Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cuvântul hacker sună bine şi cool pentru presă, aşa că a ajuns să aibă şi alte înţelesuri decât cel originar. Pentru că la origini, hackerul nu era decât un angajat harnic şi tobă de programare, capabil să testeze dincolo de limite un soft, pentru a descoperi ce hibe trebuie reparate.
hackerul Băsescu
În mandatul şi jumătate pe care l-a avut la dispoziţie, Traian Băsescu a întors şi pe faţă şi pe dos cele câteva paragrafe de Constituţie, care îl puteau privi. Nu a rămas sens posibil necercetat şi ambiguitate de exprimare neadusă la lumină. Ne-a obligat pe toţi să ne transformăm pe neaşteptate în mici experţi constituţionali. A făcut, deci, munca pentru care un hacker e plătit de propria firmă, ca să poată îmbunătăţi un program. Acum şi opoziţia și puterea sunt convinse că textul scris de Iorgovan & Co, pe vremea lui Iliescu, și vag amendat pe vremea lui Năstase, are lacune majore, și mai rău ne încurcă decât ne ajută.
E adevărat că munca de hacker pe Constituție a lui Băsescu ne-a cam vlăguit de puteri. Nu credeam să ajungem vreodată să ne întrebăm dacă propoziția „vă consult”, rostită în plenul Parlamentului, e suficientă pentru a îndeplini condiția consultării de către președinte. Sau dacă legea prevede că președintele poate alege șeful Guvernului de la partidul câștigător, sau de la alianța câștigătoare în alegeri. Ba am ajuns să stăpânim și finețuri ca paragrafele referitoare la reprezentarea statului român în străinătate.
Desigur, foarte obositoare și de multe ori lipsite de orizont bătălii semantice. Dar vă rog să observați că lungul război dintre Băsescu și premierul Tăriceanu s-a dat aproape în totalitate pe tărâm juridic. Au fost în privința așta, și unul și altul „europeni cu papion”. În cei 3-4 ani cât a durat, niciun înalt demnitar european nu a simțit nevoia să intervină, nu s-a declarat îngrijorat că România nu mai e democratică. Și aveau mare dreptate, dovedind că nu sunt nici neinformați nici duși de nas.
Pentru că România intrase, chiar în acel blocaj instituțional, într-o etapă mult mai evoluată decât pe vremea unui Ion Iliescu, de pildă. În cei aproape 12 ani cu Iliescu la putere, relațiile în stat erau aproape de natură feudală. Curtea Constituțională nu avea de tranșat nimic decisiv, acum am ajuns să îi știm și pe nume pe cei 9 moșulici, care ne țin cu sufletul la gură când decid ceva. Într-un stat mafiotic, niciun șef de clan nu ar accepta o asemenea „impredictibilitate” de sistem. Dacă pe timpul lui Băsescu era posibil ca judecătoarele Lidia Bărbulescu sau Mona Pivniceru să țipe la „domnu prezident”, pe timpul lui Iliescu, nimeni nu punea la îndoială loialitatea unuia ca Tănase Joița. Iar urmările s-au văzut în cvasi-inexistența unor rezultate concrete al Justiției în cazuri relevante.
hackerul Ponta
Mai puțin informată, dar iubitoare de termeni bombastici, presa autohtonă a atribuit eticheta de hacker oricui s-a ocupat de cea mai măruntă înșelătorie pe internet. Așa ne-am pricopsit cu titluri ca „Hackerii din Drăgășani speriară Vestul”. Și cu falsa impresie că respectivii „hackeri” sunt un fel de olimpici la mate-fizică. În realitate, NASA nu se bătea să-i angajeze pe „hackerii de Drăgășani”, pentru că nu erau mai mult decât niște găinari. Luau o poză de pe internet cu un produs, o postau pe eBay, ca anunț de vânzare și așteptau să dea o țeapă câte unui naiv din Vest. Sau trimiteau mii de mailuri cu phishing, în încercarea că alți naivi își vor dezvălui parolele la cartea de credit. Golănie de drumul mare, zero abilități informatice.
Cam așa a încercat să facă hacking pe Constituție și Victor Ponta. Nici nu s-a obosit să găsească paragrafe necercetate și interpretabile în lege. Pur și simplu anunța că nu are de gând să respecte hotărârea Curții Constituționale, când nu îi convenea (plecatul la Bruxelles), că va lăsa Parlamentul să decidă, dacă o respectă (după Referendum), dar că va respect strict hotărârile care îi convin. Sunt metode de o grosolănie și de un primitivism, care a siderat politicienii din țări cu tradiție, indiferent de orientarea lor de dreapta sau de stânga. Așa ceva întrecea nu doar cutumele, dar și imaginația.
În tentativa de a „hăcui” legea, Ponta nu s-a demonstrat mai inventiv decât în ale plagiatului. Că până și la copiat se cere o minimă preocupare pentru a nu fi prins. Victor Ponta a preferat metodele de ciomăgar: a fugit cu Monitorul Oficial în brațe, a dizolvat comisii în timpul deliberărilor, a restrâns atribuții Constituționale prin Ordonanță de Urgență, a înlocuit șefi de instituții, abilitate să conteste măsurile, ca Avocatul Poporului.
În acest moment, Victor Ponta e copilotul unei mașini scăpate de sub control. Americanii dau de multe ori la știri curse nebunești, cu șoferi, care sparg barajele poliției și sunt filmați din elicopter. Se întâmplă, uneori, ca respectivele curse să pornească de la ceva mărunt: o trecere pe roșu, un șofer puțin băut sau fără permis. Și totuși, de la ceva mărunt se ajunge la curse nebunești, cu mașini care gonesc prin vitrine de magazine sau lanuri de porumb. Cam așa e și Ponta, care a ales să apese accelerația, după ceva relativ minor cum era plagiatul, care putea fi lămurit cumva, iar acum toată Europa, cu Merkel și Barroso din elicopter, îl roagă prin portavoce, să tragă pe dreapta sau măcar să iasă din trifoi și să revină pe carosabil.
sistemul nostru și sistemul lor
Lipsa de măsură, a lui Victor Ponta și a celor ce îl manevrează, s-a văzut încă de la pierderea alegerilor de către Mircea Geoană. Atunci a durat câteva spătămâni ca perdanții să înceteze o contestare până în pânzele albe a unui vot popular, dincolo de orice obișnuință vestică. Nu mai era procedură, era încăpățânare. În focul disputei, purtătorul de cuvânt al lui Geoană, Victor Ponta, a scăpat un porumbel: „s-a furat la alegeri și e clar că sistemul lor a funcționat mai bine decât sistemul nostru”.
Nu neg că nu e și mult adevăr în constatarea asta, dar ea trădează și o viziune necinstită asupra universului și căilor de succes. Spre surpriza lui Victor Ponta, există sisteme și sisteme pe lumea asta, nu toate fiind destinate jafului. De pildă, tot sistem se cheamă și ce rămâne în urma unui lider politic. Iar testul suprem pentru un sistem creat de cineva e dacă mecanismul funcționează și cu alte persoane.
După ce a testat Constituția până la ultimele paragrafe, după ce a amendat meticulos tot felul de Coduri de Procedură Penală, mecanismele de promovare a magistraților și așa mai departe, Traian Băsescu lasă în urma lui un sistem, care pare să înceapă să meargă. Recunosc că nu aș fi remarcat asta cu o lună în urmă. Dar cu Adrian Năstase după gratii, cu Sorin Ovidiu Vântu și Corneliu Iacobov, intrați și ei la închisoare, ambii blestemându-l pe Băsescu, cu înalți lideri PDL, trecuți tot pe acolo, de la Apostu la Solomon, cu dosare, care nu s-au mai împiedicat nici de banii Sorinei Plăcintă, nici de conexiunile nenumărate ale unui Sorin Blejnar, lucrurile arată că încep să funcționeze. Rece și enervant de imparțial pentru unii. Dacă sistemul, cu Cătălin Voicu în frunte, nu se apuca să tropăie panicat, nici nu aș fi remarcat această reușită discretă a președinției lui Traian Băsescu.
