Dezvoltarea durabilă piramidală

În acest punct, un alt argument livrat de presa sistemului și de idioții ei utili e cel al pensiilor. Se spune: suntem obligați să importăm populații străine în masă și într-un ritm constant, pentru că altfel nu are cine ne plăti pensiile. (Ocazie cu care fenomenul trage de partea lui și susținerea vârstnicilor speriați de ziua de mâine, pe lângă activiștii sentimentali ai stângii.) Observați că nu se spune niciodată: pentru că altfel nu vom avea din ce să mai cumpărăm armament la mâna a doua, sau nu vom avea din ce să mai achităm datoriile pe care le fac guvernele acum, sau nu vom mai putea susține același aparat bugetar… Se recurge la argumentul emoțional al pensiilor, adică al bătrânilor care – spre deosebire de tineri, nu mai pot fi trimiși să îi concureze pe salarii de mizerie pe asiatici.

Modelul de economie propus e o schemă piramidală, în care trebuie mereu adăugat ceva din afară ca să rămână stabilă. După aceeași logică, și Caritasul ar fi prosperat și în zilele noastre, dacă se găseau suficienți deponenți, care să aducă din ce în ce mai multe fonduri. Desigur, țări ca Japonia sau Coreea de Sud, deși confruntate cu o îmbătrânire fără egal și o prăbușire de natalitate – din aceea că sunt printre cele mai avansate în adoptarea modelului capitalist – totuși nu încetează să dea pensii decente pensionarilor, pe care îi vedem călătorind pe tot globul. Controlul strict al migrației nu i-a văduvit de pensii, în timp ce națiunile Europei, care au importat de decenii străini, care au ajuns deja ei înșiși la vârsta pensionării, sunt tot în aceeași capcană în care erau și când au găsit această falsă soluție facilă și „avantajoasă”.

Stânga globalistă insistă pe aspectul ecologic al expansiunii capitaliste, prin care atenția e deplasată de la impactul mult mai grav și mai apropiat al capitalismului asupra vieții personale, de familie și ca pericol pentru națiune. La un moment dat, va exista și acea realitate a epuizării unor resurse cheie, după cum se văd deja și semnele abuzării naturii, distrugerii unor arealuri de faună și vegetație. Chiar dacă schimbarea climatică e doar o diversiune, livrată tot selectiv doar țărilor din primul eșalon de dezvoltare, problema merită privită echilibrat.

Ruperea omului de natură e o dramă serioasă, traiul în artificialitatea orașelor ne face să pierdem o parte esențială din calitatea vieții. Greșim dacă adoptăm punctul de vedere radical capitalist, că mediul și poluarea nu contează și că profitul justifică orice, doar pentru a fi pe o linie diferită de idolatria mediului profesată de eco-activiști. (Care, lucru grăitor, sunt mai mult birocrați urbani, adepți ai unor politici de reglementare a traiului în orașe, decât ai unei autentice întoarceri la natură.) Într-un viitor oarecare sau la o privire mai profundă, se va pune și problema conflictului între natura (ca atare) și natura capitalismului. Deocamdată urgența e conflictul acestuia din urmă cu natura umană.

Finalul mini-seriei
Natura capitalismului în conflict cu natura omului
Cuprins: