Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
pentru site-urile care citează articolele

Bătrânețe fără tinerețe și viață fără de riscuri

Există, printre cei care se gudură pe lângă politicieni (și le susțin cu aplauze alunecarea în hăul dictaturii) și unii care simt nevoia să își teoretizeze opțiunea. Ei au luat la răstălmăcit un dicton liberal: „libertatea ta se termină unde calcă peste libertatea mea”. Care a ajuns să sune:

  • „dreptul tău la libertate se termină când îmi încalci mie dreptul la sănătate”.
  • Cu implicația: „dacă tu alegi să nu te protejezi, îți pierzi dreptul de a opta, iar eu capăt dreptul să dispun în orice fel de corpul tău, până te aduc la stadiul care îmi asigură comfortul psihic pe care îl consider necesar traiului.”
  • „Mă supui unor riscuri de sănătate, voi încuraja statul să intervină și să te aducă prin orice mijloace la o formă inofensivă pentru mine și toți ai mei.”

Întrucât aceste sofisme au o aparență juridică, de filosofie a dreptului, se găsesc unii să admire pledoaria în cauză ca rezonabilă, acceptabilă. Primul lucru, care ar trebui să ne dea de gândit, e că o asemenea idee „de principiu” a putut aprinde mințile abia în anul 2021 și nu mai devreme. Doar riscuri și neajunsuri în societate au mai existat.

De ce ne-a luat așa mult timp să descoperim ce-i de făcut ca să le eliminăm, dacă raționamentul e așa bun!? Ei bine, tocmai aici e problema, că nu-i nici bună de ceva, nici nouă găselnița asta pentru oratori de Facebook. O asemenea linie de gândire s-a mai încercat și are cu necesitate tirania ca finalitate. Dacă urmezi acest fir (și e mult prea tentant să nu-l urmezi după ce îi accepți premisa) sfârșești în dezastru.

Vreau să fac din asta o discuție serioasă, chit că mai lungă. Din care să arăt nu numai că argumentele respective sunt false și că duc inevitabil la tiranie. Dar și să risipesc o confuzie intens vehiculată, care pleacă de la nepunerea întrebării: ce fel de dictatură e aceasta – de stânga sau de dreapta? Să analizăm istoric problema.

de-a stânga și de-a dreapta

Deși n-ajută prea mult și sunt noțiuni înșelătoare, am să pornesc de la tradiționala împărțire stânga-dreapta. Îi voi pune la stânga pe cei care consideră lumea o realitate intelectuală, un sistem complex de relații, resurse și tipologii pe care îl pot înțelege cu puterea minții. Încrezători în această capacitate, ei tind să construiască mental o formă ideală a acelui ansamblu. Fascinați de această capacitate proprie, ei vor elabora planuri tot mai detaliate pentru o tranziție de la lumea actuală la lumea ideală, indicând schimbările necesare.

Cei care au viziunea inițială pot fi genii, în tot cazul naturi bine înzestrate cu mare capacitate de abstractizare. Natural, aparțin unei elite. Cei care îi urmează aspiră la acest statut fără aceleași argumente, așa că tind să se concentreze pe partea de micro-management a tranziției, repetând ca pe o dogmă viziunea idilică a primilor. Pe cât de inofensivi, idealiști și fascinanți sunt primii, pe atât de nesuferiți și agasanți dar perseverenți le sunt emulii. Dar, printr-o bună organizare de grup a mediocrității, pot ocupa pozițiile care tehnic le confirmă statutul de elite.

E ușor de ghicit că pericolul mare al acestei abordări „dinspre stânga” e utopia, contrastul ridicol dintre aspirațiile proiectului și realitățile vieții. Dar aceasta e forma benignă a pericolului. Când viziunea se întâlnește cu fanatismul, apar discipolii zeloși, convinși că niciun preț nu e prea mare pentru a aduce societatea și omul la forma nouă. Întrucât nu se îndoiesc că aparțin singurei elite legitime, purtătoare a singurei viziuni corecte, ei nu se vor mai obosi să convingă majoritatea, ci vor trece nemilos la reconfigurarea vieții în acord cu utopia. Cum se spunea pe vremuri: „nu vor precupeți niciun efort”. Vor da directive de schimbare, realocare, vor trasa roluri cărora să te conformezi.

