evadare.ro

Ayn Rand, o scriitoare cu idei bune și cărți proaste

De când stânga americană a șterpelit numele de liberal, susținătorii capitalismului au trebuit să se replieze sub numele de libertarieni. Și pentru orice libertarian, Atlas Shrugged e lectură obligatorie. Citată ca Lenin pe vremuri, Ayn Rand e autoarea care te răcorește cel mai bine, când vrei să i-o zici unui socialist. Problema ei, ca și a multor libertarieni e că nu reușește decât să răstoarne pe dos temele marxiste și să le facă dogme de sens contrar. Ca scriitoare, însă, Ayn Rand are o problemă și mai mare: seamănă izbitor cu scriitorii proletcultiști din perioada stalinistă. Pentru cei născuți după inventarea internetului, sovieticii aveau obiceiul să producă noi cuvinte din alipirea unora vechi, cum e și cazul proletcultismului, stilul cultural al proletariatului. Scriitorii de pe vremea lui Gheorghiu Dej aveau obligația să reflecte în opera lor lupta de clasă între chiaburi și cei exploatați, munca pe șantierele patriei, formarea omului nou, beneficiile colectivizării și alte teme șablon ale propagandei. Cine avea chef de alte teme, le putea scrie, dar în gând, cât săpa la Canal, tăia la stuf sau stătea la izolator într-o celulă.

Pe Ayn Rand n-a obligat-o nimeni să scrie tezist. De origine evreiască, Alisa Zinovievna Rosenbaum a putut emigra în Statele Unite în 1925, din Uniunea Sovietică, unde bolșevicii le confiscaseră părinților ei farmacia. Sosită în lumea liberă și integrată în industria filmului pentru a supraviețui la început, Ayn Rand a ținut să avertizeze societatea americană cu privire la pericolul comunist și, mai ales, cu privire la pericolul ca și societățile de dincolo de cortina de fier să fie cucerite în mod insidios de erorile de gândire ale socialismului. Aici putem fi de acord: gândirea virusată de socialism e unul dintre pericolele majore, capabile să erodeze însăși civilizația euro-americană. Dar stilul tezist al scriitoarei adaptate la limba engleză e obositor și plictisitor ca o ședință de partid, cu toată simplitatea ideilor.

Considerată capodopera lui Rand, Atlas Shrugged (1957) e un fel de distopie (o contra-utopie) desfășurată într-o lume ce ne pare din ce în ce mai apropiată. Puterea socialistă acaparează statul și obligă întreaga societate să se plieze pe proiectul unei economii planificate. Societatea decade treptat, căci lucrurile socotite firești până atunci încep să fie înlocuite de penurie și discordie. Corupția devine singura modalitate de reușită iar creativitatea e sancționată sub retorica egalitaristă. Cei mai productivi oameni ai societății sunt loviți sistematic, o parte din ei organizându-se clandestin într-o mișcare de rezistență. Această grevă de zel a celor mai creativi indivizi e comparată cu miticul Atlas, care scutură de pe umerii săi globul pământesc, alegând să se elibereze. E imaginea care dă și titlul cărții, pe care nu am găsit-o tradusă în limba română, deși probabil că există și o asemenea ediție.

Din păcate pentru noi, anti-utopia lui Rand are suficiente elemente de realism, e mai concretă pe zi ce trece, cu cât statul și instituțiile bancare conectate cu el devin tot mai puternice. Din păcate pentru autoare, deși narațiunea are date pentru a fi antrenantă și a crea chiar suspans, personajele sunt făcute parcă din șabloane și nu fac decât să declame sloganuri de la un capăt la altul. Dar și pentru sloganuri se cere ceva talent, și Ayn Rand poate fi considerată una din cele mai iscusite autoare de sloganuri pro-capitaliste, într-o lume în care Che Guevara rămâne mai popular decât Steve Jobs.

Sub denumirea pompoasă de „obiectivism”, Ayn Rand și-a fondat propria filosofie, o combinație de raționalism, egoism și pastișe după Nietzsche. Rand extrapolează ideea despre capitalism a lui Adam Smith, potrivit căreia nu bunăvoința băcanului umple raftul magazinului în beneficiul cumpărătorului, ci grija față de propriul său interes. Rezultă un univers fără transcendent, căci Ayn Rand devine încă din adolescență adepta ateismului militant, în care păcatul suprem e sacrificiul pentru altcineva sau pentru o idee, iar obiectivul fiecăruia e fericirea și o viață rațională.

Pe alocuri, cartea reușește să devină chiar profetică, pentru că etatismul inspirat de Keynes, după discreditarea generală a marxismului, prinde contur în tot mai multe locuri de pe glob. Un exemplu de viziune e încrederea pe care autoarea o are în etalonul aur și valoarea pe care o recunoaște monedei. Există două categorii de oameni care nu înțeleg valoarea banului: avarii și risipitorii. Primii, pentru că transformă averea materială în scop în sine, irosindu-și viața încercând să acumuleze cât mai mult. Cei din urmă, pentru că nu pun preț pe ceea ce banii doar simbolizează: pe muncă, pe inteligența necesară oricărui câștig și oricărei realizări cât de mici, timpul ireversibil înmagazinat în ei, prin efortul acumulării. Socialiștii reușesc să facă parte simultan din ambele categorii. Au fost, la origini materialiști virulenți și fac în continuare din material un criteriu esențial. Dar au ajuns să pozeze în idealiști, fie pentru a ajunge la putere, fie pentru că reușita economică le-a fost total inaccesibilă pe oriunde au preluat puterea sub o formă sau alta. Mai lacomi decât cei mai răi dintre capitaliști când au avut acces la funcții de decizie și mai risipitori cu banii publici decât o soție de milionar, de fiecare dată sub pretextul unor programe de ajutorare, socialiștii au avut banul ca inamic logic.

Cei mai fanatici dintre ei, cum a fost cazul lui Che Guevara, au încercat chiar să abolească această invenție fabuloasă a omenirii și să oblige societatea să se întoarcă la troc. Cei mai mulți s-au mulțumit doar să distrugă lent, prin eroziunea inflației, monedele statelor. Consecințele acestei mentalități dezlănțuite se văd deja, deși mă tem că e doar începutul. Când îți imaginezi hăul spre care îndeamnă omenirea acest sistem bancar, cu tangențe din ce în ce mai vagi cu realitatea, îți vine să îi pui pe toți cu putere de decizie în economie să citească Ayn Rand. Numai că unora nu le folosește la nimic. Conaționalul ei, Alan Greenspan, fost președinte al Rezervei Federale, era chiar fan declarat al scriitoarei, ceea ce nu l-a împiedicat să inunde planeta cu dolari fără acoperire. Și cred că nici Ben Bernanke, succesorul său, nu ar avea cuvinte defăimătoare la adresa ei.

E, poate, neajunsul încercării de a crea o morală dincolo de moralitatea simțului comun. Noțiunile devin uneori abstracte și judecata egoistă, înșelătoare.
„Mintea e singurul judecător, iar dacă verdictul nu îi place cuiva, realitatea e singura curte de apel”, spune Rand. Vai de conducătorii pe care, neavând cine să-i mai critice la vreme, ajung la judecata fără milă a realității.

evadare.ro
July 6th, 2013
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.