Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
După criteriile formale cele mai largi, toți politicienii României sunt intelectuali. Sunt produși de sistemul românesc de învățământ, care i-a și validat ca atare, cu toate diplomele imaginabile. Clasa politică e doar un subprodus al celei intelectuale. Dar, tipic pentru intelectuali, aceștia nu își asumă niciun fel de responsabilitate pentru produsele lor umane, preferând să vadă în politicieni copilul debil pe care să poată da vina toată familia.
Excepțiile de politicieni necertificați de sistemul de învățământ sunt rare. Poate Vanghelie, poate Becali, dar și ei își găsesc câte o diplomă pe acasă, dacă o caută mai bine. Altfel, Elena Udrea are doctorat și predă chestiuni de geopolitică la o universitate privată. Mare parte din parlamentari încasează și ei taxe de protecție de la universități de stat și private, acreditate și legiferate de stat, sub masca unor onorarii pentru prestațiile de la catedră.
derebedeii
Războiul fratricid între intelectualii și neintelectualii PDL e doar o înfruntare între două eșecuri academice. Emil Boc are perfectă dreptate când spune amuzant că „în PDL sunt doar intelectuali” și lucrul e valabil pentru toate partidele. Masa mare a activului de partid e creația învățământului de stat, cel care nu mai oferă nici măcar cultură generală, nici aptitudini practice, dar îndoapă tinerele generații cu idei abstracte, de obicei rezonante cu utopiile etatiste, pentru că profesorimea însăși se regăsește în ele, sentimental și ca interese. Poți trece prin 16 ani de școală fără să afli nimic despre ce au avut de spus clasicii liberalismului britanic, ca John Locke, David Hume sau John Stuart Mill, dar sigur te vei întâlni la toate materiile cu Rousseau și cu toți făuritorii de societăți perfecte.
Profesorii vor aștepta ca salariile și pensiile lor să fie plătite de viitorii contribuabili ai unei economii capitaliste, cărora le ascund cu desăvârșire orice brumă de educație economică, de la Adam Smith și Ricardo încoace, în timp ce Marx e pomenit ca piatră de hotar, cred că și în manualul de geografie. Despre apărătorii contemporani ai pieței libere, de la Mises, Hayek, spre zilele noastre nici nu poate fi vorba. Istoria povestită de profesorii statului pare o succesiune de bătălii la care participa o singură armată. Și nu de programă încărcată e vorba aici. E interesant că în manuale sunt preferați gânditori dintre cei mai imposibili, gen Kant și Hegel, a căror predare necesită eforturi inumane și pentru elevi și pentru dascăli, dar sunt săriți empiriștii sau moraliștii cei mai savuroși ca Chateaubriand. Ei nu par suficient de intelectuali pentru o școală serioasă.
Rezultatul mixului de intelectualism, desconsiderare a aspectelor practice ale vieții și relativism moral e catastrofal. Absolvenții au prea puține cunoștințe pentru a se descurca în viață, dar prea multe citate în cap, pentru a mai rămâne oameni cumsecade. Pentru ce vrea societatea de la ei, sunt supra-calificați, pentru ce scrie pe diploma lor, nu e nicio acoperire. Profesorii, care i-au terorizat să nu copieze la teze, le-au vândut diplome false, cu aceeași frenezie cu care băncile tipăresc bancnote fără acoperire, în vreme ce micii falsificatori de monedă sunt arestați și dați la televizor.
Politicienii sunt și ei eliberați de școala – pușcărie, unde se memorează definiții și se stresează reciproc profesorii și elevii. Nu e de mirare, că ajunși la maturitate, politicienii vor stresa populația, așezată răbdătoare în bănci, ori vor încerca să transforme în realitate definițiile învățate. Uneori, nenorocita de realitate nu vrea să se conformeze, dar se găsește mereu pe cine să dai vina.
Politicienii care au boală pe „intelectuali” sunt specia dominantă; ei provin dintre foștii derbedei, de care nu s-a lipit mare lucru din clasă. Școala doar le-a confirmat aroganța nativă. Se simt îndreptățiți să își bată joc de cei care au respectat toate regulile, pe care ei le-au ocolit cu succes. În plus, au văzut de unde și-au luat informațiile cei care știu mai multe decât ei, deci cultura nu e mare șmecherie, ar fi putut s-o aibă și ei, dar au avut alte priorități. Dar școala tot i-a atins și pe ei, ba încă la modul paradoxal. Vor perpetua prin legislație, la nivelul întregii societăți, singurul model cunoscut: cel al școlii – pușcărie, cu noi și noi reguli, pe care să le respecte cetățenii-școlari. Din ce în ce mai precise, cu tot mai puține portițe de ieșire. Nu e de mirare că legiuitorii se consideră îndreptățiți să încalce regulile respective, doar e ceea ce le-a asigurat succesul din adolescență și până acum.
Tipul politicianului – derbedeu a fost săpat în stâncă de activistul PCR, de unde provine prima generație de politicieni post-revoluționari. Activistul e derbedeul perfect, cu școală precară, docilitate ireproșabilă, viclenie imbatabilă, spirit de castă și lipsă de scrupule. O singură cărticică de propagandă ideologică l-a format suficient de bine, ca să ne nenorocească pe toți pentru câteva generații. Din activiști s-au tras feseniștii, apoi activul masiv al PSD și PDL.
comunicatorii
Generația a doua e infinit mai periculoasă, tocmai pentru că a fost echipată de școală cu capacitatea înspăimântătoare de a simula. Vedeți, școala nu doar vinde iluzia că te pregătește pentru ceva, dar te și deprinde cu meșteșugul plastografiei. Pe vremuri, inginerii erau notorii ca fiind bine mobilați cu date tehnice, dar fără darul exprimării. Acum a scăzut producția de ingineri, dar s-a spart conducta de nulități bune de gură. Noile tehnologii ne ajută și ne tentează pe toți să scriem și să vorbim mai mult decât citim și gândim. Politicienii, firi cu simțul mușteriului, simt asta și recrutează cu frenezie sporovăitori din generația copy-paste. Ideile nu mai sunt rodul unui proces interior, ci mesaje de transmis, de care emițătorul nu se simte în nicun fel responsabil. Distincțiile pe care școala le operează, de exemplu între estetica operei și mizeria biografiei, între jocul mental și experiența simțurilor, între acțiune și judecata morală, sunt scule foarte utile, care au contribuția lor la apariția generației politicienilor de televizor.
Sigur că presa are rolul ei în această acțiune nocivă, dar nici în redacții nu știu să se angajeze absolvenți de școli profesionale. Hrana săracă, pe care o furnizează televiziunile, e o zeamă lungă de lozinci, create de inteligențele partidelor, și bârfe, despre o persoană sau alta. E tot ce pot digera absolvenții unui învățământ, care obligă la impostură și ipocrizie, respectiv, tot ce pot oferi politicienii-comentatori. (Dacă vreți să vedeți cât de hidos se prefigurează viitorul, urmăriți emisiunea de la televiziunea lui Lăzăroiu, în care sunt invitați politicieni debutanți.)
tocilarii
Rătăciți printre derbedei și tele-politicieni, o mână de oameni din PDL a primit ștampila ironică de intelectuali. Deși cea de tocilari li s-ar fi potrivit mai bine, pentru că marea lor reușită de până acum e că au asimilat mult mai multe cunoștințe teoretice decât media, lucru, altfel lăudabil. Pentru reușita în politică le lipsesc, însă simțul practic, limpezimea ideilor, carisma, legătura cu oamenii, instinctul. Ba, mai grav, nu au reușit nici să articuleze un program coerent și fără naivități. Cu toate astea, excluderea sau marginalizarea lor e un semn catastrofal. Nu e foarte clar încotro voiau intelectualii să ne ducă, dacă partidul ar fi ascultat de autoritatea lor auto-proclamată, nici dacă poporul i-ar fi urmat. Dar e clar că derbedeii din cele două generații amintite ne duc în groapă.
Cu tocilarii, mai era o șansă, chit că încă nu se dovediseră dibaci nici măcar să copieze platforme politice de afară. Pentru că marele noroc al României e că avem cel puțin o direcție și niște modele de urmat, dacă privim înspre Europa.
ieșirea
Mi s-a atras atenția că greșesc prin generalizare, acuzând școala și intelectualitatea că au produs asemenea politicieni. E posibil, au și neimplicații dreptul lor la opțiune, dar nu îl mai au pe cel al nemulțumirii. Contextul e totul altul decât în vremurile când politrucii agresau ori persecutau cărturari, acum e vremea politicienilor – papagali, care abia ar aștepta să li se furnizeze niște vorbe noi, pe care să le mestece. Sigur că le-ar compromite, într-un final, dar ceva tot ar rămâne în urmă. Nu prea e cine să scrie asemenea programe. Vă reamintesc unde s-a împotmolit dezvoltarea economică a României: nu în vreo secetă sau boicot extern, ci în lipsa minților cu destulă disciplină intelectuală, încât să completeze hârțogăria pentru fonduri europene. Păi numai realitatea asta ar trebui să fie suficientă, ca să încheie discuția.
Pe mine unul, învățământul superior m-a handicapat pe viață. Mi-a prilejuit deschiderea unor orizonturi, despre care nu aș fi știut că există, întâlnirea cu autori interesanți, dar prea puțin din lucrurile astea putea fi folosit într-un job. Așa că a trebuit să reiau învățarea de la capăt în fiece situație, deci profesional am rămas un admirabil amator, sau un autodidact, deși îi privesc cu neîncredere pe cei care se recomandă autodidacți. Probabil că dacă eram american aș fi dat în judecată facultatea pentru prejudiciile aduse. Asta nu înseamnă că militez pentru analfabetism și incultură. Chiar și știința de a învăța, cât o fi ea, tot de la profesori o am. Mă gândesc cu emoție la profesorii pe care am avut norocul să îi întâlnesc, la cât de mult m-au transformat (că așa sunt eu, influențabil). Unii chiar și-au dăruit viața pentru meseria lor, alții mi-au deschis măcar ochii spre lucruri spirituale, la care un copil dintr-o familie modestă nici n-ar fi putut ajunge. Cu toate astea un viciu de sistem a făcut ca profesorii să devină mai târziu părtași la forme de șarlatanie organizată și la vânzarea de iluzii. S-au pretat la asta cu brio, așa cum au luat parte în general intelectualii la toate porcăriile. Pentru moment, soluțiile nu sunt de sistem, ci individuale, după iscusința și norocul fiecăruia.
L-am criticat ieri pe Răzvan Ungureanu pentru cedarea în fața primarilor, cărora urmează să le elibereze ceva bani pentru cosmetizări locale înainte de campanie. Astăzi cred că a fost autorul unui gest semnificativ. A înființat un consiliu, în cadrul căruia vor fi consultați lideri semnificativi din lumea afacerilor. Chiar dacă nu trec toți de intelectuali, se numără printre reușitele educației românești, chit că unii dintre ei nu profesează în domeniile pentru care au fost formați. Mă voi face că nu observ că unii sunt suspecți de apartenență la Securitate, că în fruntea listei e un exemplar lansat la Bancorex și afirmat în gașca, popular numită „guvernul Adrian Năstase”. Adunarea unei liste așa bogate de nume grele și cu experiență certă mi se pare prea promițătoare, ca să nu fiu încântat. Aruncați o privire peste CV-urile celor din consiliul consultativ. Mi se pare o colecție de invidiat de oameni al căror succes individual trebuie apreciat. Cum nu e un detaliu de neglijat că premierul însuși se dovedește unul din rarele produse competitive scoase de școala românească, fie ea și ajutată de Oxford.
Dar să avem în vedere cât de rare sunt asemenea produse de succes și să ne gândim la cum a fost pervertit procesul electiv. Alegerile democratice s-au transformat în era vizualului într-un concurs de frumusețe, Iar, pe măsură ce intelectualii au convins tot mai multă lume de necesitatea unor proiecte de inginerie socială, singurele în care puteau acapara un rol dominant, alegerile au alunecat și spre un concurs de CV-uri. Direcția e periculoasă, iar dreapta nu ar trebui să dea replică stângii doar propunând planificatori mai competenți, ci refuzând planificarea cu totul. Societățile sunt sisteme prea complexe, ca reușita personală să poată fi duplicată la scară națională. Ar fi ca și cum Valentino Rossi ar pretinde manșa avionului, sub pretextul că, dintre toți pasagerii, e singurul campion la motociclism. Și totuși această eroare scapă neobservată în politică, unde a fi familist, cu soție perfectă, copii perfecți și carieră de invidiat trec drept garanți pentru o bună guvernare.
Sper că Ungureanu va ști să folosească inteligențele financiare convocate, nu pentru a întări statul, ci pentru a-l face mai prielnic inițiativelor particulare de afaceri. De fapt, nu oameni perfecți ar trebui să așteptăm, doar oameni cu busolă morală, care să aibă convingeri liberale, pe care să le pună în practică inteligent.
Victor Grigore