La dreapta îi voi așeza pe cei care consideră lumea o realitate organică dată, o creație divină plină de taine de nepătruns pentru mintea omului. La nivel social, această lume reflectă natura căzută a omului, fragil și supus păcatului, dispus din această cauză să facă rău semenilor. Ca să protejeze individul de acest pericol, adepții acestei linii tind să se concentreze pe mecanisme juridice și practice de apărare, inclusiv prin crearea unui stat de drept, care să garanteze relații civilizate între semeni chiar în absența bună-voinței lor.

elanul progresului vs. nostalgia vârstei de aur

Stânga vede lumea nesatisfăcătoare în comparație cu proiectul gândit. Dar e încrezătoare că pe măsură ce raționalitatea e mai răspândită și educația mai eficientă, mersul pe calea progresului e inexorabil. Epocile din trecut au fost mai rele, pentru că erau văduvite de organizarea intelectuală a elitelor, dar epocile viitorului vor atinge perfecțiunea. Valoros cu adevărat e tezaurul de cunoaștere, instrumentarul și rețetarul schimbării și organizării optime a rolurilor în societate.

Dreapta vede lumea într-un declin de la o vârstă de aur, paradisiacă, și nu vede posibile decât unele ameliorări în această viață. Totuși, ea consideră o valoare inestimabilă acumularea de cultură și civilizație a generațiilor precedente, pe care își propune să o conserve în cât mai mare grad, pentru a o transmite generațiilor viitoare. În acest scop, ea tinde să apere și formele de grup, care au permis această acumulare, de la familie, trib, națiune, rasă, stat, comunitate religioasă. Ei insistă că acestea nu sunt noțiuni arbitrare, construite de intelectul uman și modificabile ușor de acesta, ci expresii naturale, date ale firii umane, ale biologiei sau ale trecutului.

Nici viziunea de dreapta nu e scutită de numeroase riscuri și înșelări cu efecte grave. Ea poate deveni paseistă, ațipind în poveștile trecutului. Poate deveni excesiv de mistică, retrasă și dezinteresată de aspectele vieții, fără propuneri concrete în privința viitorului. Poate deveni brutală, atunci când împrumută de la stânga ideea unei utopii proprii de aplicat ca răspuns, și când latura voluntară, intolerantă primează și e larg împărtășită de grup. Mai poate aluneca și spre stânga, în laissez-faire, când ia o formă liberală, relativistă, agnostică și predominant materialistă. Din acest ultim mediu de gândire emană și primul dicton invocat, cel cu sferele de libertate, care n-ar trebui să se încalece. Așa că să revenim la tema zilei și sofismele din start.

omul cumsecade e moderat

Împărțirea de mai sus între stânga și dreapta e doar un exercițiu teoretic. În realitate, greu găsești exemplare pure ale celor două regnuri. Oamenii au, din fericire, concepții mai nuanțate, care combină respectivele unghiuri și nenumărate altele. Altfel spus, oamenii adoptă poziții mai moderate și mai flexibile. Nu pentru că adevărul ar fi la mijloc, ci pentru că simțul comun intuiește că există puncte valide și impedimente la ambii poli. Natura umană nu e cum o visează filosofii și schimbarea poate distruge ceva prețios, dar nu înseamnă că orice schimbare trebuie respinsă.

E motivul pentru care sofismele amintite despre dreptul la sănătate nu au fost niciodată populare în istoria de mii de ani a omenirii. Nimeni nu le-a luat în serios vreodată, pentru că vin în așa contrast cu experiența lumii înconjurătoare.

cum am ajuns să avem drepturi

Cea mai mare parte a existenței ei, omenirea a trăit resemnată sub impresia că fiecare are doar atâtea drepturi câte își poate apăra. Nimeni nu era nici atât de puternic să îi robească pe toți, nici să stăpânească toate avuțiile, nici să iubească toate femeile. Aveai atâta umbră câți copaci găseai, atâta hrană câtă-ți procurai, atâtea bunuri câte puteai păstra. Forțele și apetitul erau inegale; totuși, relativ echilibrate.

