Câteva impresii bune și rele despre Aleksandr Dughin

Dintr-un motiv sau altul, personajul pasionează, mai ales negativ. Orice tangență cu el, cum ar fi o banală citare sau prezența la același eveniment public e considerată de unii demascare ca „dughinist”. Ceva ce pentru alții e Klaus Schwab sau George Soroș. Nu mă interesează cei care vânează „dughiniști” și „putiniști”, nici restul etichetelor. Am propriile motive să nu-mi placă, independente de milițienii internetului.

O precizare importantă, care poate discredita tot ce urmează de aici încolo: n-am citit nicio carte scrisă de Alexander Dughin. L-am urmărit în mai multe interviuri, dezbateri, am ascultat mai multe sinteze despre opera lui (în special făcute de critici, dar și de simpatizanți). Consider că mi-am făcut o părere despre personaj, așa cum am despre politicienii de la televizor, cărora nu le-am citit memoriile sau platformele program. Deci nu pot oferi decât păreri superficiale și la mâna a doua. Dacă o să fiu naufragiat pe o insulă cu timp nelimitat, sunt interesat să citesc „A patra teorie politică” sau alte lucrări ale sale de geopolitică. Deocamdată nu e o prioritate.

Mai întâi, nu am văzut nicio dovadă limpede că ar fi „eminența cenușie” sau „ideologul lui Putin”. Chiar suspectez că influența lui e supra-estimată de adversarii Rusiei, cu scopul de a asocia ambițiile imperiale ale țării cu un personaj ușor excentric, pictat ca extremist.

Dar că îl fac unii extremist îmi e indiferent. Îmi displace cu adevărat la Dughin aerul de ocultist, care se strecoară imperceptibil din ce transmite. E un duh tulbure, care vine din zona New Age, o combinație de Rasputin și Albert Pike. Am urmărit cu mulți ani în urmă prelegerile unui profesor de filosofie croat, Branko Malici, unul din criticii cei mai meticuloși și perseverenți ai lui Dughin. Le găsiți pe canalul lui de YouTube, Kali Tribune, Sunt zeci de ore de lecții la nivel academic, în care opera lui Dughin e disecată, avantajul fiind că profesorul croat a avut acces și la scrierile în rusă ale lui Dughin. (Susține că sunt diferite decât cele destinate „exportului” și că unele pasaje nu s-au tradus în engleză.)

Acest croat, Branko Malic, e catolic tradiționalist, în linia Joseph de Maistre, și de acolo știu despre derapajele New Age, la limita satanismului, din partea lui Dughin. E un impediment serios să îl pot considera pe Dughin un tradiționalist sau apărător al ortodoxiei, cum îl cred unii.

Altă nedumerire pe care o am ascultând și alți comentatori ai scrierilor lui, precum și pe autor vorbind nemijlocit, e că n-am reținut o idee pur originală, care i-ar fi atribuită. E limpede că omul e un erudit, a scris enorm și a citit încă mai mult. Dar l-aș considera mai curând un profesor de filosofie politică, un comentator, decât un creator de sistem. Toate ideile definitorii ale viziunii lui Dughin sunt tributare unor alți gânditori dinainte. Ține cel mai mult la legătura cu Martin Heidegger, pe urmele căruia filosofează pe marginea conceptelor de ființă, autenticitate și timp.

Foarte straniu găsesc că pentru a-și defini „tradiționalismul” a apelat cel mai mult la doi autori occidentali și nu la ruși sau la filonul ortodox. E vorba de Rene Guenon, catolic trecut prin masonerie și convertit la islam, autor straniu, ceva între geniu și impostor pasionat de simboluri și ocultism. Respectiv, de Julius Evola, un gânditor mult mai valoros decât precedentul, critic ingenios al modernității, dar de asemenea cu alunecări spre yoga, misticismul oriental, și magie sexuală. Salut deschiderea mentală pentru orizonturi și autori controversați, dar consider că răsăritul ortodox are de oferit lumii occidentale în derivă lucruri mai de preț de atât și cu mai puține pericole.

La fel, când vorbește de geopolitică, Dughin e inspirat de englezul Halford Mackinder, cu teoria lui despre puterile navale și puterile terestre, despre importanța „insulei lumii”, care ar fi miezul marii „insule” constituite de întinderea euro-asiatică. Un fel de buric geostrategic al pământului, care ar include și spațiul românesc. Ideile despre legătura dintre civilizație și peisaj le-a luat de la Oswald Spengler, ca și promisiunea că rușii vor dezvolta la un moment dat o civilizație unică, alternativă. (Dughin e convins că lucrul s-a petrecut deja.) Alte idei despre teoria politică realistă și cele legate de clasificarea „dușmani și prieteni” le-a luat de la Carl Schmidt. Iar unele critici ale liberalismului le-a luat de la post-moderni ca Michel Foucault. Așadar, Dughin face un ghiveci, care poate să fie foarte interesant și impresionant pentru cine află prima dată de la el una, alta.

