Fanaticii și desacralizarea

Ce ipocriți! Acum o săptămână aproape îl linșaseră pe un fost deținut politic, pentru o vorbă spusă la o înmormântare a unor colegi de celulă. Cică trebuie stârpită fără milă orice apreciere a extremismului, să demascăm legionarii.
Acum s-au întors cu 180 de grade și fac apologia libertății totale de expresie. Strigă jos corectitudinea politică, jos marxismul occidental! Cică nu ne apărăm valorile dacă libertatea de exprimare nu e totală.

Cică musulmanii să se obișnuiască cu insultele, să știe de glumă, că nu mai suntem în Evul Mediu. Văd și un articol în care ni se explică utilitatea socială a blasfemiei, care ar dezvolta spiritul critic. „Jos dogmele!” Pe aceeași linie putem fi chemați să ne insultăm, dacă tot progresăm testându-ne limitele.

În realitate, orice om are ceva sfânt, credincios sau nu. Pentru unii e religia, pentru alții e trecutul, părinții, steagul, holocaustul, gulagul, rațiunea, libertatea, copiii, egalitatea de gen, cine mai știe ce. Nici Occidentul, nici cei care și-au schimbat poza de profil cu Charlie nu au renunțat la toate acestea. Dacă nu credeți, luați-le pe rând și vedeți că atacul la una din ele tot li se pare intolerabil, pentru ceva tot sunt gata să sară cu semnătura pe petiție.

„Un fanatic vrea să purifice lumea de idolatrie”, scrie Dominique Colas, amintind că termenul a fost folosit pentru prima dată de Luther și Calvin, pentru a-i desemna pe sectanții, care ardeau simboluri religioase. Eticheta li se potrivește perfect caricaturiștilor francezi, care erau fanatici ai ateismului, în felul lor, tot niște oameni stăpâniți de un zel religios prin dimensiunea și extremismul obsesiei.

Murind, ei au devenit pentru alții martiri ai unui alt cult, a cărui utopie finală e o societate complet sterilizată de mituri, în care totul a fost demolat, pentru a păstra undeva ascuns singurul simbol căruia ei înșiși îi recunosc sacralitatea. Pentru a putea câștiga un atu moral, acești nihiliști pragmatici reclamă acum că apără civilizația „noastră”, în fața barbarilor înapoiați și dogmatici. Fără să precizeze ce ar mai rămâne de apărat din civilizația vestică, dacă ea însăși nu ar mai păstra nimic sfânt.

Nu cumva tocmai ipocrizia cu care e aplicat dublul standard pentru diverse victime și conflicte, face Occidentul detestabil celorlalți? Sau faptul că vorbește necontenit de valori, pe care le încalcă primul, că nu își mai ia în serios religia și îi privește ca o bizarerie pe cei care o fac?

Toată sofistica lor despre libertatea totală de exprimare cade la primul afront adus termenului sacru la care țin. Instantaneu se vor grupa ca un arici și vor cere ostracizarea huliganului, a extremistului. „Așa ceva nu tolerăm în societatea noastră, care și așa a fost mai tolerantă decât a voastră de-a lungul istoriei.”