Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
La granița dintre Polonia și Belarus se înfruntă doi patrioți: Duda și Lukashenko, în calitate de pioni într-un război mai mare. Președintele Poloniei, Andrzej Duda, patriot al țării lui, fără discuție. Luptă pe două fronturi faimosul „război hibrid”. La granița de est, s-a dus să își inspecteze trupele de grăniceri și i-a îmbărbătat că apără poporul și pământul polonez, „pentru care s-a vărsat sânge”. Pe frontul de vest, unde Germania și Franța îi atacă deschis dreptul la suveranitate și unde e atacat tot hibrid sub steagul curcubeului, rezistă la fel de eroic. În ambele cazuri nu luptă doar „pro domo sua” ci și pentru noi, pentru Europa. El înțelege, că dacă pierde pe oricare din cele două fronturi, suferința poporului polonez va fi iremediabilă.
(Andrzej Duda, Polonia, foto EPA, via politico.com)
Același gest eroic l-a făcut strămoșul lui, Sobiesky, în marea bătălie de la Viena. Pentru ea, pe un perete de la Vatican, are și azi un tablou imens, care-l omagiază drept apărător al Europei. Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Brâncoveanu, Iancu de Hunedoara… ar fi meritat tablouri și mai mari, dar nu au.
Alexandr Lukașenko e și el patriot bielorus. El luptă într-un „război asimetric”. Luptă împotriva globalismului, a celei mai mari tiranii imaginabile: dictatura biometrică. Iar acolo e prins ca într-o menghină, inclusiv de Putin, care merge cu linia „elitei” în tema pașapoartelor pentru vaccinare. E singurul lider mondial care a avut bărbăția să conteste deschis farsa pandemică. A declarat-o nulă prin simpla existență fără restricții a țării lui. Belarus e ce științific s-ar numi grupul „placebo”. Dacă în doi ani bielorușii n-au murit – cu meciuri pe stadioane, mitinguri în stradă, școli, cinematografe deschise… Fără mască și 20% vaccinare, științific vorbind experimentul trebuia declarat închis.
Oligarhia mondialistă nu-l va ierta pentru această frondă. El nu are opțiunea să iasă la pensie. Are opțiunea să fie Ceaușescu la Târgoviște, Saddam în ștreang, Gaddhafi sodomizat cu un lemn într-un șanț… În clipa de față împotriva țării lui s-au dictat sancțiuni în valuri. Sancțiunile sunt anticamera războiului sau falimentului și furiei populare, cu deznodămintele amintite. Probabil război n-o să fie, că e prea aproape de Putin (decât dacă e și Vladimir de acord cu vreo schemă care să implice și Ucraina, dar mă îndoiesc.) În schimb, Belarus nu e Iran, nu e nici măcar Coreea de Nord. La presiunea imperiului cămătăresc și a UE, va capota. Nu îl văd rezistând nici ca Assad, cu prețul unei țări făcute zob.
(Alexandr Lukashenko, foto: topcor.ru)
Pus așadar în situația de viață și de moarte, Lukașenko a ales o tactică murdară. În primă instanță, un trolling chiar amuzant la adresa fățărniciei Uniunii Europene, cu trâmbițatele ei „valori”. A permis (dacă nu chiar adus) migranți la granița poloneză. E posibil și să-i fi adus alții în ograda lui! Nu omit ipoteza asta. Vorbim de unii care au inspirat „Wag the Dog” și războiul din Yugoslavia. Dacă i-a adus chiar el a făcut un act de trădare la adresa Europei. Și foarte crud cu viețile unor săraci. Dar un act al disperării.
Dacă pierde războiul, Lukașenko nu-și pierde doar viața. Soarta care-l așteaptă pe micuțul popor bielorus (10 milioane) va fi cruntă și exemplară. Vae victis! Economia le va fi demantelată, luată sub control, iar populația va fi rapid anihilată demografic. Voi spune câteva lucruri dure, pentru care cer scuze celor sensibili.
