evadare.ro

Forța și dreptul, țara și proprietatea

Ne naștem goi și vulnerabili; ieșim din viață îmbrăcați după gustul altora și complet lipsiți de putere. Nimeni nu a ieșit din pântecul mamei strângând în pumn titluri de proprietate. Nici nu și le-ar fi putut apăra, dacă minunea s-ar fi petrecut. Cu timpul, însă, acumulăm 3 lucruri (relevante în subiectul de față): ideea de proprietate, o umbră de putere fizică și o brumă de proprietate. Noțiuni legate una de alta.

Omul ajunge să dețină proprietate pe termen limitat (prin închiriere) sau pe termen nelimitat. Fie o cumpără din muncă proprie, fie din împrumuturi, fie o moștenește. Țara e genul de proprietate moștenită. Nici fondatorii unei țări nu au dovada că au deținut-o de la începutul istoriei, dar la un moment dat au dobândit-o într-o formă sau alta. Și, la fel de important, au dobândit noțiunea că le aparține și o stăpânesc.

Proprietatea e mereu vulnerabilă la atacuri din exterior. Aici intervine ideea de forță, necesară pentru a o apăra. Unii atentatori sunt ușor de descurajat: cu un gard (simbolic), o ușă, o încuietoare, un geam. În fața altora, ești nevoit să cedezi, dacă ai o forță prea firavă. De exemplu, atunci când statul decide să facă naționalizări, să facă exproprieri, confiscări în contul unor amenzi. Este rațional să renunți la o apărare în forță, apelând cel mult la o cale judecătorească.

La fel stau lucrurile și în cazul țărilor: dacă invadatorul are o forță disproporționat de mare, populația locală sau statul, care o reprezintă, se poate recunoaște învins. Și poate accepta cucerirea ca pe o realitate de facto. Din ea decurgând un nou regim juridic.

Problema e că acum se dă un atac ideologic, o cucerire pe calea ideilor. Puțini oameni au fost convinși de ideile comuniste, să renunțe de bună voie la drepturile lor de proprietate. Le-au cedat, sub comunism, cu argumentul forței. Dar niciodată sub argumentul că s-au născut goi și celelalte două noțiuni ar fi ilegitime, din acest motiv. Nimeni nu s-a lăsat păcălit de o asemenea retorică, izvorâtă din imaginea lui Rousseau despre „bunul sălbatic” și ilegitimitatea proprietății.

Puțini au fost convinși să renunțe la bunuri moștenite de la părinți, sub pretextul că sunt imoral dobândite. În schimb, nu sunt puțini, care se lasă păcăliți de acest tip de argumente când vine vorba de țară. De fapt, în Occidentul mai avansat, ideea e acceptată pe scară largă. Posibil să fie chiar concepția dominantă. (În tot cazul va fi, în foarte scurt timp, pentru că e proprie noilor generații.) Și probabil va fi și la noi, prin forța de convingere a presei și a sistemului de educație. Prin lungul proces de demitizare a istoriei, mulți au fost deja convinși că toate popoarele sunt emigrante fără drepturi pe pământul în care s-au născut. Că nu sunt cu nimic mai îndreptățiți decât ultimul sosit, coborât ieri de pe scara avionului. Ei au fost convinși să renunțe la forța, pe care încă o mai au, pentru a se apăra (în modul civilizat și organizat, în care se poate apăra un stat), pentru că au fost convinși că proprietatea lor asupra țării e una ilegitimă.

În cazul țărilor create de europeni în Lumea Nouă, cu atât mai mult, cu argumentul că sunt urmașii unor emigranți, ai unor jefuitori și asupritori. Dar argumentul va fi lesne „tradus” și la noi, prin aceleași scheme, de aceleași grupuri de presiune. Interesant e că e îmbrățișat de mulți dintre libertarieni. Care, altminteri, pun proprietatea și interesul propriu foarte sus pe scara valorilor, dacă nu chiar ca noțiune definitorie a individului. (Și a individualismului.)

evadare.ro
January 1st, 2021
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.