Coloana a cincea

Mai puțin evident e că această clasă politico-mediatică mai are și o anexă în rândul populației, coloana a cincea a idioților utili ai corporațiilor. Ei sunt la fel de activi în a susține stabilimentul ca progresiștii, dar o fac de pe poziții libertariene, cu toată convingerea ideologică. Ei presează în aceeași direcție cu neo-marxiștii, dar se mint că sunt „de dreapta” și că apărând politica de erodare a națiunilor apără pretinse libertăți fundamentale.

Din ambele tabere se recrutează susținătorii migrației, care dizolvă definitiv și ireversibil statele naționale, golindu-le de baza existenței lor: națiunile fondatoare. Adepții „progresului” neo-marxist susțin migrația din motive sentimentale, în numele utopiei egalității și a unor identități noi, construite artificial. Ei vor prin program o lume cât mai diversă, marginalizarea vechilor majorități, pe care le consideră periculoase și potențial intolerante ca monolit, sau purtătoare ale unor culpe istorice. Adepții neo-liberalismului se delimitează de excesele acestora, dar susțin de asemenea migrația din rațiuni economice.

Ei resping dreptul societăților la păstrarea patrimoniului etno-cultural, în numele dreptului patronilor de a avea acces la o forță de muncă la prețul cel mai mic, ca să poată face profitul cel mai mare teoretic posibil. Libertarienii resping ideea salariului minim, deschizând competiția în jos, până la limita supraviețuirii biologice. Social-democrații l-ar vrea crescut „fără discriminare” și pentru cei abia sosiți, împreună cu alte pachete de asistență socială, care contribuie la atracția Occidentului în ochii lumii a treia. Ambele flancuri definesc națiunile exclusiv birocratic, în baza unei hârtii care poate transforma pe oricine în cetățean. Țările sunt echivalate unor companii multinaționale concurente, iar popoarele cu o masă salarială amorfă, interschimbabilă. Prea puțin relevant că unii susțin deschiderea totală a granițelor, iar alții doar pe cale legală, cu acte în regulă.

Imigranții, veniți din țări unde sute de milioane câștigă doi dolari pe zi, acceptă temporar acest sacrificiu personal pe altarul Capitalului, în numele mirajului (real și iluzoriu) pe care Europa sau America îl exercită. Dar și pentru că sunt ei înșiși atrași de mirajul banului, acel miraj care e întreținut în rândul maselor de loterii, scheme dubioase de îmbogățire din cripto-monede, noroc la pariuri sau povești rarisime de analfabeți ajunși milionari. Mesajul e: deși capitalismul financiar a devenit un cazinou, continuă să joci, că s-ar putea să ai noroc…

Stilul de viață al imigrantului e posibil doar pe termen scurt, la fel cum un maratonist nu poate alerga la cadența unui sprinter din cursa de 100 m plat. Viața grea pe care o îndură fiecare nepalez, vietnamez sau român prin țări străine, dedicat doar muncii fizice de când se trezește și până închide ochii, cu obsesia de a aduna ceva, e o realitate. Ea face să apară dispute în societate pe marginea fenomenului, discuții duse în zona sentimentală a compasiunii versus lipsa umanismului… (Capitalismul e strălucitor în a deservi simultan mai multe nișe de piață, putând trăi foarte bine în societăți conflictuale. Nu de puține ori, taberele se împart și pe aliniamentul femei vs bărbați.)

Așa se face că susținătorii migrației își arogă (cu toată convingerea) o pretinsă platformă de superioritate morală: „nouă ne pasă”, să mergem la aeroport cu o pancartă pe care să scriem „refugiații sunt bineveniți”. Cealaltă reacție – de nepăsare deplină față de soarta noilor veniți – e capitalismul pur și dur. E clientul care devine mai zbir decât patronul pentru că plătește și vrea să fie servit cât mai ieftin și cât mai prompt, indiferent de cine.

Dar nu țin minte să fi văzut vreodată un al treilea tip de reacție: cel care să-și pună problema ce fel de sistem e acela care impune acest gen de raporturi de muncă și încotro se îndreaptă el? Unde duce această cursă pentru reducerea costurilor cu forța de muncă? E rațională pentru ansamblu și individ? A treia cale respinge ambele reacții – atât sentimentalismul sinucigaș pe termen lung, cât și cinismul nepăsării. Refuzând jocul de suprafață al taberelor politice convenționale, această a treia opțiune respinge cu totul fenomenul deservirii patronatului cu forță de muncă mereu mai ieftină, care implică pericole sociale și culturale pentru națiunea gazdă.