Războiul e o treabă foarte urâtă, dusă de bărbați. De când e specia om, de la triburile cele mai mici, războiul s-a încheiat cu partea câștigătoare luând prada de război și femeile învinșilor. Nu există umilință mai mare decât asta pentru bărbații învinși. Și nu există datorie mai nobilă pentru bărbatul de stat și bărbatul de rând, decât să apere femeile și copiii. (Sigur, mai existau câteva metode mai barbare de atât: genocidul total, stil Rwuanda sau Hoarda de Aur, în zilele mai proaste; respectiv luarea copiilor în sclavie. (Cu varianta mai „de lux”, ienicerii valahi.). Dar astea nu se mai practică. Cel puțin nu direct.)
Când românii au pierdut războiul (și regele lor nu i-a anunțat și pe soldați că le-a arestat mareșalul) 130.000 de bărbați români au fost luați prizonieri de ruși și duși în Siberia. Unde au murit sau s-au întors după mai mulți ani. Unele fabrici au fost demontate și duse ca pradă de război, alături de grâu și petrol pe mai mulți ani. „Eliberatorii” sovietici au violat în chip barbar câte românce au putut prinde. Nemțoaicele au avut o soartă și mai cruntă. Abia dacă a scăpat vreuna, de la fetițe de școală la pensionare. Repet, războiul e o treabă oribilă, care se termină urât.
Și-acum am să vă pun mai multe poze, pe măsură ce scriu.
(Protestatare din Belarus. Foto: getty images via npr.org și myseldon.com)
Așa arată acum fetele progresiste, care îl vor plecat pe Lukașenko. Au o genă slavă nealterată și o puritate pe care progresistele din Vest au pierdut-o demult. Nu au democrație? Ha, ha. Ce glumă bună! Eu n-am voie să ies din scara blocului după ora 8! Cel mai probabil nu voi mai avea dreptul la un loc de muncă. Deocamdată am acces în magazinele alimentare. Sunt mai săraci ca noi? Da, dar cât au bărbați să le apere, vor avea strămoși care să le semene și vor vorbi aceeași limbă. După cum vedeți, umblă fără o cârpă pe față, spre deosebire de noi.
Ce se va întâmpla cu aceste femei dacă Lukașenko pierde războiul? Ce s-a întâmplat deja cu frumoasele femei ale cehilor, care au umplut, în calitate de „vedete” site-urile porno. Hărtănite în toate combinațiile de cine vrea fantezia regizorului. Pentru că, vezi, poți să pierzi un război „hibrid” și cu rafturile pline în magazin.
Sau ce s-a întâmplat cu prea multe din femeile românilor. Poți să spui că ai câștigat războiul, că te-ai integrat în absolutul euro-atlantic, când ai peste 100.000 de femei și băieți în industria de videochat!? Când mai ai încă zeci, sute de mii de femei traficate ca pachete de carne în bordelurile Europei!? După părerea mea, e priveliștea unei țări înfrânte, nu victorioase!
Zilele trecute, Armata Britanică a publicat o reclamă devenită virală online. Este în cinstea eroilor englezi din al doilea război mondial. În ea, apare un bătrân decrepit englez, care servește la masa unei familii vibrante de englezi proveniți probabil din fostele colonii caraibiene. Ce vedeți? Vedeți învingători? Ce victorie sărbătoresc englezii, dacă nu mai încap nici în reclamele armatei lor!?
Înainte să „demisioneze” din jobul de prinț și prințesă, Harry și Meghan Markel au vizitat o școală tipică din estul Londrei:
(Școala englezească, foto din arhiva persoanlă a ducelui și ducesei de Sussex)
Când era prima doamnă a Americii, și Michelle Obama a vizitat o școală tot din Londra de azi.
(foto: AP Photo, via the day.com)
Evident, Anglia e o țară învingătoare în toate războaiele imaginabile (cu rare excepții). Nu ca Belarus, o dictatură condusă de un „nebun”. Ea e condusă de democrați.
Cum observați, femeile „de stat” se implică și ele, cum pot în războaie culturale mai mici, mai mari. Sau măcar în evenimente de PR. Sunt umaniste și virtuoase. Treaba murdară revine bărbaților, cu condiția să mai fie.