Cu ajutorul organizării în grupuri cu structură piramidală, aceste decalaje au început să crească. Întâi lent, apoi exploziv în era capitalistă, când a intervenit rata mare de multiplicare a veniturilor din dobânzi și investiții financiare. Statul și corporația au devenit vehicule cu o forță colosală. Persoanele și grupurile, care ajungeau să le controleze într-o oarecare măsură, puteau să exercite o putere strivitoare asupra unui număr uriaș de semeni. Mult peste cât ar fi permis inegalitatea umană singură. Dar și reversul era adevărat: puteau fi oferite drepturi și beneficii mai multe, inimaginabil de obținut dacă se rămânea la stadiul relațiilor inter-indivizi.

Inițial, oamenii au convenit asupra unui număr restrâns de drepturi ce trebuie respectate pentru a evita arbitrariul violenței, incertitudinea și în general pentru a avea beneficiile unui trai civilizat. Dreapta identifică în revelația divină a vechilor texte și porunci sursa acestei legi morale. Stânga o consideră o creație a rațiunii umane.

viața și banii

Dreptul fundamental care putem bănui că s-a impus primul a fost dreptul la viață. Cel mai probabil, sub forma negativă din porunca: Să nu ucizi!. Care avea în multe societăți primitive și corolarul din legea talionului, că dacă ți-a fost ucisă o rudă, ai dreptul să îl ucizi pe făptaș. (Există și azi subculturi care încă iau vendetta ca pe o obligație.)

A nu fi ucis pare un drept unanim acceptabil, totuși sunt nenumărate asterixuri și obiecții chiar la acest drept minimal. O mulțime de țări mențin pedeapsa capitală ca drept al statului. Războaiele n-au încetat în niciun an al istoriei omenirii, fiind considerate de cei care le poartă asasinate legitime. Stânga consideră mult mai recent avortul „un drept esențial al femeii”. În timp ce dreapta o consideră o crimă și negarea dreptului la viață al fătului.

Alt drept destul de rapid statuat prin cutume a fost cel de proprietate. Câte controverse suscită acest concept, n-are rost să amintim. Dreapta tinde să îl considere un drept fundamental, fără care structura societății se va destrăma. Se va ajunge la abuz, violență și sărăcie. Dar există manifestări ale dreptei care și ele dictează „ajustări” ale raporturilor de proprietate, de pildă, naționalizări în dauna capitalului internațional, reforme agrare, exproprieri în favoarea unor proiecte naționale, intervenții care dictează unor mari corporații cum să își folosească proprietatea, confiscări de averi declarate ilicite.

Stânga are o relație încă mai complicată cu dreptul de proprietate. Cei mai extremiști, comuniștii, l-ar vrea abolit (deși n-au reușit ei înșiși, indiferent câți ani au avut la dispoziție). L-ar vrea măcar transferat, anulat pentru unii, extins pentru alții, tratat diferit după tipuri de proprietate. Sau păstrat ca atare dar dat spre chivernisire unor administratori mai raționali, în numele poporului sau clasei muncitoare.

Nu voi enumera mai departe exemple de drepturi. Ne sunt de ajuns acestea două, foarte vizibile și importante, ca să ne lămurim că e foarte greu de atins consensul în privința extinderii, a definițiilor. Dar mai observăm că e lesne de recunoscut diferența dintre poziția moderată și cea extremistă. Mai mult, că ansamblul uman a fost înclinat spre înțelegerea moderată. Deși oamenii știu de respectivele obiecții, în genere le consideră secundare și nu de natură să anuleze în sine dreptul la viață sau la proprietate, ca principii.

Din această cauză, teoria drepturilor naturale a cunoscut cea mai mare popularitate și o putem aprecia ca linie de bun simț. Nu satisface toate pretențiile tuturor filosofiilor și religiilor, dar e o minimă morală.

De la acestea, radicalii au forțat limitele teoretice ale cuvântului drept, adăugându-i noi și noi accepțiuni. Deseori, completate retoric cu sintagma e un „drept fundamental”.

drepturi imaginare

Cum spuneam, lărgirea sferei drepturilor și beneficiilor era imposibilă fără supra-organizări cum ar fi statul și corporația. Dacă am reduce totul la scara unui sat cu 100 de suflete, oricine ar înțelege foarte rapid diferența dintre un drept natural și dezideratele prezentate ca drepturi.

