Cum să ajungi la 90 de ani. Reţeta regelui Mihai

A te naște într-o familie sau într-o țară nu e nici un merit nici un defect. E motivul simplu pentru care nu pot fi nici monarhist nici naționalist, la fel de bine cum nu sunt rasist. Refuz principiul eredității, ca pe un dat cu care pornim la drum. E mai important cum ne croim drumul cand avem cât de cât de ales.

(Actualizare 2023: Recitesc acest articol scris cu 12 ani în urmă și trebuie să precizez că în intervalul scurs mi-am modificat perspectiva. Eram cam libertarian și visător pe vremea aia, acum sunt naționalist și cred că mai realist. Pericolul dispariției națiunilor și culturilor create de ele mi se prezintă acum ca incomparabil mai mare și plauzibil decât cel al rămânerii la putere a vechilor comuniști, care mi se părea atunci năpasta care ne ținea în loc și în urma Europei – pe care o idealizam ca toți tinerii din generația mea.)

Mihai I s-a născut într-o familie care domnea și făcuse cinste țării ei de adopție. Era destinat să domnească într-o dinastie care obținuse independența, îi unise pe toți românii în aceleași granițe și în general adusese țara în cea mai înfloritoare perioadă cunoscută vreodată. Norocul lui.

Era fiul unui zurbagiu, care lăsase baltă dinastia și țara de câte ori se îndrăgostise și care își detrona fiul de câte ori îi treceau pulsiunile amoroase. Ghinionul lui.

În general, avea cam tot ce își dorea, de la limuzine la avioane și alte distracții ale unui tânăr al acelei vremi. Norocul lui.

Nu se prea putea bucura de toate, pentru că avea de urmat un cod stupid de conduită și i se cerea să joace roluri aberante pentru un copil, devenit fără știrea lui încarnare a statului. Ghinionul lui.

Imediat ce a trecut de adolescență a fost distribuit în roluri de figurație de alții cu mai mare apetit dictatorial. Nu e tocmai un noroc să n-ai de ales în politica externă decât între Hitler şi Stalin, așa că nici pe rege nici pe alți politicieni români ai epocii n-aș îndrăzni să-i judec. Erau cu toții parte într-o tragedie națională.

De asemenea, mi se pare absurd să judeci pe cineva pentru vina de a nu se fi sacrificat (fără vreo finalitate certă) în fața comisarilor sovietici. Monarhia era deja condamnată la dispariţie de înţelegerea de la Yalta. Ar fi putut sfârși împuşcat ca țarii Rusiei, numai că a avut noroc. A fost doar deposedat de putere și exilat. Să-i spunem ghinion.

Numai că aici cred că se termină episoadele de noroc și ghinion din viața regelui Mihai și începe restul de viață pentru care putem spune fără ezitare că poate fi judecat sau felicitat. Ca om, e de apreciat, a trăit din muncă, a încercat diverse meserii și afaceri, și-a făcut o familie, cu copii pe care i-a crescut. Tot respectul.

Ca om de stat, rămâne o singură întrebare: Când credeți că a luat regele Mihai prima poziție împotriva regimului comunist criminal în perioada exilului?

Cumva în ianuarie 1948, imediat după sosirea în lumea liberă?
Cumva în anii ’50, la răsunătoarele procese politice înscenate fostei elite a țării?
Poate la inaugurarea Canalului, la dezvăluirile despre Fenomenul Pitești făcute de Virgil Ierunca?
Poate a trimis mesaje de îmbărbătare lupătorilor români din munți pe timpul celor 15 ani de uimitoare rezistență?
Poate la aflarea veștii că se demolează biserici în orașe sau că sunt strămutate sate și deportați țăranii incomozi?
Cumva, un mesaj de protest la greva minerilor din 79, reprimați cu gloanțe și vidanje de Securitate?
Poate la fuga securistului Pacepa, când apar dezvăluiri din cercul intim al lui Ceaușescu, demascând impostura cuplului pseudo-dinastic?
Poate un mesaj de susținere pentru muncitorii de la Brașov din ’87, un mesaj pentru familia inginerului care și-a dat foc pe o pârtie de pe Valea Prahovei, într-un protest de tip tibetan?
Poate mesaje publice de susținere a lui Paul Goma, a Doinei Cornea și a celor mai curajoși dintr-o Românie umilită și mută de frică în anii ’80?

Ei bine, NU !

Primul act de protest împotriva regimului comunist făcut de regele Mihai cât timp a trăit liber în Occidentul la fel de liber a fost în iunie 1989, prin semnarea unui document care îl comemora pe Imre Nagy și practic marca ruperea Ungariei de comunism. Restul a fost, vorba poetului…. tăcere.

Mi-ar fi plăcut să îi văd omagiați în Parlament pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Toma Arnăuțoiu, pe Elisabeta Rizea, pe Gheorghe Arsenescu și pe atâția alții, numai că ei nu au avut noroc nici la naștere, nici după și nici de o patrie recunoscătoare.

PS: În discursul ținut astăzi în Parlament, regele Mihai a rostit o frază cu adevărat memorabilă:
„Țara nu e ceva ce am moștenit de la părinții noștri, e ceva ce am împrumutat de la copiii noștri.”

E cu adevărat frumos și înălțător, refuz să cred că e ceva cules de Radu Duda de pe Famous Quotes

Treat the earth well: it was not given to you by your parents,
it was loaned to you by your children.
We do not inherit the Earth from our Ancestors,
we borrow it from our Children.

Adăugire 2023: 

Acum 12 ani, auzisem doar vag despre „Declarația de la Budapesta”, ca fiind un fel de protest semnat și de Regele Mihai, care l-a enervat pe Ceaușescu. Deci, am presupus (fără să fi citit efectiv textul) că era ceva bun și anticomunist, dar venit tardiv din partea regelui abia în vara lui 89. Am greșit în mai multe privințe. În primul rând, a semnat documentul abia în iulie 1989, la o lună după emitere, dar acesta e un detaliu nesemnificativ.

Mult mai important e conținutul textului în sine, care îl face un act deloc anti-comunist dar potențial anti-românesc. Deci putem spune acum că pică și acest act de „anti-comunism” al regelui și trebuie să conchidem că pe toată durata șederii sale în lumea liberă, vreme de 42 de ani, până la căderea regimului, regele Mihai nu a avut nicio poziție anti-comunistă. Toate criticile sale răspicat opuse ideologiei în cauză au venit după 1990, când toată lumea (inclusiv cea din țară) era liberă să vorbească pe acest subiect.

Declarația de la Budapesta a apărut între timp și în documente ale CIA, ca parte a manevrelor de izolare a regimului Nicolae Ceaușescu, care tocmai achitase datoriile externe în primăvara acelui an, luase de două decenii un viraj de la comunism la naționalism și nu participa la reformele deschise în restul țărilor comuniste din regiune. Ungaria intrase pe o pantă a reformelor graduale în sânul regimului comunist, pe modelul deschis de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, reforme care aveau să o treacă din blocul comunist în cel nord-atlantic.

Schimbarea garniturii comuniste avusese loc la Budapesta la sfârșitul lui 1988. În februarie 1989, Comitetul Central al Partidului Comunist din Ungaria își afirmase deschiderea de principiu pentru trecerea la un sistem electoral cu mai multe partide. În aprilie același an, URSS, condusă de reformistul globalist Mihail Gorbaciov, accepta retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Un moment de mare emoție națională se producea în iunie 1989, când s-au organizat funeralii naționale la reînhumarea lui Imre Nagy. Acesta fusese un lider comunist reformator, care în 1956 stârnise invadarea Ungariei de către trupele sovietice, care puseseră capăt unui început de revoluție anti-comunistă, care avea și o componentă anti-evreiască și naționalistă, îndreptată împotriva guvernelor marionetă controlate de la Moscova.

