Democrația organică

Toți oamenii sunt egali, e principiul de bază al democrației. Dar nu toate democrațiile sunt egale. În Atena vota doar o minoritate a locuitorilor, în mod direct și fără intermediari, pe probleme din viața de zi cu zi. Pentru alți greci și mai ales pentru romani, democrația era un cuvânt de ocară, echivalent cu „puterea gloatei”. Patricienii erau sub 2% din populație. Se presupune că ei erau cei care aveau un „pater” între cei 100 de bătrâni, cu care Romulus crease senatul.

În Senatul Romei, sute de ani au votat în realitate doar câteva familii, a căror stingere a coincis cu declinul imperiului. (Aemilia, Claudia, Cornelia, Fabia, Valeria.) După Nero, când se stinge prima dinastie, fondată de Iulius Cezar, dispăruseră aproape toate familiile patriciene de pe vremea Republicii. Apar alte familii, dar ritmul schimbării crește. Pe timpul lui Nerva („tatăl” lui Traian), se mai regăseau în Senat jumătate din familiile reprezentate cu o generație înainte. În timpul lui Hadrian („fiul” lui Traian), dispare și Cornelia, ultima familie patriciană consemnată înainte de Cezar. Purpura începe să fie îmbrăcată de foști militari, născuți în provincii (ba chiar pe alte continente), care transformă Senatul într-o instituție consultativă, apoi decorativă.

Cea mai mare parte a istoriei a existat o democrație aristocratică. Și cei mai odioși tirani mongoli erau votați într-un fel sau altul de camarazii de arme. Că nu întrebau tot tribul sau nu s-au păstrat discursuri meșteșugite ca de pe vremea lui Demostene, e altă discuție.

Până la instituirea regalității ereditare de neam germanic, românii au avut un sistem mai democratic: o monarhie electivă. Erau eligibili toți cei de „os domnesc”, deci sânge regal, prin alegerea (sau măcar acceptul) sfatului boieresc, adică al unei aristocrații. Sigur, propunerea suveranului în viață, influența „votul”, dar ce vot nu e imperfect? 🙂

Regimul instaurat după 23 August a purtat o vreme numele de „democrație populară” și avea pretenția că e mai democratic decât monarhia constituțională, decât parlamentarismul și decât regimul autoritar din timpul războiului. Care regim folosise cele mai multe referendumuri din istoria țării.

Revoluțiile majore ale istoriei doreau mai multă democrație, prin lărgirea sferei votanților. Ceea ce fusese anterior o calitate, prin stabilitate și perpetuarea elitelor, devenea un defect, manifestat prin privilegii, care trebuiau înlăturate. Masoneria a adus ideile revoluționare în rândul straturilor aristocratice și burgheze.

După înlăturarea privilegiilor aristocratice, votul cenzitar a rămas ultima barieră în calea unei democrații mai aproape de modelul popular. Cum bine remarcase Marx, acesta era un compromis, care nu putea dura. Implicațiile pe care el le vede în votul universal sunt chiar de desființare a proprietății, în condițiile în care cei care nu au sunt mai numeroși decât cei care au și pot vota impozite și chiar confiscări. În România, votul cenzitar (care era oricum la cote simbolice) a fost abolit în 1917.

Dar Revoluția Franceză a adus o schimbare puțin știută, mult mai importantă decât aceea a votului universal (adoptat gradual în secolul XX, în țările Europei). Anume, nu cine votează, ci cum votează. Existau anterior forme organice de organizare, cum ar fi breslele. În interiorul lor, se repeta o calitate, pe care o regăsim și în democrația ateniană, și în democrația limitată din sânul aristocrațiilor de spadă, și în cercurile boierești. Oamenii votau în cunoștință de cauză, oameni pe care îi cunoșteau nemijlocit și despre subiecte asupra cărora aveau o competență certă.

Atacul dat de masonerie asupra claselor înalte a fost înlocuit cu atacul generalizat asupra populației, dat de presă. Acest lucru a făcut masoneria să decadă ca putere și interes, la nivelul unui joc de societate. Simbolurile oculte și ideile subversive nu au dispărut, îmbibând cultura de masă. Presa, însă, a înlocuit piața publică ateniană și forul roman. Prin distrugerea structurilor organice, locale și de meserii, alegătorul a fost atomizat, dându-i-se o iluzorie putere națională. I s-a cerut să decidă asupra unor probleme, care îi scapă capacității de verificare, pe baza unor sinteze făcute de presă, alegându-și reprezentanți, pe care îi cunoaște tot prin intermediul presei.

În plus, părți ale populației au fost antagonizate pe criterii artificiale, în loc să promoveze unitatea. Ansamblul a devenit vulnerabil în fața minorităților bine organizate și factorilor externi. Presa e prin natura ei cumpărabilă, spre deosebire de vot, măcar în principiu.

Noile tehnologii permit și variante noi de democrație directă. Acestea au virtuți, până la un punct, dar nu rezolvă nici problema competenței votului, nici a calității aleșilor. Creșterea în complexitate a problemelor în dezbatere garantează că nici parlamentarii, cu toată bună-voința, nu pot stăpâni diversitatea problemelor unor legi, pe care doar cei din domeniul respectiv le pot judeca bine. Probabilitatea ca alegătorul de rând să petreacă ore, citind legi obscure, de sute de pagini, despre fiscalitate și industrie, e ca și inexistentă.

Întoarcerea la un sistem, care să implice auto-legiferarea și reprezentarea, pe categorii de activități, împreună cu un for parlamentar, care să medieze și să coordoneze aceste niveluri organice ale societății, mi se pare o variantă mai bună.