De pildă, se vorbește de dreptul la educație sau dreptul la sănătate, la un trai decent, la un loc de muncă. Și unii derivă de aici un drept la școlarizare gratuită, la orice tratament medical gratuit, la un venit minim garantat.  S-ar constata destul de repede într-o comunitate restrânsă că profesorul sau doctorul satului ar ajunge într-un statut de robie, dacă ar fi obligați să asigure cu titlu gratuit tot timpul acele servicii către comunitate. La fel, dacă s-ar decide că trebuie să existe doar un preț modic, accesibil tuturor. Ar rezulta că acele profesii ar dispărea pentru că, fiind foarte prost plătite, ar fi abandonate și alții dispuși să le învețe cu atâta efort nu s-ar găsi decât greu.

Nu spun că dimensiunea socială a statului trebuie anulată. Un stat suficient de mare, de bine condus și de liber în restul privințelor poate produce acumulări suficiente ca să facă ușor de acoperit acest gen foarte necesar de servicii publice. Iar investiția în ele, mai ales în generațiile noi, i se va întoarce însutit. Spun doar că nu trebuie confundată dorința cu dreptul.

Sensul inițial al acestor noi drepturi era tot negativ, ca în formula „Să nu ucizi!”. Adică ai dreptul să nu fii oprit de la accesul la educație, de a nu fi respins la spitalizare. În majoritatea statelor asta acoperă o educație primară sau medie, respectiv o asistență medicală de urgență. Nu școli de elită, nu toate specializările, nu operații de mărire a sânilor pentru toate femeile. Sau transplant 

dreptul de a fi sănătos

Dreptul la sănătate nu înseamnă și garanția că vei fi sănătos ca-n tinerețe tot restul zilelor. Așa cum dreptul de a-ți deschide o firmă, nu garantează că vei fi milionar. Omul e muritor și suferința e, din păcate, parte a condiției umane. O societate mai bogată și mai mare va putea acoperi chiar o asistență de neimaginat în epocile de odinioară. De pildă, transplanturi, proteze, scaune rulante electrice, plata unor asistenți pentru întreaga zi. Acestea tind să acopere cazurile extreme și statistic rare, nu cazurile minore, frecvent întâlnite. Nu putem da pensie de boală oricui răcește sau face pojar.

Dar ai dreptul să nu fii îmbolnăvit? În principiu, da. E firesc să pedepsești agresorul, care e conștient că are o boală foarte periculoasă și te îmbolnăvește voit. E o situație similară cu lovirea sau rănirea fizică. Așa ceva trebuie dovedit – atât intenția cât și fapta (că boala nu e luată din altă sursă). Admit și că pot exista boli cu grad foarte mare de periculozitate, pentru care e normal să impui purtătorului să se izoleze. Așa au apărut din antichitate leprozeriile. Admit și că infectarea cu HIV de cineva care și-ar minți partenera că e sănătos, știind că nu e, se încadrează ca act criminal.

gripa covid nue ciumă

Problema e că gripa covid nu e nici pe departe în acei parametri. Nici ca periculozitate, nici ca tip de răspândire. Dacă ai avea lepră, nu ți s-ar spune să te izolezi în camera ta 14 zile, după care ești garantat nepericulos pentru alții, fără test, fără tratament.  Pentru segmentele active de populație (sub 60 de ani), fără alte boli cronice, covidul e chiar mai puțin periculos decât gripa comună. Prezintă riscuri similare cu a muri în accident de circulație, dacă mergi cu mașina zi de zi de acasă la serviciu. Sunt aprecierile unui reputat cercetător la Stanford, John Ioanidis, bazate pe datele existente anul trecut. Ratele de recuperare din această boală sunt uriașe, chiar pentru populația generală, mai ales pentru populația sănătoasă, tânără (risc mult sub 1% de deces).

Raportările autorităților sunt prilej de multe dispute. CDC ne spunea că 95% din decesele atribuite covid au comorbidități (alte boli grave, socotite incurabile în mod curent). Dar să admitem aceste raportări ca reale. În aproape 2 ani de la începutul pandemiei, în România au fost raportate 42.616 decese „cu covid”. La o populație de 19 milioane, asta înseamnă 0,22%. Procent care trebuie măcar înjumătățit pentru a nu cumula datele pe doi ani în dreptul aceleiași boli. E limpede că isteria inițială (din martie 2020) nu se justifică. Covidul nu va decima populația globului, nu va lăsa planeta, nici țara pustie.

