Arză-te-ar focu’, Justițio!

Am crescut poate mulți cu ideea că sistemul e rece, impersonal, poartă costum negru și ochelari de soare ca agenții Smith din Matrix. Ei bine, azi realizez că sistemul e un sentiment vibrant. Și nu pentru că l-am văzut pe Năstase țanțoș în capul oaselor pe o targă, zâmbitor, parcă mândru de atenția care i se acordă. Ci pentru că i-am văzut pe susținătorii lui. Năstase n-avea nici măcar o zgaibă la gât care să se vadă (Corina Drăgotescu zice că unii se vindecă mai repede). Accepta formalitatea asta ca pe un dar firesc prin care poporul îl răsplătea. Politicienii de azi, fără stil, circulă cu girofar. Dânsul, mai rafinat și cu ambiții mai înalte, merită să fie purtat de colo colo, ca împărații antichității: într-o lectică. Chiar părea perfect capabil să se dea jos de pe targa, pe care era cocoțat nu întins, și să o ia pe jos printre muritori. Fanii săi din presă, însă, nu cred că se vor mai face bine vreodată.

Două sunt marile performanțe într-ale răului de durată, reușite în acești ultimi ani: personalizarea și sentimentalizarea. Ele se adaugă unor practici mai vechi și mai studiate, ca rescrierea istoriei, ștergerea memoriei, tabloidizarea sau construirea unei realități fictive. Prin personalizare, s-a reușit distrugerea discernământului și a capacității de analiză a unei situații. De ani de zile, domni și doamne cu o pregătire incertă, practică un fel de bârfă, pe seama unor personalități publice. Telespectatorul e invitat și antrenat, nu să judece o problemă, ci să țină cu cineva, să dea dreptate cuiva, să acuze pe altcineva, să se bucure cum cineva a fost pus la punct de altcineva. Jurnalismul a fost redus la 2-3 întrebări, dintre care „cum comentați ce a zis X”, „ce părere aveți de Y”. Important e doar ca noutățile și bârfele să curgă, într-un flux care să creeze senzația de urgență și noutate ce nu suportă amânare.

Odată învățat cu acest meniu de tip fast-food, fără calorii de informații, vitamine intelectuale și fără condimente de spirit, consumatorul-obez poate intra și el în joc. Nu are decât să își aleagă gașca unui personaj, să identifice corect proveniența unei opinii, și va putea para fără alte argumente orice vine de la un băsist, de la un uslaș șamd. Dar dacă lucrurile ar fi rămas aici, nu ar fi fost totul pierdut. Mai puteai spera că apar și oameni mari, personalități, care să încarneze idei.

Aici intervine etapa a doua: sentimentalizarea. Inima n-are rațiune, o știm de pe vremea când Ienăchiță Văcărescu scria poezii. Cum au reușit acești negustori de presă să vândă emotivitate în locul logicii, n-am reușit încă să mă prind, dar au reușit de minune. De aici încolo, Dumnezeu cu mila, dar nimeni nu va mai putea fi lămurit și convins de nimic. E judecat Năstase 8 ani, cu o armată de avocați pedanți, cu martori și procedură întoarsă pe toate fețele? Nu contează, e o lucrătură ca-n anii 50. Se zgârie la gât și e dus la spital pentru îngrijiri? Ne gâtuie emoția pentru situația lui și îi facem inumani și hiene, pe cei care văd totul ca pe o telenovelă cu scenariști amatori. Ne pomenim cu el vioi și fără răni vizibile? Ce contează, important e să se-aleagă praful de cei întunecați de ură! Stingea-ți-s-ar flacăra, Aliodor Manolea!

Vă asigur că Mircea Badea nu va pierde niciun fan, după emisiuni ca în seara asta, când ne-a explicat ce mârșavă e șefa Procuraturii sau cum Mike Tyson a primit permisie din închisoare ca să joace un meci. Nu există nici legi, nici decizii judecătorești, nici logică, nici dovezi, care să convingă un om pătimaș. Dacă meșteșugul tău e să înveți oamenii să urască și să iubească în mod partizan, nimic nu te poate compromite. Nicio pagină plagiată nu poate fi pusă față în față cu originalul, ca să crezi că te-ai înșelat și că nu poate fi mai puțin importantă fapta comisă, decât identitatea sau premeditarea denunțătorului.