Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte
Instanța cea mai înaltă a țării a dat verdictul final: Traian Băsescu a fost „colaborator al Securității ca poliție politică”. O distincție introdusă în lege de structura care controlează Parlamentul și statul paralel, prin care se asigură salvarea „securiștilor buni”. Ca și cum Securitatea era un club filatelic, din care unii membrii se întâmpla să facă și activități de represiune în slujba partidului. În esență, acest gen de sentință spune că Băsescu a fost nu doar turnător cu acte, dar a făcut și rău unor oameni prin turnătoriile lui.
Reacția fostului președinte a fost jalnică. Niciun comentariu, nicio scuză, nicio retragere din viața publică. Doar promisiunea că se adresează la CEDO, unde speră să păgubească statul de ceva despăgubiri pentru trauma produsă. Ce să aflăm de la instanțe din afara țării? Dacă aveau acces la acel gen de arhive, eventual că a colaborat și cu servicii din alte zări. Doar că acelea sunt bine ferecate și rămân „teoria conspirației”. Se bate pentru mize mărunte: pensia de europarlamentar, vila de protocol pentru foștii președinți, sepepiști la poartă și șofer.
Am scris regretabil de mult despre Traian Băsescu acum vreo 10-15 ani. (În perioadele când scriu pe blog, înseamnă că-mi merge rău.) Am scris preponderent pozitiv la data respectivă, dar și negativ încă de când era în ascensiune. Nu pentru că nu i-am putut intui caracterul, ci pentru că am crezut că talentele lui native incontestabile sunt folositoare unei lupte pe care nu erau în stare să o dea alții mai decenți, mai culți, mai inocenți. Mi se părea o cauză justă lupta cu mogulii, cu ciuma roșie, iar occidentalizarea mi se părea repararea unei nedreptăți istorice.
A fost o pierdere de vreme, cum a fost și obsesia făcută de contestatarii anteniști, care luptau contra cost și din considerente de gașcă. Teoretic, istoria le dă dreptate. Practic, vedem din aceea că au rămas slujitori ai minciunilor pandemice și că n-au o problemă în a deveni presă guvernamentală, că nu adevărul îi mâna în luptă.
În deceniul care a trecut, s-au schimbat atât de multe în felul în care văd politica, încât personaje ca Băsescu par pierdute într-o galaxie îndepărtată. L-am numit „președintele ticăloșit” încă din 2009, tocmai după ce se declarase 100% mulțumit de informațiile primite de la SRI. Dar am continuat să cred și ani după aceea că adversarii lui erau mai răi și că era bine ca puterea lor să fie distrusă. Azi îl consider un trădător de țară cu o amprentă nefastă. Sigur, poate părea strălucit, în comparație cu Iohannis la orice capitol, dar e o ștachetă foarte joasă.
Dar n-am avut niciun impuls să scriu ceva năprasnic despre Băsescu, securistul dovedit, după sentință. Pur și simplu nu găseam ceva de spus pentru că personajul mi se pare irelevant de mulți ani. O avea mai mult haz, dar e rătăcit între Ciolacu, Tăriceanu, Cîțu, Ponta și toți ceilalți. De mulți ani găsesc inepte disputele de mahala televizată, care țin loc de viață politică. Taberele, în care sunt împărțiți acești descurcăreți mai mult sau mai puțin buni de gură, sunt irelevante. Ce-și reproșează ei între ei, de asemenea. Răul pe care îl fac țării, ca instrumente ale unor stăpâni externi, e durabil și semnificativ.
Că Băsescu a condamnat ipocrit comunismul nu e o problemă. Că a participat la aducerea noului comunism albastru e ce rămâne în urma lui. Băsescu n-a fost doar colaborator presat în tinerețe al Securității, a participat la consolidarea unui sistem securistic de tip nou, sub comandă străină. Tocmai pentru că a predat cheile țării ca să se mențină la putere, el și oricine l-ar urma nu poate fi decât marginal relevant.
Victor Grigore