Pe lângă cei care se vindecă de la sine în 14 zile, există cei care s-au vindecat cu diverse tratamente. Unele sunt interzise în mod suspect de la a fi menționate pe internet. Dar cei scăpați susțin cu mâna pe inimă că i-au salvat. Există apoi și mijloace de prevenție. Ni s-a spus că masca și distanțarea ne vor apăra. Apoi că vaccinul ne va apăra în proporție de 100% sau 95%. Mă rog, aici au fost avansate multe cifre oficiale, între 100 și 20%.

de unde vine această dictatură

Toate acestea schimbă fundamental tabloul în comparație cu ciuma, SIDA sau lepra. Ele plasează covidul în rândul riscurilor curente ale vieții. Nu inexistent, dar nu neapărat fatal. Este unul din nenumăratele pericole pe care le implică traversarea străzii, deplasarea cu automobilul, cu avionul, drumețiile pe munte, înotul în mare sau în piscină, relațiile sexuale, sportul, călăria, lucrul pe șantier, statul la birou, interacțiunea cu vecinii și orice altceva. De la oamenii loviți de trăsnet, la cei care pier la schi, în lift, spălând geamuri…. viața toată e alcătuită din incertitudini, care permit inclusiv situații foarte rare soldate cu accidente. De la cele fatale, la cele care se încheie fericit cu o sperietură și un hohot de râs, ca alunecatul pe gheață.

Fiecare om trebuie să aibă libertatea de a decide cât e dispus să riște și cât de prudent preferă să fie. Unii se fac alpiniști, aviatori, parașutiști, dresori de animale. Alții ies rar din casă și bibliotecă. Viața ar fi un calvar pentru fiecare dintre aceștia, dacă o instanță i-ar obliga pe unii să nu mai riște și pe alții să riște.

Nebunia colectivă începută în 2020 nu a venit de nicăieri. Ea e escaladarea unui avans anterior al „statului dădacă”. Acesta e o creație a stângii, care multă vreme a părut ceva inofensiv. De pildă, corectitudinea politică a impus o dictatură asupra gândirii și limbajului public în numele unei utopii a armoniei, care își propunea să menajeze sentimentele cele mai sensibile. Dreptul e a nu fi ofensat e un alt drept recent, care decurge din estimarea pur subiectivă a sensibilității emoționale. E o filosofie centrată pe sine, pe ego, nu de la ansamblul social. Și nu suportă nicio măsurătoare obiectivă din afară: „mă simt ofensat și tu nu ai dreptul să apreciezi că nu sunt. Am, așadar, dreptul să te reduc la tăcere (prin cenzură și eliminare din media) ca să îmi recuperez dreptul la confort mental.”

Corectitudinea politică a venit însoțită de politici afirmative, cote de gen, politici de promovare a minorităților sexuale, rescrieri ale istoriei. În cazul deviațiilor sexuale, dreptul la identitatea aleasă după bunul plac venea în directă contradicție cu biologia, cu percepția simțurilor. Crezi ce îți spun, nu ce vezi. De la drepturi naturale, iată-ne la drepturi împotriva naturii.

Pentru a proteja alt drept la sensibilitate au fost date unele legi care interzic cercetarea critică unei părți a istoriei. Astfel, tirania se întindea nu doar asupra naturii, ci și asupra trecutului. Riscă închisoarea cine susține că lucrurile au stat puțin diferit decât în versiunea oficială acum aproape un secol.

Țările care au adoptat acest nou fel de comunism, extins la nivelul gândirii și exprimării aveau și politici nemaiîntâlnite de promovare a persoanelor cu handicap. Lucru care era frumos și nobil, atunci când nu se transforma într-o obsesie birocratică.

Toate se subsumau cultului victimei, a celui vulnerabil – femeie, minoritar, adolescent, transsexual. Minorități vulnerabile cărei i se adaugă acum „pacientul”. Dar nu oricare pacient, ci doar cel al unei singure boli. Pentru restul, închidem spitalele și în tratăm prin Skype și Whatsapp.

Având în vedere că virușii există în miliarde de versiuni, că sunt mai numeroși decât stelele din galaxie, că doar banalul coronavirus e cunoscut și nestârpit de 80 de ani, elanul de a-l elimina din viețile noastre printr-un efort colectiv pare eroic, dar e ridicol. E din aceeași categorie cu ambiția de a opri clima să își mai schimbe temperatura devenind vegetarieni. Nu întâmplător, aceste elanuri sunt grupate în bloc la stânga spectrului politic. (Nu intrăm în discuția de ce la noi stânga progresistă se crede dreapta.)

Apariția documentelor de mișcare internă i-au făcut pe unii să compare cu nazismul noul regim. Alții au remarcat sincronizarea dintre corporații, ca mijloace cenzură și coerciție pentru vaccinare, astfel încât au conchis că noul regim e de nuanță fascistă.

Observațiile au un miez de adevăr. Nazismul avea câteva componente de stânga, între carese numără și aspirația către utopia purității rasiale. Deși pașapoartele interne au fost folosite zeci de ani și de sovietici, pentru ținerea cetățenilor în unele localități (sau pentru a dicta mișcarea între sat și oraș după nevoile planului). Alt aspect diferit e și absența unui larg suport popular, specific regimurilor extremei drepte, care s-au năpustit de obicei asupra unui inamic extern sau unor minorități antagonice, nu asupra majorității.

Actualul regim are mult mai multe din trăsăturile extremei stângi, împachetată în forma liberală a progresismului. Dacă extrema dreaptă avea un cult al eroismului, al sacrificiului persoanei pentru binele patriei, cultiva legătura chiar irațională între epoci istorice subsumate ideii de destin național, extrem stângă sacrifică societatea în numele stării ideale a individului. Ea pretinde că reformează realitatea pentru a o repune în acord cu știința și cu sentimentele pozitive ale individului. Pretinde că îndreaptă trecutul și egalizează șansele favorizând urmașii victimelor din alte secole, pedepsind succesul, pedepsind chiar pe cei sănătoși în numele celor bolnavi, ca pe cei bogați în numele celor săraci.

dreptul la viața fără angoase

În ultimele decenii s-a sesizat o dematerializare a obsesiilor stângii. Au fost abandonate cererile concrete de ordin social, în favoarea celor pur emoționale: sentimentele homosexualilor, lesbienelor, imigranților, musulmanilor în societăți creștine, transsexualilor, femeilor, negrilor, adolescenților. Proletarii au fost abandonați în favoarea tuturor acestor presupuse victime, a studenților și intelectualilor bine situați în posturi cheie. S-a realizat o trainică înfrățire cu marele capital transnațional, la cârma căruia se aflau tocmai acest gen de intelectuali hotărâți să schimbe lumea. Clasa de mijloc, muncitorii, fermierii, bărbații, micii antreprenori au fost declarați ca segmente reacționare, periculoase, țintite de toate măsurile birocratice și economice imaginabile. O luptă de clasă atroce, dusă de o minoritate împotriva majorității.

Acest război are un aliat ideal într-un virus nevăzut și greu de izolat. Ni se cere vigilență, pentru că dușmanul poate fi pretutindeni sub forma asimptomaticului. Omul sănătos de dinainte de 2020. Tu însuți poți fi acel criminal neștiut, așa că e egoist și iresponsabil să nu te acoperi. Nimeni nu simțise până în 2020 remușcări pentru o răceală pe care o luaseră toți colegii de birou. Nimeni nu căuta vinovatul pentru acest fapt al naturii. Chiar dacă și de la răcelile comune bătrânii foarte fragili puteau muri. Se considera că au murit de bătrânețe.

Acum sensibilitatea s-a exacerbat. Au dispărut cei bolnavi de gripă sezonieră (oficial). Dar au apărut milioane de bolnavi psihic, isterizați de supra-doza de pornografie a fricii din presă. Oameni care umblă cu mască pe poteci de munte, când sunt singuri în mașină, dorm separat de soție, nu-și mai văd nepoții. Oameni de care trebuie, pe bună dreptate, să ne fie milă. Dar care nu trebuie să ne intimideze încât să le permitem controlul total asupra vieților noastre în numele fricii lor.

