Marxismul e varianta malignă de socialism, creată de geniul malefic al lui Marx pentru a dinamita din interior societățile creștine ale Europei. Forța lui demolatoare e de neegalat, pentru că nimeni până la Marx nu intuise cu atâta claritate disfuncțiile capitalismului, impactul acestuia asupra omului contemporan. Nici sursele de vigoare ale unei societăți prospere, care urmau a fi secerate pentru a o răpune. Doar titanul din Trier avusese o asemenea capacitate de intuiție și sinteză, aplecându-se asupra părții materiale a vieții cu o pasiune fanatică. (Și transformând în religie laică materialismul.)
Nu discutăm acum elementele de context, care au permis ca marxismul să fie impus în conștiința populară ca singura formă de socialism. Nici felul în care a dobândit putere în forme diferite în societăți din est și din vest. Nici metamorfozele ideologiei (formele de „neo”). Nici cum s-au schimbat regimurile inițial marxiste în contact cu realitatea. Tot ce trebuie subliniat deocamdată e că, prin consecințele sale pe termen îndelungat, marxismul are un caracter anti-social.
Naționalismul e forma cea mai naturală de coagulare a societăților umane. Din această realitate simplă, el nu poate depăși stadiul unei idei romantice sau al unei înflorituri retorice decât împreună cu o doctrină socială. Speriați de confuzia larg răspândită, între marxism și socialism, mulți oameni bine intenționați resping această componentă, ca pe ceva rușinos sau periculos. Și cad în cealaltă extremă anti-socială, libertariană. În America s-a generalizat confuzia: libertarienii sunt numiți „conservatori”, iar stângiștii (de la social-democrați la neo-comuniști) primesc apelativul „liberali”.
Rezultatul acestei fugi superstițioase de registrul social e eșecul amintit. Patriotismul rămâne la stadiul de sentiment platonic, fără virilitatea de a mai deveni o doctrină națională aplicabilă. În cel mai bun caz se ridică doar până la stadiul naționalismului economic. O noțiune ambiguă, care poate fi ușor contaminată (capturată) de liberalism, oferind globalismului cadoul unei competiții între țări similare cu aceea dintre corporații. Sau mai rău, rămâne doar la vorbe.
În foarte multe feluri, după gust și împrejurări. Dar ar pune în primul rând accentul pe unificare, în locul conflictului. Ar lua în considerare existența claselor, fără intenția stimulării luptei de clasă. Nu ar căuta abolirea proprietății, ci ar înțelege importanța în special a variantei de mică proprietate particulară.
O doctrină socială ar înțelege că societățile au și un trecut care le definește, au un patrimoniu de acumulări. Prin urmare, ar fi mai curând tradiționalistă decât radical revoluționară. Doar dacă își propune să fie anti-democratică va ignora simțirea general răspândită în rândul muncitorilor și țăranilor, pentru a le înlocui cu fanteziile fermentate în universități.
Că place sau nu acelor intelectuali reformatori, nu există societate structurată fără o credință religioasă preponderentă. Care dă matricea etică și de comportament a societății respective. Prin urmare, caracterul militant ateist al marxismului e nu doar o formă gravă de erodare a liantului societății. Dar privit la modul practic, e un efort inutil, care ostilizează, consumă, fără să producă beneficii. Nu e obligatoriu ca programul social de guvernare a unei societăți să fie mistic, dar măcar din rațiuni strategice trebuie să manifeste decență și respect pentru astfel de sensibilități. Chiar ambiția secularizării, care a definit socialismele ultimelor secole e o componentă inutilă. În cel mai bun caz, se poate explica prin aceea că Biserica Catolică avea de secole o doctrină socială și o implicare, din cauza căreia s-a ajuns la un conflict de putere.
Ar fi categoric susținătoare a familiei, pentru că nu există altă legătură mai durabilă și mai semnificativă pentru om, totodată mai indispensabilă pentru ansamblu. Ar face din natalitate și problema mai largă a demografiei o preocupare esențială, fiind o chestiune existențială.
Și aici urmează un punct asupra căruia marxismul a creat cea mai mare derută. Privită cu luare aminte, organizarea unei societăți nu poate fi egalitaristă. Doar cineva care vrea cu tot dinadinsul să creeze societăți disfuncționale țintește distrugerea ierarhiilor autentice și incapacitarea (marginalizarea sau chiar eliminarea) elementelor valoroase. Spiritele mai libere au nevoie să nu le fie îngrădită manifestarea, inițiativa. În timp ce naturile mai simple au nevoie de un cadru mai riguros, mai predictibil, paternalist. Nu e deloc o contradicție un sistem care ar permite unor segmente auto-guvernarea deplină (de exemplu, în justiție, antreprenoriat, profesii liberale). Iar în același timp ar fi foarte implicat cu programe de organizare, coordonare, verificare, formare pentru segmentele cu risc de marginalizare, pentru debutanți, șomeri și profesii cu putere mică de negociere.
Trăim momente în care devin evidente limitele așa zisei democrații. Un sistem, care a existat în cazuri răzlețe în istorie și pe glob, în societăți restrânse, care aveau deja propria așezare. (Inițial, privea doar un nucleu select al unei mici comunități sau o metropolă colonială.) Acel deziderat nobil a fost denaturat prin distrugerea structurilor autentice, profesionale, ale societății și prin interpunerea unor forme de mediere a informației. Astfel, a apărut chipurile un nou judecător suprem, „gura lumii”, adică „opinia publică”, travestită în popor. În realitate, o pseudo-entitate manipulată de trusturile de presă, care îi dictează cum să vadă realitatea, ce să afle, ce nu trebuie să afle, ce teme să dezbată, cu ce opțiuni pro sau contra, ce personaje să respecte, pe care să le antipatizeze. (Și despre unele și despre altele neavând niciun fel de informație personală certă.) Iar prin concentrarea oligarhică și scumpirea exorbitantă a campaniilor electorale, votul a fost devalorizat. Pentru că acum corporațiile și păpușarii din umbră au echivalentul a milioane de voturi ca greutate și timp de antenă.
Aici apare o altă diferență notabilă. Marxismul împinge la extrem această tendință de falsificare a speranței democratice. Distruge în totalitate structurile autonome ale societății, topind totul în masa amorfă a proletariatului sau a membrilor de partid. Formal, e foarte grijuliu să organizeze scrutinuri și să dea tuturor dreptul la vot. Dar în realitate, le transformă în simulacre neimportante. Dimpotrivă, o formă benevolentă de organizare a societății s-ar concentra pe esența votului, nu pe ritualul mimat. Adică ar extinde mecanismul votului în cadrul unor bresle și instituții, acolo unde se va vota în cunoștință de cauză. Eventual, va putea folosi și forme ample de consultare populară, ca referendumul, dacă subiectul poate fi formulat limpede. Dar se va feri să creeze artificial conflicte prin subiecte cu încărcătură emoțională mai mare decât miza practică.
Va practica această societate redistribuirea? Probabil nu într-o formă directă și brutală, pentru că am spus că nici nu va aboli proprietatea, nici nu va socoti egalitatea un deziderat. Va căuta totuși să apere un echilibru, De pildă, va interveni în acele sectoare unde concurența nu mai e posibilă. Ar putea, în interesul general, să susțină dezvoltarea unor „campioni economici”, rețetă practicată de țări ca Japonia și Coreea de Sud, Taiwan, mai explicit, dar tacit de toate marile puteri, care își apără astfel interesele comerciale pe diverse piețe.
Inevitabil va trebui să acționeze ca plasă de siguranță pentru cei mai defavorizați. Scopul nefiind pedepsirea celor mai de succes, ci tentativa de a recupera potențialul irosit al unor marginalizați lipsiți de resurse. Această formă de coeziune socială ar urma să stimuleze activitatea, depășirea impasului. Din motive practice, nu va putea fi revărsată decât asupra autohtonilor – o adevărată politică socială nu se poate face decât cu un control strict al frontierelor. Opusul (granițele deschise) a ajuns să se confunde cu o politică de stânga, socială, când în realitate e distructivă pentru societate în cel mai înalt grad.
Rămânând preponderent privată, acest gen de economie nu va putea fi una de control. Dar nu înseamnă că nu pot exista unele elemente de planificare de ansamblu, direcții strategice de apărat sau proiecte ample coordonate sau în gestiunea statului. Se poate merge până la deținerea integrală a terenului agricol și concesionare pe perioade lungi către cei dispuși să îl lucreze. Sau pe gestiunea directă a unor resurse naturale. (Aș vrea să elaborez într-un articol separat cum poate fi folosită uber-izarea pentru rezolvarea problemei pieței muncii de către stat.)
Un stat cu funcții extinse ar naște problema coruptibilității administratorilor. Fenomen de care nu e lipsit nici sectorul privat. (La fel și în cazul birocratizării și tendinței spre abuz a organizațiilor mari.) E, într-adevăr, cel mai mare pericol al intervenționismului și – pe timp scurt și mediu – marele avantaj al modelului liberal. E motivul pentru care eșuează modelele social-democrate ale statului asistențial.
Așadar, nu cred în șansele unui sistem materialist, care să facă din chestiunile sociale preocuparea principală. Chiar țările nordice, cu realizări notabile și pornind de la o civilizație protestantă solidă, dau semne că au eșuat, pentru că au neglijat chestiunea națională. O societate a beneficiilor ar produce nu doar o pătură tot mai mare de birocrați, care își extind programele doar pentru a-și oferi o activitate, dar ar produce și o populație la fel de moleșită ca aceea a abundenței consumului, de la finele liberalismului.
Se spune că geniul unui general stă în organizarea logistică mai mult decât în viziunea strategică. Dar și o armată preocupată doar de meniul zilei, confortul uniformei și condițiile de somn, n-ar mai fi o armată. Nicio doctrină nu poate fi realistă fără o componentă socială – fiind, așadar, și „socialistă” într-o oarecare măsură. Indiferent dacă e mai de dreapta sau mai de stânga. (Din cauza asta, libertarianismul nu va deveni niciodată mai mult decât o fantezie pentru adolescenți, nu o variantă serioasă.) Dar acea componentă socială trebuie să rămână secundară, subordonată altei idei mai mari. Orice surplus de bunăstare nedobândită direct trebuie oprit și investit în proiecte de care să beneficieze generațiile următoare.
Spre deosebire de marxism, care neagă prin relativizare ce numește „morala burgheză”, pe care o vrea distrusă, alte administrații etatiste din istorie nu au fost neapărat focare de corupție. Chiar dimpotrivă. O societate ghidată de o idee religioasă sau măcar de un cod al onoarei poate depune eforturi pentru a produce cetățeni virtuoși. Ceva ce liberalismul nu ia în calcul. Și am invocat mai sus câteva exemple de țări asiatice, care au putut genera administrații oneste și o criminalitate scăzută. Putem adăuga și exemplul gestionării cu succes a resurselor petroliere de autoritățile statului norvegian – care a investit capitalist profiturile în beneficiu public, rămânând o țară capitalistă.