Când Trump era la putere și era oprită o caravană a migranților la granița de sud, aleasa poporului american, Alexandria Ocasio Cortez, s-a deplasat la gardul de pe frontieră, unde a regizat o ședință foto cu ea prefăcându-se că plânge de jalea celor cărora li se refuză accesul ilegal în Statele Unite.
(foto: Twitter)
Și mai multă vâlvă a făcut imaginea cu nemțoaicele ținând o pancartă cu „refugiații sunt bineveniți” – după ce Frau Merkel a chemat toți dezmoșteniții lumii să se instaleze în Germania în folosul economiei nemțești.
(sursa: occupy.com)
Atât despre femei deocamdată, să ne referim și la copii.
În timpul celor două războaie mondiale, propaganda de ambele părți se întrecea în stereotipul cu soldatul (german, de data asta), care trece copii prin baionetă. (Foto Wikipedia) Azi avem propagandă mult mai credibilă.
Ce e mai frumos și mai nevinovat decât un copil? În lume se nasc 140 de milioane de copii anual. Doar că ei nu se nasc peste tot în același ritm. În medie, o femeie din Niger naște 7 copii în decursul vieții. O femeie din Portugalia, 1,2. Probabil pe aici e și România. Ca să înlocuiești 2 părinți, cuplul trebuie să nască minim 2. Dacă naște doar unul sau niciunul, devine specie pe cale de dispariție, pentru că intră sub indicele de înlocuire naturală.
Cu 447 milioane de locuitori, populația deja foarte pestriță a Uniunii Europene reprezintă 5,7% din populația globului. Restul de 96% e în afara râvnitei granițe Schengen – nu toți mai săraci, dar cei mai mulți. Doar că Europa are un raport între copii și bătrâni de condamnat la moarte:
Grafic statista. Cu bleu, sunt copiii sub 15 ani; cu albastru închis, pensionarii peste 65 de ani. Așa se prezintă raportul de forțe între lumea tânără, unde trăiesc copiii lumii, și azilul de bătrâni Europa, în real pericol de a nu avea cine plăti pensiile promise. O populație efervescentă în Africa, Asia și Oceania, și două zone îmbătrânite, Europa și America de Nord. Coincidență, zonele de atac ale pandemiei și fruntașele vaccinării.
Recomand articolul: „Hărțile unei pandemii geopolitice”.
Dar nu doar nou-născuții contează drept copii, nu? Dacă socotim tot copii pe oricine are sub 18 ani, asta înseamnă 29% din populația globului. Adică 2 miliarde și 340 de milioane. Dacă vrem, vorba lui Michael Jackson, să salvăm măcar toți copiii lumii, această cifră trebuie avută în vedere, de 2,4 md.
Pot Europa, China și America să le potolească foamea celor care rabdă de foame? Aș risca să spun că da, având în vedere cât aruncă doar pe înarmare. Dar pot să îi ia la ei acasă europenii și americanii? Realist, răspunsul e nu. Iar realitatea trebuie avută în vedere când ne confruntăm cu șantajul emoțional.
Să nu credeți că toți copiii sunt tratați egal de presă. Madelaine Albright a fost întrebată cu ani în urmă: „Am auzit că mai mult de o jumătate de milion de copii au murit (în războiul din Irak). E mai mult decât au murit la Hiroshima. A meritat prețul?”.
Și șefa de atunci a diplomației amercane a ezitat, apoi după un sumar calcul mental a răspuns:
„Cred că e o alegere foarte grea. Dar noi credem că prețul a meritat.”
Milionul de irakieni, libieni, sirieni și afgani, morți în războaiele „contra terorismului”, pentru „democrație” nu au devenit vedete. Nici pakistanezii bombardați cu drone, nici palestinienii arși cu bombe cu fosfor, nici yemeniții înfometați și bombardați de saudiți în totala ignorare a globului… În schimb, imaginea zguduitoare a unui copilaș sirian ca o păpușică, adus fără suflare de valuri pe țărmul Europei a ajuns pe coperta revistelor și prima pagină a ziarelor. A fost cunoscut pe nume și are propria pagină detaliată pe Wikipedia.
Nu e o consolare. Dar a fost un simbol al unui alt „război hibrid”. Când europeanul de rând era zguduit de valul de violuri de la revelionul din Kohln sau de hoardele care agresau șoferii de tir la trecerea dinspre Franța spre Anglia. (Cum o fac și acum pe neștiute.)
Câteva zile, pentru presă, Lukașenko a fost tiranul, care atacă mârșav Europa cu bomba demografică. Apoi brusc, registrul s-a schimbat, revenind la sunetul de viori al sentimentalismului de război. Observați mesajul sfâșietor dat de Digi. Și felul cu sărmanul copil care plânge e ținut la poză de doi bărbați adulți, atent tăiați din cadru.
Cel care a făcut poza trebuie să fie unul din armata de fotoreporteri și cameramani parașutați în pădurea de la granița dintre Polonia și Belarus, transformată în platou de filmare.
(foto: Getty Images, care oferă detalii de context, că poza e de la graniță.)
În alte fotografii, migranții din Belarus sunt prezentați cu telefoanele la încărcat. Dacă cineva le pune la dispoziție o sursă de curent pentru nevoile generației cu smart phone, probabil se îngrijește și de hrana lor. Poate ați observat că niciunul nu poartă nici măcar un rucsac, o sticlă cu apă, o pungă cu merinde, haine de schimb. N-au niciun fel de bagaj, par plecați doar pentru câteva ore.
În alt reportaj, unul venit din Irak spune că a dat 2.600 de dolari să ajungă în Belarus cu o familie de 6. Nu reieșea dacă de persoană sau în total. Pentru Irak e o sumă mare; o mică avere, pe care nu o are oricine. Cine o are, nu e muritor de foame în acea țară. Iar dacă acum televiziunile românești ne emoționează că sunt copii flămânzi, sigur, pot fi ajutați până se întorc acasă. (Irakul nu e în război, nu sunt refugiați, sunt parte dintr-o migrație economică.)
Dar brutal spus: primii care trebuiau să se gândească ce vor mânca pe drum copiii sunt chiar părinții. (Presupunând că povestea nu e complet inventată de Digi.) Părinții sunt adulți și ar trebui tratați ca adulți. Cum sunt cei mai mulți din cei care iau cu asalt frontiera și încearcă să taie garduri: bărbați tineri în putere.
Aceeași e situația și cu părinții celor 2,4 miliarde de minori de pe glob. Restul planetei poate manifesta compasiune umană, poate da o mână de ajutor, în limita posibilităților. Dar nu poate să-și sacrifice copiii proprii. Părinții africanilor și asiaticilor, care decid să se înmulțească nu au nicio responsabilitate!?
69% din tinerii din Italia, cu vârste între 18 și 34 de ani, locuiesc cu părinții. Procentul e chiar mai mare în rândul băieților, de 72%. Evident, fetele au varianta mutatului la prieten. Dar e limpede că acei tineri nu au șansa întemeierii unei familii, pentru că nu și-o permit. Poate doar cred că nu și-o permit, în fine, e o discuție mai lungă. Dar situația se regăsește și în alte țări sudice ca Grecia sau în România.
De voie, de nevoie, tinerii europeni amână căsătoria, amână nașterea de prunci, până când trec de vârsta fertilă. Eventual, mai apucă să facă un singur copil (sub limita înlocuirii). O fi și vina lor, o fi și un sistem social total defect, care duce la dispariția speciei.
Dacă un tânăr de aceeași vârstă din Siria, Irak, Afganistan, reușește să pună piciorul pe tărâm european, autoritățile îi vor asigura, într-un final un acoperiș deasupra capului. Ceea ce nu i se asigură tănărului european născut acolo, pentru a-și întemeia o familie.
Și încă aceștia nu sunt cei mai săraci fii ai Europei. 280.000 de oameni ai străzii trăiesc doar în Marea Britanie! Adunați de pe tot continentul, aș bănui că oamenii fără adăpost ai Europei ar putea alcătui o țară de proporțiile Belgiei.
Victor Grigore
