Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
În Liban au loc violențe de stradă. Populația a luat cu asalt băncile, după ce moneda națională a pierdut jumătate din valoare și oamenii nu au mai avut acces la depozitele bancare. Jumătate din populația libaneză trăiește acum sub pragul de sărăcie, prefigurându-se o criză umanitată.
Revolte au loc în special în orașul Tripoli (nu capitala Libiei – Libanul are și el un oraș cu același nume, ca să ne zăpăcească de cap pe noi).
În Europa ni se tot repetă că „multiculturalismul e forța noastră”. Chiar și românilor li se spune că deschiderea granițelor va asigura forță de muncă ieftină pentru companii, africanii și asiaticii harnici vor veni și vor plăti pensiile românilor leneși, trudind din greu. Dacă așa ar sta lucrurile, Libanul ar trebui să fie invidiată pentru prosperitatea sa.
Din populația de doar 6,8 milioane de locuitori, 1 din 5 sunt refugiați, în valuri succesive. O jumătate de milion provin din Palestina, după ocupația israeliană. Unii încă trăiesc în tabere de refugiați, alții sunt integrați în societate și sunt la a doua sau a treia generație. Peste un milion provin din Siria, urmare a războaielor din ultimii ani. Li se adaugă refugiați mai puțini din Sudan și Irak, tot urmare a războaielor cu implicare internațională.
Acești refugiați sunt o povară uriașă pentru țara, care abia și-a revenit din războaiele inter-confesionale ale ultimelor decenii. Dovadă a ipocriziei organizațiilor internaționale, care încurajează migrația către Europa, puține fonduri ale acestora sunt direcționate către ajutorarea refugiaților pe continentul unde se află deja.
Problemele Libiei sunt numeroase și de foarte lungă durată. Izolarea geopolitică nu ajută deloc. Pentru Israel, Libanul e un vecin inamic, împotriva căruia a purtat războaie, care găzduiește miliții ale palestinienilor refugiați, și pe care îl atacă de fiecare dată cu impunitate. Siria sau Irakul i-ar fi fost vecini cu care ar fi putut lega mai ușor o prietenie, dar ele nu doar că sunt în imposibilitatea de a-l ajuta, dar îi mai și furnizează probleme noi. Nici Iranul nu e un partener mai de ajutor: acesta e în relații bune doar cu Hezbollahul palestinian, nu și cu guvernul oficial de la Beirut. Din aceeași cauză, nici Arabia Saudită nu poate fi de ajutor unei țări cu doar o treime sunnită și un sfert creștini.
Una peste alta, Libanul e singur, cu o clasă politică divizată și acuzată de corupție și incompetență. Mă rog, în privința asta, am auzit de atâtea ori cum se folosesc aceste acuze în războaiele informaționale, încât nu m-aș pronunța.
Ce e pilduitor pentru noi e succesiunea de evenimente externe, care au lovit economia libaneză, pe timp de criză, până la prăbușire.
Datoriile firmelor, ca urmare a rostogolirii lor după criza din 2008, ajunseseră la 74 trilioane de dolari. Cumulată, datoria privată, suverană și comercială, era de 255 trilioane de dolari, înainte de criza coronavirus.
30 ianuarie: China lua măsuri de carantină pentru epidemia, cu care se confrunta din decembrie.
20 februarie: începea la New York prăbușirea bursei americane.
6 martie: Libanul face o plângere la ONU împotriva Israelului, pentru violarea spațiului aerian, acuzând și bombardamente cu rachete.
6 martie: Rusia respinge propunerea Arabiei Saudite și a OPEC de a reduce producția, în concordanță cu scăderea cererii mondiale, ca urmare a întreruperilor de producție din China, din cauza coronavirus.
7 martie: premierul libanez anunță intrarea în incapacitate de plată a țării sale, prin eșecul de a plăti niște euro-obligațiuni ajunse la scadență, în valoare de 1,2 miliarde de dolari. Datoria Libanului ajunsese la 170% din PIB.
8 martie: Mohammad bin Saud (MBS) lansa o operațiune de inundare a pieței petroliere, care avea să ducă la prăbușirea prețului mondial.
9 martie: era declanșată carantina națională în Italia
24 martie: carantina era instituită și în Statele Unite, ducând la o și mai rapidă prăbușire a economiei. Se luau concomitent măsuri de intervenție, prin care statul american revărsa pentru început 6 trilioane de dolari în propria economie.
27 aprilie: mii de libanezi sfidau carantina impusă și în țara lor, pentru a lua cu asalt băncile, pentru a-și salva ce mai rămăsese din economiile erodate de hiperinflație. Un protestatar era împușcat mortal de poliție.
Există o legătură între aceste evenimente? Da, există, din chiar felul în care e organizată geopolitic economia mondială. Fără ca asta să însemne că slăbiciunile interne din Liban sunt neglijabile. Mă tem însă că aceasta e doar prima țară lovită de efectele marii crize din 2020. Îi vor urma și altele, tot în ordinea slăbiciunii, a proastei organizări și a izolării internaționale, respectiv a lipsei de coeziune internă.
Am explicat recent felul în care SUA fac export de inflație, ca un privilegiu al statutului lor internațional. Economia actuală e bazată pe credit, producând bani fără acoperire, de fiecare dată când cineva se îndatorează. Datoria însăși e purtătoare de dobândă, ceea ce crește înrobirea pentru generațiile viitoare, de fiecare dată când (sub pretextul unei crize) sunt emise noi lichidități monetare.
Am prezentat, de asemenea, între consecințele posibile ale crizei financiare și teoria „milk-shake”, prin care Statele Unite pot distruge alte monede pe timp de criză, dat fiind că datoriile suverane sunt de obicei exprimate în dolari. Altfel spus, când statele și corporațiile au probleme de lichidități și creditorii îi presează să își plătească datoriile scadente sau să își onoreze obligații fără termen scadent fix, ele au nevoie disperată de dolarii emiși de Rezerva Federală. Dar nu pot ajunge la acei dolari decât făcând noi împrumuturi.
Am prezentat, de asemenea, acordul prin care Statele Unite au selectat un grup restrâns de țări, care vor avea o linie directă de acces la colacul de salvare a dolarului. Listă, care va deveni foarte importantă în cazul în care și state de talie mare din zona celor în curs de dezvoltare vor avea probleme și vor fi nevoite să se adreseze FMI pentru ajutor. Vestea proastă, la care poate nu vă așteptați, e că România nu e pe acea listă cu favoriți.
În fine, trebuie notat și un amănunt, care poate v-a scăpat din lista de evenimente, pe care am enumerat-o. Anume că hârtiile, pe care n-a mai reușit Libanul să le plătească se numeau euro-obligațiuni, dar erau denominate în dolari. Și, evident, n-aveau vreo legătură cu Uniunea Europeană și moneda ei. Ei bine, da, și acest mic stat era îndatorat la cămătarii internaționali din piața off-shore, o piață care emite circa 100 trilioane de dolari doar în asemenea hârtii de valoare. Desigur, această piață e un mega-tabu pentru presă, care nu explică niciodată nici dimensiunile ei, nici cum s-a creat, nici ce rol are în crize precum cea pe care o traversăm sau în nefericirile câte unui stat, care clachează sub povara datoriilor.
Victor Grigore
