Discuții republicane la parastasul regal

Oricum femeile se plictisiseră de tricourile lui Zelenski. Câteva zile, audiența o face parastasul regal. Săptămâna asta planeta e monarhistă, cu excepția analiștilor încruntați, care îi învață pe englezi cum să treacă la republică, să intre în rând cu lumea și progresul.

Scorul între republici și monarhii pe glob e 159 la 43. Dar numărul nu înseamnă nici dreptate, nici mai bine. (În democrație trebuie să ne prefacem că așa ar fi.) Din cele 43, monarhia britanică e de departe cea mai adaptată la civilizația spectacolului – atrage cei mai mulți turiști, face audiențele cele mai mari, livrează cele mai pasionante povești mondene, cele mai frumoase nunți, cele mai dramatice despărțiri, cele mai palpitante conspirații și mistere, cele mai vechi tradiții, etalate cu mare pompă.

Și în asta constă un sistem bun: nu contează de la ce idei pleacă, dacă în el se pot regăsi și manifesta toți pe potriva nivelului lor – și nătângul și savantul, și săracul și bogatul, și cel lacom și visătorul…. Aici greșesc sistemele stângii, care nu pleacă de la datele tradiției, ci de la aspirațiile utopiei. Și tind să creeze societăți pe un singur calapod, fără diversitatea haotică a vieții; ele sunt opresive pentru că sunt croite pentru un sigur tip imaginat: al muncitorului, tehnocratului, economistului, luptătorului pentru justiție socială… Când lumea are multe alte hobby-uri.

Acum televiziunile ne vor împuia capul cu amploarea ceremoniilor, calcule privind succesiunea, povești istorice cu regina și războaiele, povești siropoase cu prințesa Diana, cu Kate, cu renegata Meghan…

În privința succesiunii, englezii au procedat ca maeștri de marketing ce sunt. O trecere scurtă de ștafetă la Charles, cât să nu fie eclipsată înmormântarea de încoronare. Va fi stors tot ce se poate din simbolul defunctei regine, o poveste în sine uimitoare, de 96 de ani. După care, la câteva luni sau ani, după trecerea doliului, sperăm și în vremuri mai bune pentru planetă, o și mai spectaculoasă trecere de ștafetă la tânărul cuplu. Care să asigure un cu totul alt moment fabulos, de povestit la nepoți, ce nu putea să se suprapună pe cel al înmormântării. Adică un alt eveniment, complet opus, un nou început care să insufle optimism și speranță.

Machiavelli constatase că, indiferent de organizare, în orice cetate nu guvernau mai mult de 40 de persoane – că i se spunea dictatură, democrație, republică, monarhie, tiranie. Desigur, cifra trebuie amplificată la scara unei națiuni, dar realitatea s-a păstrat. Da, între timp există mai multe eșaloane birocratice de funcționari, tehnocrați, consultanți în locul curtenilor, dar ecuația puterii e aceeași – că sunt lideri de grup parlamentar, finanțatori de campanii electorale, căpetenii războinice sau șefi de clan.

E ceea ce nu înțeleg monarhiștii superficiali sau admiratorii altor modele idealizate – de la cel american, la cel elvețian. O Anglie republicană, cu Boris Johnson președinte, n-ar fi în câștig, dar nici nu s-ar confunda cu o Românie regală, cu Klaus Iohannis pe tron. (Sau Ciucă, sau Ciolacu…)

Norocul monarhiei britanice e că nu poate fi redusă la show-ul formidabil, pe care îl furnizează supușilor și planetei. La acest nivel, de bârfă, de simpatie spontană, alte vedete ale politicii, ca Obama, Macron, Trudeau, Sanna Marin, Volodimir Zelenski, sunt tot personaje de tip regal, nu republican. Adică sunt superficial adulați ca prinți și prințese. Folosesc o altă estetică, alt ritual de comunicare, dar în sine e ceva la fel de frivol. Un clip de-al lui Obama cu „Yes we can!” spune tot atât de puțin (sau de mult în inimile supușilor) ca o vizită a unei regine sau un mesaj de Anul Nou. Dar la ei e doar show, doar marketing, doar luciul revistelor. După ce se stinge reclama plătită, rămâne uitarea sau regretul.

Întâmplarea face că pentru acest rol ceremonial și simbolic, regina Elisabeta a II-a să fi fost fenomenal înzestrată. Dacă s-ar fi dat concurs – după cum vor adepții „meritocrației” – dacă s-ar fi votat – cum vor adepții democrației – dacă se întocmea o comisie de experți pentru selecție – cum vor adepții tehnocrației…. tot nu puteai să găsești pe cineva care să poarte coroana cu mai mult tact, să comunice mai bine cu poporul în contexte atât de diferite, cu generații atât de diferite, de la Churchill la Spice Girls și Elton John. Nu o spun cu ironie: tranziția de la o veche dinastie creștină, la o monarhie cu profil monden, bun și pentru tabloidele sordide și pentru revistele scumpe de modă, e una din cele mai impresionante treceri făcute de o instituție.

Ca monarh, regina Elisabeta a II-a a fost fără cusur. A fost un mesager din altă eră, care a făcut să strălucească blazonul englezesc. Echivalentul republican al unei asemenea performanțe sunt nu liderii de mucava, amintiți mai sus, care știu să pozeze ca un rege pe tron – ci sunt marii lideri, care fac epocă și care adună în jurul lor popoare ca și cum ar fi mai mult decât simpli muritori. Sunt multe reproșurile care li se pot face, dar tot englezii au dat pe această scară lideri de calibru, ca Winston Churchill și Margaret Thatcher. (Nu discutăm politicile și consecințele, vorbesc de înzestrarea pentru a conduce și galvaniza o națiune.)

Prin emoția și curiozitatea pe care o stârnește o înmormântare, regina slujește și post-mortem ideea dinastică. În același fel, există personaje ale istoriei, fără coroană, despre care oamenii nu încetează să vorbească și după ce nu mai sunt. Ba, pentru unii, posteritatea geloasă dă chiar legi, care le interzice memoria negativă (cazul lui Ataturk) sau pe cea pozitivă (cazul extremiștilor, trecuți la index). În cazul lor, actualii deținători fragili de putere se comportă ca o femeie, căsătorită cu un văduv, care i-ar interzice bărbatului să mai treacă pe la cimitir, de teamă să nu o eclipseze răposata.