Deja în 2021, au oficial toate măsurile de apărare: se pot vaccina, se pot izola, pot purta mască și vizetă. Ce insistă ei isteric e ca întreaga omenire să se oprească în loc. Nu doar ca ei să poarte ceva. Și întreaga omenire să urmeze o terapie genetică experimentală, care pe ei nu i-a protejat. Ei cer statului să intervină în favoarea lor ca o măCiucă. E ca și cum ai cere ca toți oamenii să poarte ciorapi peste ghetele de iarnă, să nu alunece când e polei. Sau să poarte cască de constructor tot timpul, împotriva țurțurilor.

Această stare psihotică, dublată de ideologia transformatoare de lume a stângii, i-a convins că au dreptul de a dicta asupra altor persoane în cele mai mici probleme. Și în cele mai mari. Și nu doar pentru a opri să nu fie îmbolnăviți (din moment ce majoritatea zdrobitoare a „cazurilor” de covid nu au simptome, deci nu sunt bolnavi). Ci pentru a-și asigura un confort psihic. Asta e ca și cum ai obliga toți cetățenii să-ți doneze preventiv sânge sau un rinichi pentru eventualitatea că o să ai nevoie cândva.

Ca să-și ascundă lașitatea ridicolă, dat fiind că aproape toți sunt tineri în putere, radicalii noii dictaturi invocă „vulnerabilii”. (Amintitul cult al victimei.) Ori societățile umane s-au construit luând ca etalon omul normal, nu excepția de la regulă. Străzile sunt pavate cu beton și asfalt, deși pentru bebeluși ar fi mai sigur să fie capitonate cu un material moale. În nicio societate din istorie copiii nu au fost supuși unor riscuri inutile chipurile pentru a prelungi viața bătrânilor. Care nici nu au cerut așa ceva vreodată.

Ei spun că vaccinul e imperfect. Aici nu-i contrazicem. Că ar fi „95%” eficient și ar rămâne neacoperit acel 5% cu care ai fi obligat față de vecin. Cifrele astea au fost rapid infirmate de datele din viața reală. Dar chiar așa stând lucrurile, și vaccinul însuși prezintă riscuri. Oficial, rare, dar nu inexistente, mergând până la paralizie, infarct și deces. Deja nu mai vorbim de un efort în plus, ci de obligarea cuiva să își asume un risc de deces pentru confortul psihic al altuia.

Nici măcar comparația, care place propagandei, cu centura de siguranță, nu stă în picioare. Centura de siguranță nu are efecte adverse, nu favorizează miocardita și pericardita. Comparația corectă ar fi cu ideea de a opri total folosirea mașinilor pentru a preveni accidentele – având în vedere că doleanța lor e excluderea deplină din societate a nevaccinaților.

tirania viitorului

În concluzie, această formă modernă de tiranie nu a început cu pandemie și nici nu se va încheia cu aceasta. Ea pleacă dintr-o mentalitate a stângii extremiste și va continua pe fronturi nebănuite, unde se va da același război acerb împotriva libertății, naturii și realității. Nu știm care vor fi acele fronturi noi, dar vor fi. Poate va fi supunerea climei (a variațiilor de temperatură între anotimpuri, poate). Poate va fi selecția preventivă a bebelușilor prin ecografii, pentru a opri nașterea copiilor purtători de covid, sifilis, HIV sau boli genetice rare. Poate va fi interzicerea nașterilor altfel decât în eprubetă, în pântece artificiale, care ar anula nedreptatea biologică între bărbați și femei. Poate va fi obligația de a dona celule stem la naștere sau de a avea o clonă criogenată, de la care fiecare individ să poată recolta organe când se îmbolnăvește. Poate va fi eliminarea vacilor și oamenilor carnivori, care produc prea multă poluare și iau dreptul la aer curat al celorlalți. Poate va fi obligativitatea de a deveni donator de organe pentru orice persoană intrată în comă, în numele dreptului la mișcare al celor fără un picior. Poate va fi eutanasierea la o anume vârstă pentru reducerea amprentei de carbon. Sau obligația de a nu ieși în public dintr-un costum integral, etanș, dotat cu butelie de oxigen – care să se cumpere în baza scorului social al fiecăruia. Scor mic, mai puține butelii.

evadare.ro
October 23rd, 2021
Mai multe despre: Politica
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact