De la tehnocrați la mercenari

Scriu probabil pentru prima dată despre Roșia Montană și gazele de șist, nu pentru că subiectele nu ar fi fost importante, ci pentru că am avut mereu o neîncredere în pasiunea pusă de taberele oponente. Și pentru că nu m-am regăsit în această dezbatere, cumva niciuna din părți nu m-a convins până la capăt, iar participarea mi s-a părut suspect de disproporționată. Ceva tot fals îmi sună la cele două coruri, dar mi-a atras atenția o evoluție.

Acum un deceniu, tehnocratul devenise speranța celor dezamăgiți de politică. Cineva care se pricepe, știe ce are de făcut, dar nu e părtinitor cu vreo grupare, nu e omul nimănui, aplică rece niște rețete sigure desprinse din cărți și e surd la orice încercare de corupere și orb la tentația populismului. Ne-a luat ceva să ne lămurim că așa ceva nu există. Pentru că viața și economia sunt prea complexe să fie sistematizate, controlate și corectate de rețete deja scrise. Iar orice intervenție implică o gândire de ansamblu, deci o opțiune politică, indiferent că nu ai habar de ideologie, ca și la proză, cel mai probabil le faci fără să îți dai seama. Și chiar dacă partizanii unor asemenea idei nu se vor grupa formal în partide, ci în grupări de susținere și influență ale tehnocraților, tot la un sistem politic s-ar ajunge.

Dar speranța tehnocrată părea să rezolve nu doar problemele practice ale vieții de zi cu zi, ci și reticența publică de a participa la politic. Un fel de a nu te murdări pe mâini. Pentru că din moștenirea comunistă a rămas reflexul că politicul e monopolul exclusiv al „cadrelor”. În alte domenii – private, artistice – se mai putea face câte ceva, dar atingerea sferei politice însemna ori înregimentare ori risc major. Prin urmare, oamenii cumsecade, oamenii care nu vroiau să aibă probleme, nu făceau politică. Își vedeau de treabă. Munceau, nu comentau. Și s-au declarat ca atare și după 90, când același reflex a început să fie îmbrățișat de noi generații din ignoranță și comoditate.

Era firesc ca noua generație, integrată tot mai mult într-o cultură corporatistă, care are metode încă mai sofisticate de control și asigurare a conformismului, să îmbrățișeze cu mulțumire apolitismul. Și parcă pentru ei s-au inventat subiecte civice aparent apolitice, cum ar fi ecologia. Iată ceva ce n-ar trebui să supere pe nimeni. Poți s-o susții și să rămâi prieten cu toți clienții și partenerii de afaceri. Și poți manifesta aceeași dezaprobare pentru politicieni ca orice om normal, prin formula standard – „toată clasa politică”.

Numai că în multe cazuri nu avem de-a face cu o decentă dragoste pentru mediul înconjurător, ci cu un activism foarte agresiv. Care în cazul activiștilor de profesie nu poate fi nici dezinteresat. Aici nu vorbim de plantat copaci și adunat peturi, acțiuni lăudabile, ci de fixație pe un subiect care cere mai mult implicare online decât fapte. Și încă unul potențial, din viitor. Care ar putea fi o catastrofă sau ar putea să nu fie deloc, dacă nu se mai demarează. N-am văzut niciun ONG care să își propună să salveze localitatea Glina și pe năpăstuiții vecini ai tuturor gunoaielor deversate de bucureșteni în respectiva groapă. Sau o fundație care să salveze Hunedoara de sub haldele de steril, să facă mai puțin apocaliptic măcar drumul spre castelul huniazilor, un obiectiv turistic de top. Sau acțiuni de salvare a zonelor de pe Valea Prahovei sufocate de turismul necivilizat. Și aproape că nu-i loc în jur, care n-ar putea fi ecologizat sau colțuri de natură, pentru care merită să te bați.

Cu toate astea, activismul eco rămâne doar în zona unde e rost de oarece finanțare, unde sunt interesele economice mai mari. Și răspicat „apolitic”, să nu deranjăm Guvernul. Un fel de mercenari ai cauzelor sociale, dar rupți de societate. Pentru că mare lucru nici nu ar rezolva o victorie în cazul Roșia Montană. Pentru un grup restrâns, da, miza e uriașă, vorbim de miliarde de euro, poate și de interese geo-strategice. Dar pentru societate în ansamblu, efectele ar fi destul de restrânse, și ca aport la PIB și ca locuri de muncă. Viața omului de rând s-ar schimba prea puțin, poate chiar deloc. Grijile celor mai mulți au treabă cu un loc de muncă, întreținerea de la iarnă, supraviețuirea cu un salariu minim sau mediu, viitorul copiilor, îngrijirea bătrânilor. Sunt teme cu adevărat grele, pe care încep să cred că și guvernanții le-ar vrea acoperite chiar și cu un protest ecologist, care le-ar putea fi fatal. Dar pe care poți spera că îl mai uită lumea până la următoarele alegeri, până la care mai poți trage de timp întreținându-l.

Pentru problemele reale, de dezvoltare ale României, nici ecologiștii nici guvernanții nu au soluții. Pentru că nu au în general un proiect și o direcție, doar planuri de salvare personală și conformare la cerințele altora mai puternici.

În cazul politicienilor, mercenariatul e în văzul tuturor. Aici nu mai e nevoie să faci supoziții de conspirații cu George Soros și Gazprom, că se văd cu ochiul liber piruetele făcute între campania electorală și guvernare, nu poate crede nimeni că sunt dezinteresate. Tot ce îi acuză strada e perfect real: au scos la tarabă orice fel de resursă și sunt deschiși la orice fel de negociere pentru bani și putere. Ar deschide mine și în centrul vechi din București, dacă le-ar face cineva o ofertă. Dublul discurs cu care încearcă să mai liniștească huiduielile nu mai păcălește absolut pe nimeni. Îi putem cataloga de fanarioți, niște mercenari veniți să se chivernisească ei și rubedeniile pentru câteva generații de acum înainte, cu orice mijloace.

Și aici vine partea frumoasă. Dacă noi ca societate suntem dezintegrați la nivelul civismului, dacă nu avem niciun proiect comun, nimic nu ne poate scoate din blocaj și apatie, n-ar fi oare o idee să lăsăm conducerea în seama mercenarilor? Dar un sistem în care mercenarii să se poată concura, măcar să se pârască unii pe alții în public, să încerce să-și facă rău, să nu se carteleze, adică. Gândiți-vă la hectarele nesfârșite de pământ cu buruieni, pe care le vezi străbătând țara de la un capăt la altul. Unii sunt îngroziți că această bogăție abandonată ar putea încăpea de la anul pe mâini străine, deși ce a fost de vândut s-a cumpărat deja. Cam la fel s-ar putea proceda și cu administrarea altor resurse, doar să ne bucurăm că există încă interese care ne includ, că sunt grupuri economice sau oculte, care ar da măcar o șpagă sau o subvenție unor mercenari autohtonic, ca să îi pună să producă orice. Normal că nu-i o idee de vis să lași un organism pe mâna unor virusuri sau paraziți. Dar dacă altă idee de progres nu putem produce, măcar să fim conectați prin mercenarii noștri din politică și din societatea civilă, la mersul ideilor și intereselor în lume. Ca și cum ne-am conecta la marile cicluri de producție globale, prin primirea unor multinaționale.