În esență, „a patra teorie politică” se propune ca alternativă la liberalismul, care devine ideologia dominantă, specifică „atlantismului”. Adică acea lume „unipolară”, dominată de America și care nu mai permite abateri de la dogmă prin corectitudinea politică. E a patra, în numărătoarea lui Dughin, pentru că vine după eșecul tentativelor de critică a liberalismului, făcute de extrema stângă și extrema dreaptă în secolul XX.

La fel ca Marx, Dughin pare mai talentat în a critica liberalismul, cu observații corecte, decât în creionarea alternativei. Deși folosește critic eticheta de „globalist”, Dughin e el însuși așa ceva, pentru că propune formarea unor blocuri multi-naționale, chiar multi-confesionale, ceva nu diferit de NAFTA sau federalismul european. Doar că vrea un loc la masa acestor mari puteri și pentru Rusia, nu o lume dominată de un singur hegemon. Naționalismul îl tratează ca „șovinism”, deși patrioților din lumea largă le lasă impresia că sistemul lui va fi mult mai tolerant cu disidenții decât „atlantismul”.

Așadar, globul ar fi împărțit cam ca feliile unui pepene. (Deși am auzit că există și nebuni, care taie pepenele în mod greșit, pe orizontală! Aceia nu sunt oameni normali!) Deci ar exista o zonă pentru cele două Americi, o zonă pentru Europa de Vest, una pentru Eurasia, dominată de Rusia și o civilizație chineză separat, plus alte ansambluri mai mici, dominate de Turcia și Iran. Bun, mai multe zone, dar direcția ar duce tot la „unipolaritate” după omogenizarea temeinică a acelor blocuri dominate de câte o putere locală.

Am să spun și ceva pozitiv, în lista asta răzleață de impresii fără mari pretenții. O idee deșteaptă, pe care am auzit-o de la Dughin azi, care m-a determinat să scriu articolul așa nepregătit cum e. Vorbea într-o conferință și a remarcat că în sistemul atlantist, care se grăbește spre „sfârșitul istoriei”, nici măcar președintele Statelor Unite nu mai are privilegiul suveranității. Și dădea exemplul lui Donald Trump, linșat pe motiv de incorectitudine politică și pentru abateri în politica externă (tatonarea unei împrieteniri cu Putin). Chiar m-a distrat ideea, care are mult miez. Anume că nu doar statele vasale nu mai au dreptul la politică externă sau economică suverană, că nici universitarii, jurnaliștii și oricine se produce în public nu mai poate ieși din matrița progresismului și liniei dominante. Dar chiar și conducătorul „imperiului” e taxat și pasibil de eliminare… de către cine? „Statul paralel”, „statul profund”, oligarhia sau alt nucleu ocult de putere?

În fine, închei cu cea mai frumoasă amintire pe care o am legată de Alexander Dughin. În interviurile în engleză mi-e neplăcut să-l ascult, dat fiind accentul atroce și că deseori nu spune mare lucru, fiind mai preocupat de auto-promovare. În schimb, cu niște ani în urmă, am văzut o înregistrare de la o lansare a unei cărți în România. Și am fost foarte plăcut surprins. Era un discurs pregătit pe foaie, citit în rusă și tradus de Iurie Roșca. Nu cred că am mai auzit un vizitator străin vorbind atât de avizat despre români, cu atâtea referințe remarcabile la lucruri care l-au influențat citindu-i pe Eliade, Noica, Eminescu, Blaga.

Am ascultat multe discursuri de vizitatori străini. Rar au trecut de referințe superficiale, adunate de te miri unde pentru a flata auditoriul. Ei bine, Dughin vorbea ca unul capabil să înțeleagă și să respecte fenomenul românesc. Mi-aș fi dorit să îmi transmită asta discursurile ținute de președinți americani, francezi, emisari ai UE din ultimii 30 de ani. Există și ipoteza că basarabeanul Iurie Roșca i-a scris sau, mă rog, sugerat niște citate bine găsite. Chiar și așa să fi fost, tot e ceva că acei politicieni vestici n-au găsit niște consilieri mai temeinici. (Donald Tusk ne-a vorbit de Dacia și Duckhadam, Bill Clinton de maratonista Anuța Cătună, pare-mi-se că Bush, de Nadia, ca să se facă simpatici.) Sufletul românesc tânjește de când se știe după Europa, nu după Rusia. Mi-ar fi plăcut ca emisarii Apusului să ne cunoască în acest mod, nu doar după sportivi, ci vorbind cum a făcut-o atunci Dughin, de Rugul Aprins, Stăniloae sau Ioan Petru Culianu. 

(Știu că Iurie Roșca e un personaj controversat, care a dezamăgit pe mulți trecând de la anti-comunism și naționalism unionist românesc, la filo-rusism, suveranism moldovenesc și rolul de emisar necritic al liniei Kremlinului. Dar nu văd de ce n-ar fi legitim ca unii să simpatizeze și alte țări decât SUA, Germania sau Franța, cu condiția să rămână loial națiunii române. Cu toată părtinirea de care dă dovadă, e un personaj carismatic și citit, care are lucruri mai interesante de spus decât politrucii de pe linia „corectă”.)

Discursul lui Alexandr Dughin de la acea lansare, cred că e acesta. (Aș fi fost curios și de sesiunea de întrebări și răspunsuri, dar nu a mai fost postată.)