Cu ocazia acelui val de emoție din vara lui 1989 e scris și acel protest intitulat „Declarația de la Budapesta”, prin care CIA încerca să extindă focul revoluționar și în România prin minoritatea maghiară din Transilvania. Abia în octombrie 1989, regimul comunist de la Budapesta avea să facă o reformă constituțională, care deschidea calea spre tranziția la democrație. În noiembrie 89, deși partidul comunist se afla încă la putere în Ungaria, acesta a boicotat congresul PCR de la București, ca protest față de încălcarea drepturilor omului în România lui Ceaușescu.

Dacă citim textul Declarației de la Budapesta – vom constata că ea nu e în niciun fel anti-comunistă. Nu reproșează nimic legat de această natură lui Ceaușescu. Cel mult, poate fi considerată „soroșistă”, adică e în linia unei critici legată de drepturile minorităților, un protest de tip civic. Dar textul nu emană dinspre români, ci dinspre intelectuali patrioți unguri, fiind unul de naționalism într-o linie perfect prelungită azi și de Viktor Orban. (Care vine dintr-un partid ajutat să se lanseze de George Soroș, înainte de a se fi rupt de linia generosului finanțator.)

Textul condamnă lipsa de autonomie a ungurilor în Transilvania, la care în mod periculos și iredentist se referă ca la o entitate politică separată și multiculturală. Practic, textul semnat de așa zisul rege al tuturor românilor nu îi privea în vreun fel pe românii care trăiau sub comunism în Muntenia, Dobrogea sau Moldova. Textul deplângea că regimurile comuniste, dar „în special dictatura ceaușistă” au creat o situație de criză care „împiedică comunicarea între români și maghiari”. Ce român avea o asemenea doleanță în 1989!? Petiția servea clar interesele națiunii maghiare, care se considera fragmentată de granița dintre România și Ungaria. Doleanță pe care regele Mihai se gândea să le-o rezolve.

Deși textul precizează că modificarea frontierelor nu e soluția (ca pentru a ne liniști), mai departe tratează Transilvania ca și cum ar fi fost o țară de sine stătătoare, un subiect de drept internațional și idealizat ca spațiu al multi-culturalismului. Două paragrafe din declarație par rupte din congresele UDMR sau al Forumului Civic Maghiar, ori din fanteziile lui Sabin Gherman, și merg pe linia pe care Laszlo Tokes avea să o urmeze de la Revoluție încolo. Citez:

„Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.

Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei școlarități de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj.”

Aceasta este marea misivă semnată de regele Mihai, în baza căreia i s-a creat ulterior aura unui protestatar anti-comunist în rândul generațiilor tinere. Hârtia în baza căreia i s-a dat și numele unui bulevard central și al celui mai mare parc din Capitală (Herăstrău), în care nu a plantat nici măcar un fir de iarbă sau o panseluță.

Scrisoarea a fost semnată de mulți unguri și de personalități notorii (unele admirabile, altele controversate) ale exilului românesc. Între ei: Eugen Ionesco, (și fiica sa Marie France), Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Vianu (fiul lui Tudor Vianu), Vladimir Tismăneanu, Neagu Djuvara, Mihnea Berindei, Dan Alexe, Adrian Niculescu, Bujor Nedelcovici, Sanda Stolojan, Doru Braia, Dinu Zamfirescu. Această misivă inaugura tradiția apelurilor publice semnate de intelectuali la noi.

Fostul șef al SIE, generalul Ioan Talpeș (consilier prezidențial pe lângă Ion Iliescu și Traian Băsescu) a susținut între timp că regele Mihai a primit un fel de salariu neoficial din partea regimului comunist, prin intermediul Securității. Acea sumă i-ar fi fost virată în mod constant în schimbul tăcerii, ca să trăiască în Elveția și la Londra, unde fiicele au urmat școli foarte scumpe. (Principesa Margareta a avut la Londra o relație amoroasă cu bancherul Gordon Brown, care avea să devină prim-ministru al Marii Britanii.) Potrivit lui Talpeș, Securitatea i-ar fi tăiat acea pensie regelui Mihai în 1989 ca urmare a semnării respectivului apel.