Da, după legile cererii și ofertei, un patron va găsi undeva pe glob minim un miliard de amatori dispuși să lucreze pe câteva sute de euro lunar zi-lumină, ca să se stabilească în Europa el și urmașii lui. Doar că un localnic va constata că nu poate face multă vreme efortul unor munci fizice intense 10-12 ore pe zi. Și că salariul, care pare uriaș văzut dinspre Asia sau Africa îi asigură binișor hrana, ceea ce rezolvă probleme specifice țărilor în care foametea e încă o realitate. Dar nu acoperă o chirie decât într-o cameră cu mai mulți muncitori sau nu acoperă costurile întemeierii unei familii și creșterii decente a copiilor.

Imbecilii utili ai sistemului nu vor vedea aceste realități simple, ci se vor asmuți asupra populației autohtone, victima unei agresiuni sistematice din partea celor care dețin puterea. Dinspre falsa stângă a progresului, ei îi vor acuza că sunt „intoleranți”, „rasiști”, „islamofobi”, că au rămas cu mentalități învechite, care trebuie urgent schimbate. Iar dacă nu, măcar cenzurate prin epurarea emițătorilor. Dinspre falsa dreaptă globalistă, îi vor ataca tot pe autohtoni pretinzând că sunt prea leneși, nu corespund pretențiilor angajatorilor, nu aduc profitul scontat de investitorii străini. Ba chiar se vor scandaliza cu exemple de genul: „românii beau la cârciumă, nu găsești pe cineva să-ți sape un șanț pe X lei pe zi”. Fără să ia în calcul că suma respectivă e o ofertă sporadică sau sezonieră, iar amatorii confruntați cu supraviețuirea și în restul anului, nu doar în ziua când are nevoie de ei generosul „angajator”, au plecat demult în alte orașe și țări în căutarea unor oferte mai stabile.

Măcar la prima generație, imigranții își aduc cu ei familia și modelul cultural al unor familii patriarhale numeroase, cu soții casnice, supuse, după tradiția islamică sau asiatică. Pe piața conjugală și a natalității ei practică ceva ce se aseamănă cu politica de dumping. Din rigorile unei culturi diferite și din lipsa de opțiuni a noului venit, cuplurile invadatoare vor suferi împreună privațiuni inacceptabile pentru autohtoni sau pentru cei stabiliți de mai multe generații. Vor accepta să trăiască într-un spațiu mic, dintr-un salariu aproape de minim, pentru a avea de timpuriu familii foarte numeroase. Altfel spus, vor munci (cel puțin bărbații) în plin capitalism, dar nu vor duce și acasă modelul modernizat, păstrându-l pe cel arhaic.

Și în acest punct, idioții utili ai sistemului vor sări cu argumentele tipice ale gândirii capitaliste. Vor spune: dacă ești îngrijorat că Ahmed se mută în România cu Aisha și face 6 copii, fă și tu 9, ca să-l concurezi! De parcă ar exista perspectiva ca o țară ca România, Belgia sau Irlanda să înfrunte pe tărâm demografic (rămânând europene) țări care se apropie de 1,5 miliarde ca India și China, sau țări cu peste 200 de milioane – ca Indonezia, Pakistan și Nigeria, ori țări cu peste 100 de milioane, ca Bangladesh, Mexic, Etiopia, Filipine, Vietnam, Egipt… Acestea și multe altele, care nu sunt departe în top, pot furniza oricând un deluviu de populație imposibil de absorbit în țările convertite la tipul de existență contemporană.

De la a doua generație, însă, fiii și fiicele imigranților încep să se compare nu cu așteptările modeste ale cuiva care visează să scape de foametea din țara de origine – unde nu are apă curentă, străzi asfaltate, canalizare…. Ci încep să se compare cu colegii lor de generație din țara gazdă. Nu de puține ori comparația e defavorabilă și acumulează un bagaj exploziv de frustrări și aversiune față de localnicii care par să îi nedreptățească prin propria existență.

Revoltele rasiale și fundamentaliste din Statele Unite, Franța, Suedia sunt grăitoare în acest sens pentru viitorul continentului. Participanții se simt îndreptățiți să incendieze mașini, să jefuiască magazine în numele unei pretinse nedreptăți ancestrale pe care societatea gazdă le-a făcut-o lor, dar mai ales strămoșilor lor. Cu atât mai sinucigașă ne apare politica de a încuraja venirea unor populații compacte, neinteresate de modelul nostru cultural, nici de cel religios, nici de cel laic, pe care le disprețuiesc, ba chiar le detestă. Sunt grupuri ușor de radicalizat, care, dacă nu ne urăsc deja, sunt încurajate să ne urască de presa dominantă. Și o vor face cu siguranță după ce se va generaliza programa „multiculturalistă” în școli, de culpabilizare a gazdei pentru mai buna integrare a cuceritorilor.

Parte din mini-seria:
Natura capitalismului în conflict cu natura omului
Cuprins: