evadare.ro

Două modele nesăbuite: liberalism vs tehnocrație

Liberalismul clasic a avut intuiția că niciun om nu poate fi mai deștept decât piața. Oricât de cumpănit și de prevăzător, va fi depășit în puterea de procesare și anticipație de forțele egoiste ale celorlalți și rapida lor adaptare. Din acest motiv, economia de piață liberă se dovedește superioară celei planificate. E mai agilă. Libertarienii au păstrat această prudență de la vechii liberali.

Dar liberalismul distrugea ceva mult mai valoros, salvând partea materială. Pentru că pornea de la ideea că tradiția nu contează și sistemele politice sau de valori în general se pot construi de la zero în fiecare generație, susținute de rațiunea fiecăruia.

Sâmburele religios al raționalismului iluminist (pe care îl continua liberalismul) era orgoliul de a refuza ideea de revelație. La rădăcina concepției de viață creștine stă insondabila dogmă a revelației, acel miez primit în vechime, de aleși după criterii misterioase. Raționalistul (și după el liberalul și modernul în genere) nu poate accepta această taină. Nici ideea superiorității celor aleși din generații trecute, față de el, cel de azi. Pentru că îi contrazice propria dogmă, a progresului. Prin urmare, denunță revelația ca superstiție – pe care în cel mai bun caz o poți tolera ca un vestigiu cultural, o relicvă de muzeu, slăbiciune personală. Dar în cel mai rău caz, o dovadă de obscurantism, care trebuie stârpită de lumina cunoașterii raționale. Ca să fie sigur că a stârpit toate sechelele revelației, liberalul cel mai raționalist pornește să atace toate vestigiile predate din trecut, să anihileze inclusiv formele laice de tradiție. Să refacă totul din temelii cu puterea minții sale, ca un „self made man”.

Conservatorismul vedea în tradiție o valoare foarte importantă. El considera că inclusiv realizările intelectuale ale prezentului sunt posibile doar prin acumularea precedentă. Un inventator poate lansa ultimul model de telefon, nu doar pentru că e genial, ci pentru că un număr uriaș de generații înaintea lui au inventat: focul, scrisul, matematica, curentul electric, telegraful, fotografia și multe alte lucruri. În același mod, organizarea politică a unui stat ținea cont de acumulările imposibil de cuantificat ale societății, în cutume, legi, obiceiuri, fel de a relaționa între indivizi, credințe, educație, stil de locuire. Un sistem bun ținea cont de toate aceste lucruri deja existente și, prin urmare, nu se îndepărta mult de forme deja testate și acceptate, care își dovediseră utilitate și funcționalitatea.

Ambele curente căzuseră de acord să mai adauge un strat prevăzător, atunci când s-au apucat să își transpună ideile în practică. Acest mecanism era prudența statului de drept, un pachet de reguli și linii roșii de netrecut. Francezii l-au teoretizat ca separația puterilor în stat; anglo-saxonii i-au spus „checks and ballances”. Rostul acestor reglaje era să asigure că nicio putere nu o va domina tiranic pe cealaltă și nicio guvernare nu va încălca jocul democratic, folosind statul pentru a-și persecuta oponenții sau pentru a anula voința populară de schimbare. Și acest tip de prudență juridică venea tot dintr-o tradiție anterioară, din experiențe amare, plătite cu sânge. Dar se baza și pe scepticismul unor filosofi față de natura umană în sine. Și, fiind formulată de legiuitori, dădea impresia greșită că ar fi rodul exclusiv al rațiunii acestora. De fiecare dată când un curent s-a abătut de la acest mecanism de protecție juridică, a intrat în zona radicalismului (unii i-au zis extremism sau totalitarism). Indiferent că abaterea s-a făcut prin stânga – ca radicalism revoluționar, egalitarism; sau prin dreapta – ca restaurație, fascism.

Utopiile se aflau la celălalt pol față de conservatorism. În timp ce statul conservator doar consfințea juridic realități existente, croind haina pe talia purtătorului, utopiile descriau forma ideală a statului, urmând să forțeze poporul să se adapteze proiectului. Așa cum am arătat deja în episoadele dedicate lui Karl Marx, doctrina lui se deosebea de restul utopiilor prin aceea că era gândită în primul rând pentru a demola, nu pentru a construi ceva precis în loc. Comunismul arunca pe fereastră ambele precauții, distrugând atât orice însemnase tradiție, cât și organizarea autonomă a pieței. Practic, îl prăda pe om de întreaga lui moștenire primită de la generațiile anterioare, de contribuția semenilor și de propria libertate, lăsându-l în voia iscusinței unor planificatori „științifici”. Evident, anula și protecția juridică pentru cetățenii unui stat de drept.

Comunismul real a clacat la testul istoriei. Dar, paradoxal, au rămas să domine prezentul doar doi urmași ai săi neașteptați. Ambii se află în viață pentru că au înțeles câte ceva din cele două nesăbuințe și le-au găsit unele remedii. Dar amândoi au în ADN aceeași ambiție: de a demonstra că ambele prudențe sunt inutile. Și că se poate crea un sistem bazat doar pe gândirea unei generații, fără nimic moștenit.

progresismul liberal

Primul poartă numele impropriu de liberalism. E, în realitate, neo-marxism. E cel mult libertin, dar liberticid. El acceptă pentru moment că piața relativ liberă e mai eficientă decât planificarea. E capitalist – de aici iluzia că ar fi de dreapta. Se auto-definește ca „societate deschisă”. Dar asta e doar un armistițiu. Își propune să regleze conturile și cu proprietatea privată la un moment dat. Pentru moment, prioritatea, dacă nu obsesia lui e distrugerea tradiției. Dacă observați listele de priorități ale guvernărilor lumii occidentale, veți constata că ele pun între paranteze orice probleme ale vieții oamenilor pe care îi conduc, pentru a rezolva niște imaginare imperative de ordin moral. Imperative care pe zi ce trece rup acești lideri de realitatea societăților lor. Dar îi aduc filosofic în conflict cu realitatea însăși. Pe orice om normal, asta l-ar fi speriat și descumpănit. Dar nu e deloc cazul „visătorilor” progresiști din emisfera Euro-Americană.

Deocamdată, lucrurile merg bine materialicește în partea lor de lume. Consumă uriașa bogăție materială, rămasă de la generațiile anterioare, a căror moștenire spirituală se chinuie din răsputeri să o distrugă în același timp. Dacă ești insensibil sau chiar ignorant la mica-marea lor cruciadă morală împotriva creștinismului, istoriei, autohtonilor etc, poți deocamdată să trăiești chiar bine în jumătatea lor de glob. În tot cazul, mai bine decât în a celorlalți. Deocamdată.

Acest succes facil îi încurajează să dea asaltul și asupra celeilalte redute, care încă le asigură bunăstarea. Marea speranță e că înarmați cu tehnică și inteligență artificială vor putea construi și un sistem de gestiune și planificare superior organizării spontane a economiei capitaliste. Lucru care îi apropie ca obiectiv, cu cealaltă odraslă actuală a comunismului.

tehnocrația asiatică

Celălalt bastard al comunismului are acum ochii migdalați și îl putem denumi unitar ca tehnocrație. China e forma cea mai radicală de tehnocrație post-comunistă. Dar există lângă granițele ei și forme mai mici de tehnocrație post-fascistă. Japonia e doar o formă îmbătrânită, care momentan și-a pierdut din vigoare, rătăcită între tentația decadenței liberale, o tradiție intoxicantă imposibil de părăsit și un exces de capitalism. Pentru moment, mai vânoase par verișoarele mai mici din Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, care profită de statutul de pivot între lumi și sisteme.

Avantajată de talie, tehnocrația chineză e singura dintre ele, care poate aspira la un statut de dominație globală. În urma ei e probabil cel mai mare munte de cadavre produs de orice regim în istorie. O cruzime fără seamăn, despre care știm doar o părticică. Dar aceea a fost etapa radical-revoluționară, un comunism cu accente bestiale. Ciudat lucru, acel trecut al revoluției culturale e ce ar apropia regimul cel mai mult de actualul liberalism vestic și propria lui revoluție culturală, la fel de irațională și anti-tradiționalistă. Să sperăm că nu pe acel tărâm se vor întâlni cele două sisteme.

China pare să se fi transformat de 4-5 decenii într-o tehnocrație pragmatică. Recunosc, în privința ei am cele mai puțin informații directe. Așa se vede din afară – un regim fără scrupule, nemilos cu poporul, căruia îi asigură ritmuri de creștere spectaculoase. Creșterea e invidiată, la fel și realizările tehnologic-edilitare; dar traiul grosului populației, nu. De câteva decenii li se prezice sfârșitul miracolului economic și prăbușirea. Am crezut și eu în iminența acestui scenariu, cu mai mulți ani în urmă. Acum înclin să cred că ne îndreptăm spre convergență, mai mult decât spre conflict. (Nici nu știu care e varianta mai rea.)

Cel puțin pentru moment, tehnocrația chineză, comunistă doar cu numele, pare să stăpânească piețele. Adică să fi depășit nevoia primei prudențe invocate. Asta se întâmplă, desigur, și pentru că există piețe externe și clienți bogați, care i le cedează, în lumea euro-americană, devenindu-i cumpărători. Dacă tehnocrația chineză și-ar extinde hegemonia și peste alte continente, nu cred că vor fi la fel de grijulii măcar pe cât sunt cu planificarea progresului populației proprii. Continentul, care i-a dat pe Mao și Genghis Han, nu știu dacă va furniza cuceriților prea multă milă. Chit că tot în Asia s-au născut și Gandhi și Maica Tereza.

convergența sistemelor

În anii 80, făcea furori în universitățile americane teoria convergenței celor două sisteme: capitalismul apusean și comunismul sovietic. Aparent, predicția a fost cum nu se poate mai ridicolă, dat fiind că în 89-91, întregul bloc est-european s-a dezintegrat. Observând cât de mult au alunecat UE și SUA spre asemănarea cu sovietele, predicția nu mai pare chiar o aiureală. Cei care o susțineau atunci o vedeau ca o speranță, eu o văd ca un mare pericol.

Marele pericol vine din aceea că supra-structura lumii euro-americane e tentată să combine cele două sisteme. Adică să transforme Vestul și globul întreg într-o tehnocrație cu pretenții liberale. Un sistem în care să existe o programare similară cu cea făcută de tehnocrații Chinei, dar nu pentru creșterea unei națiuni, ci pentru controlul populației și o inovație ruptă de orice a fost în trecut. Pentru această ambiție, guvernanții actuali din mai toate țările (numiți liberali în sensul cel mai larg), par deciși să sacrifice și acea prudență juridică, evocată mai sus. În timp foarte scurt, cu pretextul pandemiei, cei mai anoști și birocratici politruci ai „democrațiilor” s-au transformat brusc în dictatori sadea. Și nu par dispuși să mai renunțe la asemenea rol savuros, care le exaltă ego-ul. Chit că sunt doar tirani de carton, care execută cu sadism niște partituri primite în plic.

Cu schimbarea de regim ca și făcută în SUA, liberalismul radical pare decis să decoleze din nou, în pas cadențat. Statul și corporațiile monopoliste par pe punctul să fuzioneze întru represiune, ca să treacă la o nouă etapă de revoluției culturală. Banii electronici, venitul minim garantat, munca făcută de roboți și inteligența artificială par instrumente tentante, prin care să se propună o alternativă „mai științifică” la „haosul pieței”. Există deja limpede utopiști, care asta își doresc, și care vor ataca pilonii tradiției și ai economiei de piață, pentru ultima dintre utopii.

Dacă și tehnocrația chineză ar adopta ispitele libertinajului, structura ei socială s-ar putea destabiliza. Vestul încearcă de multe decenii să o ispitească cu abundența occidentală, cu investiții, pentru a se deschide mai mult în fața capitalului străin. Dar tehnocrația a acceptat doar cât a considerat necesar, fără a trece dincolo de riscul pierderii domeniilor strategice. A refuzat cu și mai mare încăpățânare să primească afluxul de producție culturală și de divertisment dinspre vest, împreuncă cu respectivul capital. Chiar și așa, stilul de viață al populației Chinei s-a occidentalizat mult. Oricât ar fi de traduse în chinezește, mercantilismul și individualismul s-au strecurat dincolo de marele zid.

Nu știu la ce cote, dar există această fascinație măcar a noilor îmbogățiți chinezi pentru stilul de viață occidental, pentru produsele lor de lux, orașele și universitățile de pe malurile Atlanticului. Reciproca nu e valabilă decât la nivelul elitelor politice și economice, se pare. Doar politicienii și oligarhii euro-atlantici sunt captivați de eficiența sistemului tehnocratic chinez. Ei par la fel de nerăbdători să încerce sistemul chinezesc de planificare centralizată și control, la fel cum chinezoaicele recent îmbogățite adoră să defileze cu pungile de Dior și Chanel prin marile capitale ale Europei.

evadare.ro
January 9th, 2021
Mai multe despre: Politica
Economie

Jaful mileniului
Pandemia e diversiunea, nu cauza crizei

Bogații, mai îndatorați decât săracii
Ep. 1: Criza datoriilor suverane și o răsturnare, care nedumerește

Națiunile și băncile lor
Ep. 2: Economia speculativă, transferul de suveranitate și prăbușirea ei înaintea pandemiei

Trei forme de capitalism
Ep. 3: De la Roma la Wall Street, capitalismul oamenilor liberi, capitalismul înrobitor și capitalismul cazinou

Criza începuse deja
Ep. 4: Din 2008 în 2019, măsurile de avarie și prevestirile rele

Tiparnița și sforile dobânzii
Ep. 5: Când mâna invizibilă apasă pe cântar

Un răspuns disproporționat
Ep. 6: Banii din elicopter

Bancherii din umbra regilor
Ep.7: O istorie, care nu se învață la școală. Personalități discrete, pe nedrept uitate

Primul imperiu global
Ep. 8: De la Pax Britanica la Pax Americana, acordul de la Bretton Woods

Dolarul offshore
Ep. 9: Moneda globaliștilor există deja și e produsă în cantitățile pe care și le doresc

Și acum, încotro?
Ep. 10: Opțiunile imperiului american

Marea Resetare
are în vedere toate aspectele vieții omenești

Coronavirus

Cercetătorii, care îi contrazic pe alarmiști
Ce susțin ei și care e reputația lor în lumea științei

Dezvăluirea umflării din pix a deceselor
n-a mirat pe nimeni

Descoperirile profesorului de la Stanford
spulberă isteria coronavirus

Falsa epidemie
descrisă de New York Times în 2007

Logica distrugerii economice
Explicația implicării celor bogați și puternici în demolarea controlată a sistemului care i-a făcut așa

Rechizitoriul
Cele 21 de motive de protest față de carantină

Asimptomaticii nu transmit boala
susține doctorul Fauci, Arafat al americanilor

Cât e un coronavirus
pe lângă un spermatozoid. Ar fi eficient prezervativul textil?

Estimarea lui Rafila
Ce mortalitate are până la urmă boala și unde se plasează față de alte pandemii istorice

Coronavirus a ucis 0,003% din români
în primele 60 de zile

Două viziuni
Felul în care percepem lumea ne-a determinat reacțiile la epidemie

Cazurile cele mai suspecte
centralizarea primelor 800 de decese

Spiritualitate

Sursele globalismului
cărțile și personalitățile, care au contribuit la proiectul noii ordini mondiale

Antidot pentru frica de moarte
Mircea Eliade și moartea ca inițiere

Fundătura ateismului
și a relativismului moral

Societatea controlului
operațiunea corona, răscoalele rasiale, piese într-o tranziție postmodernă

Școala de acasă
interzisă de Macron pentru a apăra laicitatea

Rezistența spirituală anticomunistă
Pentru CNSAS, martirii închisorilor comuniste sunt încă „dușmani ai poporului”.

Despre Bartolomeu Anania și alegerea nefericită a unui preafericit
Un elogiu adus celui mai mare predicator din Biserica Ortodoxă în acest moment, care, nu întâmplător, este și cel mai virulent atacat de presa din România

Mistica iconicului la Ghelasie
o viziune speculativă în isihasmul românesc

În apărarea cămătăriei
talantul îngropat al pieței libere

Ce este un român
identitatea, între cultură, rasă, cetățenie

Discurs fulminant
al arhiepiscopului Vigano împotriva papei Bergoglio

Media

Dezumanizare
Înmormântare cu distanțare

Îndobitocirea prin „fake news”
Dresajul corectitudinii politice

Tirania ecranului
Audiobook despre eliberarea de dependența electronică

Moment antologic
BBC prezice prăbușirea unei clădiri

În căutarea underground-ului pierdut
Dacă pe străzile din București cântă mariachi, ori ne tragem din incași, ori suntem un popor tare netalentat

Statul
făptașul neidentificat al crizei

Piața Universității
o părere la 30 de ani după

Tratatul de la Trianon
de ce merită sărbătorit

Presa sistemului
Pleacă coloneleasa, vine generăleasa

Ministrul Muncii
și înlocuirii sociale

Capturarea economiei Japoniei
cu ajutorul crizelor

Papa Francisc
a scos efigia lui Hristos de pe crucea de la gât

Jacques Attali, în 2009:
o pandemie ar permite instaurarea unui guvern mondial

FMI anunță un nou sistem monetar
cum ar putea spulbera banii digitali economiile din bănci

Politică

Argumentele împotriva imigrației
„De ce vă opuneți imigrației, dacă atât de mulți români au plecat?”

Educația sexuală în școli
proiectul de inginerie socială din spatele bunelor intenții

Cadoul de la UE
ne crește datoria de stat cu o treime

Cum funcționează imperiile
Ghici cum plătești bunăstarea altora

Unabomber
Ideile unui geniu ucigaș

Orban și Dragnea
speță identică, ignorată de DNA

Senatori americani
propun ca SUA să nu mai plătească datoria Chinei

China, inclusă pe Axa Răului
Ce urmăresc SUA prin noul război imagologic

Era nevoie de o femeie frumoasă
Să învețe omul contemporan să fie bărbat

Jean Jacques Rousseau
ideolog al tiraniei

Bogații lumii
mai bogați cu 10 trilioane de $ de la începutul crizei

Omul transformat în marfă
chiar și săracii pot fi sursă de bani în societatea controlului