coboara din tren sau metrou si isi continua drumul pe doua roti. Presupun ca nimeni nu e tentat nici macar sa plece cu alta mai buna intr-una din zile. Si cum afara deja se inoptase si nu era tipenie de om in zona respectiva m-am gandit la filmul lui Fellini si am realizat ca desi tot sejurul am cutreierat pe strazi cat m-au tinut picioarele nu am intalnit niciun politist. Iar metoda asta a politistilor in civil mi se pare una excelenta, care ar trebui adoptata pe scara larga si de politia romana. Chiar si cei de la circulatie sunt foarte discreti pe alte meleaguri, doar in Romania si Bulgaria politistii se mai indeletnicesc cu “statul la radar” ca modalitate de facut bani.
Exista si dezavantaje ale preciziei germane. Daca la inceput m-am amuzat de pietonii lor care nu traverseaza pe rosu nici cand strada e goala, dupa cateva zile am constatat ca incepusem sa traversez cand vedeam verde fara sa ma mai uit in stanga si-n dreapta – pentru ca pe soferii lor te poti bizui – ceea ce mi-ar putea fi fatal acasa. Apropo de soferi: nici masini de fite nu vezi la ei. Deh, etica protestanta… Cele doua sau trei decapotabile aveau la volan domni carunti, care m-am gandit ca si le-au luat in perioada disfunctiilor erectile dupa o viata de birou.
Si culmea ca intr-o zona care nu cunoaste praful si noroiul, pe sosele unde nu mergi dupa tractoare si carute as mai intelege optiunea pentru o decapotabila. In Austria si Germania, daca renunti la autostrada pentru drumurile marcate RomanticStrasse ai ocazia sa vezi peisaje minunate, cum e drumul spre Linz, care merge pe langa Dunare, la acelasi nivel cu luciul apei, de care il separa doar o fasie de verdeata si nelipsita pista pentru ciclisti. La fel de frumos e si traseul de pe Valea Dunarii din zona Visegrad, intre localitatile unguresti Komarom si Esztergom.

Foto: Nici la nemti nu am scapat de pozat mirese. Nu ca nu mi-ar placea.
Am povestit cateva dintre amintirile mele de calatorie nu ca sa idealizez Occidentul (se poate include fara probleme aici si Ungaria). Tari perfecte nu exista, si la ei zaresti oameni inveliti in cartoane. Doi nemti mi-au cerut de pomana, de unde deduc ca aratam destul de bine imbracat si in pantaloni scurti. Problema e ca noi ramanem cu teapa ca filosofie de viata: sa dau un tun, sa ma descurc, sa gasesc unu mai fraier, etc. Pana si refuzul de a ne confrunta cu problemele noastre e tot o forma de furat caciula.
Cand m-am intors acum un an din Grecia am simtit chiar o bucurie cand am intrat in vama la Giurgiu. Poate de vina fusese vegetatia arida si clima imposibila din Elada, dar chiar imi fusese dor de tara. Acum, dupa pajistile nemtesti, n-am avut nicio bucurie la intrarea in tara si pana hat pe Valea Prahovei cand pe sosea am facut slalom printr-o cireada de vaci intoarse de la pascut, n-am vazut nimic care sa ma incante sau sa ma amuze. Pur si simplu nu-mi fusese dor de acasa. M-am saturat sa calc peste covoare de coji de seminte, obiceiul asta dezgustator nu l-am mai remarcat pe nicaieri, nici macar la portile Orientului, in Istanbul.
De fapt, o fi Viena absolut cel mai frumos oras pe care l-am vazut deocamdata si un loc in care nu m-ar deranja nici sa emigrez pentru o vreme, dar Istanbulul ramane orasul meu de suflet. Greu de spus de ce. Probabil pentru ca e cel mai viu oras in care am calcat pana acum si pentru senzatia ca dupa fiecare colt de strada poti sa dai ori peste cineva care sa te talhareasca, ori peste cineva care te ia in brate si iti ofera un ceai. Dar cine stie, poate candva imi voi indeplini visul de a avea o rulota cu care sa strabat toata lumea traind ca un nomad si voi ajunge in orase si mai fermecatoare decat acestea.

Foto: Vladimir Tismaneanu isi amintea ca un lider comunist roman a spus candva "Noi construim socialismul, nu facem castele in Spania". Privind retrospectiv cele doua optiuni, parca mai bine era totusi sa fi facut cateva castele.
Romanul s-a nascut turist. Il intalnesti unde nici cu gandul nu gandesti. Intrebarea e: Romania poate deveni o tara turistica, asa cum ni se promite? Mie asta incepe sa mi se para ca o intrebare de genul “se poate trai din dobanzi?”. Da, daca ai suficienti bani in banca.
Ne plangem ca nu avem sosele pe care sa ajungem la frumusetile patriei. Asa e, in zona Tusnad sau mai sus de Deva sunt locuri tare frumoase si sosele bombardate. Ne meritam locul in aceasta rusinoasa statistica. Dar in Valea Jiului sunt multe portiuni care au si peisaj si sosea, insa aproape niciun fel de turism. Nimeni nu vine doar pentru atata lucru. Dupa cum nu vine ca sa fie jecmanit de cineva care trebuie sa isi acopere cat mai rapid investitiile, nici ca sa suporte proasta crestere a gazdelor mereu incruntate si sa asculte muzica data tare din masini ultimul racnet. De ce cheltuim bani pe promovare internationala cand nici noua nu ne place cum se manifesta neamul prost in statiunile si orasele noastre? Vom putea trai din turism ca tara doar dupa cateva generatii in care nu ne vom mai pacali intre noi si pe noi insine.