E o dovadă clară de sistem funcțional, când un Dan Voiculescu renunță îngrozit la imunitatea de senator, despre care crezuse să ce o pavăză totală, și demisionează la câteva zile după arestarea lui Năstase, doar pentru a mai câștiga o tergiversare de câteva luni, prin mutarea procesului la altă instanță. Ne place sau nu, Traian Băsescu lasă în urma lui un mecanism funcțional, pe care cineva de bună credință, nu are decât să îl lase să meargă mai departe.
În contrast, cele două luni cu Victor Ponta ne-au adus într-un punct fără întoarcere. Am aflat de la el nu ce articole ar trebui să formulăm mai clar în viitoarea Constituție, ci că putem pur și simplu să o ignorăm sau abrogăm prin ordonanțe de urgență. Am aflat că putem răsturna un președinte și la un an după ce a fost ales, dacă scade în sondaje și câștigăm destui parlamentari de partea noastră. Am aflat că putem goli de atribuții funcția de președinte, indiferent că el se va numi cândva Crin Antonescu sau Georgian Pop. Orice politician de acum înainte are precedentul Victor Ponta și va putea acționa simplu după bunul plac. În urma „amendării” spiritului Constituției de către Ponta nu a rămas decât pământul pârjolit.
Nici nu e de mirare că autorii puciului constituțional își riscă deschis carierele, care păreau abia la început. Crin Antonescu anunță că se retrage din politică, Victor Ponta promite infantil că nu va mai vorbi niciodată cu Traian Băsescu. Ceva intuiție au și ei. După un așa pocinog, niciun fel de negociere, de rezolvare amiabilă în politică nu mai e realistă. Cei doi și grupul în favoarea căruia au trecut aproape irațional la un război total cu statul au spulberat toate câștigurile de civilitate politică din ultimele două decenii. De aici încolo, fie ne întoarcem la un sistem impersonal, amendat cu noi „cheks and balances”, fie ne resemnăm cu un despotism mafiotic total, stil Belarus sau America latină de acum 40 de ani.
o nouă arhitectură constituțională
Pentru a ieși din acest punct mort e nevoie în primul rând de bună credință. Aproape orice legământ poate fi încălcat și abuzat în lipsa ei. Când vom avea o generație politică, terifiată de gravitatea situației de fărădelege în care am fost aduși, Constituția ar putea fi rescrisă.
Imensul nostru noroc e că ne aflăm în Uniunea Europeană și că suntem dependenți economic de mari instituții vestice. (Doar de ele, pentru că de la Beijing sau Moscova pot veni aplauze și încurajări tacite, dar nu și bani.) Ori birocrații europeni, așa cum sunt ei depășiți de situație, nu pot accepta în sânul organizației pe care se chinuie să o încropească un „județ România”, condus de o juntă ca-n Paraguayul anilor 70. La fel nici finanțatorii și investitorii de pretutindeni nu vor accepta incertitudinea unui stat, care nu respectă contracte și legi. S-ar putea ca ambele să genereze o schimbare de clasă politică mai drastică și mai rapidă decât ne imaginăm.
Presupunând că am avea oameni de bună credință, cu voină și putere, cum ar trebui să fie schimbată Constituția, pentru a o face să meargă din nou, în mod practic și previzibil? Un prim punct nevralgic al actualei constituții iliesciene e conflictul ambiguu președinte-premier. Soluția ar fi comasarea celor două instituții. Un președinte executiv, șef al guvernului, ales prin vot direct popular, ca în Statele Unite. Nu ar fi cumul de putere ci soluție practică și ar aduce ceea ce se cheamă „accountability”, răspunderea celui ales. Ar fi eliminați din start politrucii fără abilități de lider și incapabili să construiască echipe.
În prezent avem președinte fără puteri, ales cu vot popular, și premier cu puteri maxime, numit de președinte și parlament împreună. E foarte probabil să se ajungă la situații când un președinte e ales cu un program de dreapta și e forțat de Parlament să numească un premier de stânga. Cine răspunde, a cui politică se pune în operă?
De asemenea, trebuie eliminată această ipocrizie constituțională a președintelui apolitic. La origini, ea e o reminiscență a statului monarhic: un președinte ales dintre politicieni, care odată ales, se comportă ca un rege suveran peste partide. Dar redevine politician, când se hotărăște să candideze pentru al doilea mandat. Absurditate și ipocrizie totală. Nici cal nici măgar. Președintele nu trebuie să mai fie „părintele națiunii”, nici mediator, ci un poltician cu program, care să pună în practică lucrurile pentru care e ales.
Aș merge chiar mai departe cu imitarea sistemului american, prin includerea pe biletul de vot a vice-președintelui, cel desemnat să preia funcția în cazuri extreme, de neputință fizică sau infracțiuni flagrante. Ba mai mult, aș propune un sistem de vot cu listă: președinte, vicepreședinte și 7-8 membri ai Consiliului de Miniștri. Lista câștigătoare preia puterea 4 ani, iar oamenii știu în mare cum va arăta guvernul președintelui, pe care îl aleg.
Marele avantaj al unui asemenea sistem ar fi că ar obliga partidele să facă alianțe înainte și nu după alegeri. E frustrant pentru elector să aleagă un partid de stânga, care se aliază cu rivalul de dreapta a doua zi după alegeri. E o falsificare a votului popular. Dacă în fața alegătorilor s-ar prezenta liste de cabinete posibile, în care pot fi incluși reprezentați de la mai multe partide, acestea din urmă ar fi obligate să încheie alianțe pre-electorale, transparente, pentru a-și maximiza șansele de a câștiga prima poziție în alegeri. S-ar elimina astfel și lunile de negocieri de după vot, instabilitatea și șantajul exercitat de partide mici, nereprezentative. Ar scădea rolul combinatorilor și păușarilor, pentru că puterea nu ar mai fi un joc de culise, ci s-ar desfășura la vedere, în fața cetățeanului. Locul ales pe lista Cabinetului de Miniștri va fi pentru tot mandatul, dar președintele va avea libertatea de a-și alege și alți miniștri, tehnocrați fără notorietate, de exemplu. Consiliul de Miniștri va vota în ședințele de Guvern, deci cei aleși pe listă vor avea un cuvânt greu în tot mandatul, indiferent că se întâmplă să cadă din grațiile președintelui.
În fine, un Parlament mai suplu, ales printr-o combinație de vot individual și politic, ar face instituția respectivă mai practică. Să presupunem că pentru fiecare 100.000 de cetățeni trimitem un reprezentant, am avea ceva peste 200 de parlamentari, puțin sub 300, dacă facem și Unirea. Jumătate pot fi aleși prin vot direct, uninominal: primul clasat în circumscripție ia mandatul. Se rezolvă astfel problema răspunderii personale. Pentru cealaltă jumătate, votanții mai primesc un buletin de vot, doar cu căsuțe pentru partide sau formațiuni ale independenților. Fără prag electoral și fără nume. După numărătoare, se distribuie perfect proporțional mandatele, scăzând din numărul total câștigătorii aleși uninominal. În acest fel, în Parlamentul reunit avem garantat persoanele clasate pe primul loc, dar și o distribuție fidelă în funcție de votul politic, proporțional. Pentru completarea acestei jumătăți „redistribuite” se poate alege criteriul celor mai bine clasați din fiecare partid sau poate fi lăsată selecția la latitudinea formațiunilor. În felul acesta putând promova și persoane mai puțin notorii.
În fine, o mare parte din atribuțiile de numire de persoane, pe care le au acum președintele și primul-ministru, ar putea fi transferate acestui Parlament reprezentativ. O nouă constituție ar putea preciza și limitele unde se opresc funcțiile politice în administrație, cât se poate îndatora un stat, obligativitatea de a evidenția sursa bugetară pentru orice măsură cu impact economic. Singura care ar fi sustrasă acestui mecanism politic ar trebui să fie puterea judecătorească, ajunsă la maturitatea de a se auto-reglementa, de a-și alege conducerile prin vot în interiorul breslei, fără numiri politice de niciun fel, dar cu atribuții strict de natură legală, nu de tip guvernamental, cum au fost deciziile privind pensiile și salariile ale Curții, din vremea lui Emil Boc.
Victor Grigore
