Cadoul de la Uniunea Europeană ne crește datoria de stat cu o treime

M-am grăbit să scriu articolul de ieri despre propaganda UE și amăgirea fondurilor europene. Nu pentru că ar fi neadevărat, ci pentru că adevărul e chiar mai rău decât îmi imaginasem. În articol pusesem accentul pe două idei: că nu există un bilanț al efectelor celor 13 ani de „primit fonduri europene”, care nu se văd în vreun fel într-o creștere a cotei de piață; respectiv, că există o propagandă uimitoare în presă, care ocultează complet costurile și trâmbițează beneficiile, chiar și când sunt la stadiul de propunere sau promisiune. Cum ziceam, articolul rămâne valabil.

Dar într-o discuție online cu un ziarist, am fost dat cu capul de pereți: amenințat cu blocarea, trimiterea în Kazahstan. Știm repertoriul: critici orice la UE, chiar și cum se alcătuiește bugetul, ești omul lui Putin și trebuie să fii redus la tăcere. Chiar și în condițiile astea, e bine să vorbești cu cei cu alte păreri, pentru că afli lucruri noi.

Inițial, euroforicul pornise cu maxim aplomb, folosind chiar formula asta: „cadoul de 33 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană”. După prima mea intervenție, și-a schimbat versiunea și m-a informat că e de fapt un credit, în condiții foarte avantajoase. Pe care îl vor plăti până hăt în 2058, dar că sunt și șanse nici să nu-l plătim, că poate ne iartă pe parcurs.

Am intervenit din nou și am atras atenția că în 30 de ani de tranziție, România a „acumulat” puțin peste 100 de miliarde de euro datorie publică. Deci încă 33 de miliarde, ne-ar crește datoria națională cu o treime. Altfel spus, cât ne-am îndatorat într-un deceniu urmează să ne îndatorăm acum pentru doar două luni de stat acasă cu forța, de frica gripei. 1.400 de euro de căciulă, fără dobânzi (avantajoase), calcula cineva, bucuros de așa generozitate europeană.

Pus în fața unui asemenea calcul, entuziastul a dat înapoi, admițând implicit că nu era vorba de un cadou, ci de un credit foarte dolofan. Așa că și-a schimbat versiunea și a zis: „nu suntem obligați să îi accesăm pe toți”. Asta îmi aduce aminte versiunea cu „centura de siguranță de la FMI”, pentru care a pledat Băsescu la precedenta criză. Deci „cadoul” s-a desumflat destul de rapid, nu era nici atâta, nici degeaba.

Apropo de Băsescu, aud că a lansat alt zvon privitor la programul de acum. (Care în sine e doar un zvon – pentru că depinde de unanimitatea celor 26 de guverne, o „formalitate” nu tocmai sigură.) Băsescu a lansat ipoteza că o parte ar fi totuși „o pleașcă”, vorba candidatului său la prezidențiale. 18-19, ceva de genul.

Și propagandiștii plătiți sau neplătiți au început să ia „grantul” în gură. Grant în sus, grant în jos. Ni se dau granturi, dați-vă că vine grantul! Un cuvânt foarte nimerit, dacă te uiți la prima lui definiție din dicționar:

Așadar, „grantul” e un fel de metoda Maradona, în limba română. Dar proștii utili ai Uniunii, care vorbesc romgleza, nu realizează că gura păcătosului adevăr grăiește. Chiar asta e situația: suntem pungășiți la drumul mare, de unii care se prefac că ne ajută și ies în pagubă făcând afaceri cu noi.

asta a fost miza farsei?

Aș merge chiar mai departe și aș zice că supra-îndatorarea pare chiar una din mizele întregii operațiuni numite pandemie sau plandemie. Am explicat încă de la declanșarea ei, că trebuie pusă în contextul „marelui jaf al mileniului”, transferul de suveranitate de la puterea vizibilă, aleasă prin scrutinuri naționale, către puterea din umbră a cartelurilor bancare. Auxiliare acestui obiectiv bănesc și de putere sunt celelalte obiective accelerate acum, privind instituirea societății controlului total.

Cei care resping explicația interesului financiar din spatele operațiunii pandemia, nu înțeleg care e arhitectura financiară a lumii de azi. Ei sunt total ignoranți de faptul că 90% din împrumuturile pe care le angajează statele sunt în ecosistemul offshore al eurodolarului, moneda globalismului. Uniunea Europeană nu are de unde să ne dea nici cadouri, nici granturi, dar nici măcar credite. Ea poate face oficiile de a ne convinge să contractăm acele împrumuturi în favoarea lobby-ului bancar.

Dar acest lobby bancar deja activează în lumea offshore – e parte a imperiului globalist și doar parțial în ograda statelor naționale unde își au cartierul general. De exemplu, Deutsche Bank are active de 1,3 trilioane de euro, un pasiv de 1,2 trilioane de euro, dar o expunere pe piața instrumentelor derivate de 49 trilioane de dolari. Iar acestea din urmă se desfășoară în lumea offshore, nu în economia Germaniei. De aici decurg două consecințe: și să vrea, Germania nu îi poate acoperi toate riscurile asumate în paradisurile fiscale, dar îi poate acorda stimulente salvatoare pentru rulaj sau oportunități de „clientelă” prin deciziile Uniunii. A doua consecintă e că și așa, conducerea băncii nu va fi mai loială statului german, ci va fi și cu sufletul unde-i sunt afacerile, adică în imperiul globalist, extras controlului național.

Un mic asterix la această poveste. Da, România ar urma să se împrumute mai ieftin decât o face Câțu „pe cont propriu”. Dar cu deosebirea că acum se va împrumuta și vor decide alții cum folosește creditul. Adică ești suveran doar la returnarea datoriei, nu mai ești suveran la a-ți alege domeniile eligibile, ritmul intrării fondurilor, criteriile de acordare, metodologia. Ceea ce per ansamblu e un și mai mare tranfer de suveranitate de la statul național la politrucii nealeși de la Bruxelles.

Indiferent cum se vor împărți fondurile și care va fi natura lor, această pierdere de suveranitate va fi o componentă clară. Dacă suma va fi mai mult un credit, vom fi mai înrobiți băncilor și celor care vor gestiona împrumutul. Dacă o parte din sumă (sau chiar toată, de dragul discuției) va fi ce înțeleg netoții prin „grant” – adică o pleașcă nerambursabilă – transferul de suveranitate se va face în alt mod. Adică se va institui o taxă nouă sau se vor transfera către Bruxelles o parte din taxele locale, ca să acopere „cadoul” alocării. Să zicem că din TVA, 3% s-ar vărsa direct în bugetul comunitar, care din acel fond ne va acorda „grantul”. (Tot prin intermediul băncilor, că ni-l dă în avans). În niciuna din posibilități, UE nu ne dă ceva gratis, din economiile cetățenilor germani sau ale italienilor. Că aceștia din urmă sunt deja cu datoria publică la 134% din PIB, dar cu datoriile cumulate mult peste.

Mie povestea asta cu grantul mi-a amintit o secvență dintr-un reportaj savuros în Republica Moldova. Un basarabean plin de bune intenții zicea că trebuie accelerată înfrățirea și „banii să înceapă a veni gâl-gâl”. Bietul om asta își imagina, că România e în postura să reverse fonduri „gâl gâl”. Probabil la fel de amuzați ar citi și italienii, spaniolii sau portughezii părerile euro-foricilor români, care cred că UE va revărsa fonduri „nerambursabile” peste prietenii din Est.

Dimpotrivă, UE caută să se cârpească angajând la preț de nimic și fără costuri sociale sclavi și muncitori săraci din Est. (Precizez că sunt în continuare total în favoarea reunirii firești cu Moldova. Și cred că statul român ar trebui să ajute mult mai mult această provincie românească. Dar noi suntem departe de a putea revărsa ajutoare uriașe către frații noștri. Singura perspectivă în care am putea face asta ar fi tocmai să oprim hemoragia de resurse către Vest.)

Odată înțeleasă corect arhitectura financiară a lumii de azi, toată operațiunea coronavirus capătă sens. Dar devine limpede și rolul în care e distribuit în operetă bufonul Trump. Auto-branduit ca „naționalist”, Trump joacă personajul opoziției controlate, care are rezerve față de decizia carantinei totale. Dar susține atât vaccinarea forțată, cât și restul măsurilor efective. Doar scrie pe Twitter, lăsând puterea reală în mâinile unor Mnuchin (șeful Trezoreriei), J. Powell (șeful Fed), doctorii Fauci și Birx.

Sub pretenția că e un naționalist protecționist, Trump scufundă și mai mult America în mlaștina fără ieșire a datoriilor către sistemul bancar globalist. Chiar dacă nu ia acum măsuri globaliste, le face inevitabile în viitor.

Cât despre noi, nemaiavând industrie proprie – orice tentativă de aplicare locală a programului protecționist, va fi deturnată ușor către susținerea multinaționalelor, care doar activează pe teritoriul nostru. Aveți aici și răspunsul la întrebarea: bine, bine, și ce o să facem cu atâta bănet!? Păi ce-am făcut și cu precedenta „centură de siguranță de la FMI”. O să capitalizăm băncile și marii angajatori străini de pe teritoriul nostru. Și o să plătim până la adânci bătrâneți.