Articolul de solidaritate

tu vorbesti, care l-ai votat!?

N-am nicio tragere de inima sa scriu despre masurile de austeritate, devenite oficiale. Dar, pentru ca l-am sustinut pe Traian Basescu in campanie, ma simt oarecum dator sa scriu ceva despre cele mai crancene masuri de la Revolutie incoace. Da, l-am votat pe Basescu la ultimele doua scrutinuri si stiti ce? Daca ar mai candida o data impotriva lui Nastase, l-as mai vota o data. Si daca as mai avea de ales inca o data intre Basescu si perechea Geoana – Antonescu, tot nu mi-ar parea rau dupa votul dat. Gasesc incalificabil felul in care mercenarii lui Voiculescu jubileaza la vestile proaste, ca la o pedeapsa meritata de poporul care nu i-a ascultat in ziua votului. O fi Boc nepasator la soarta saracilor, dar cei care isi freaca mainile asteptand prapadul sunt de-a dreptul stapaniti de ura pentru oricine nu le impartaseste patima.

cine n-are un taranist, sa-si cumpere

Nefiind dintre cei calificati subit in economie, am sa raman in continuare la aceasta zona a patetismului. De doua saptamani de cand reducerile de pensii si salarii sunt aproape singurul subiect relevant imi tot rasuna in minte o propozitie. A spus-o taranistul Mircea Ciumara, la ceva vreme dupa ce n-a mai fost ministru al Finantelor in guvernul Ciorbea: “Am chinuit degeaba un popor intreg…”. O fi Vladescu mai detasat de framantarile crestin-democrate, dar nu se poate sa nu il bantuie un asemenea deznodamant.

Pana la deznodamant sa vedem cum a inceput tragedia care pare abatuta din senin. Singura explicatie plauzibila pentru anuntul de pe 6 mai al lui Basescu am gasit-o la Cristian Sima: Guvernul a vrut sa ii imbrobodeasca pe cei de la FMI cu un siretlic contabil, care ascundea 3 procente din PIB:

“Ai nostri nu au inclus in calculul deficitului dobanzile la creditele luate de stat de la bancile comerciale (titlurile de stat) pentru ca le “rostogolisera” la plata pentru anul viitor; la scadentele de anul acesta, in loc sa plateasca imprumuturile si dobanzile lor, statul a emis din nou titluri care le acopereau valorile cumulate. Si in felul acesta, au “evaporat” contabil circa 3% din deficitul bugetar, pentru ca imprumutul nu intra la calcul. Ci, doar dobanda.”

real vs. virtual

Prima veste buna a anuntului lui Basescu de pe 6 mai e ca in sfarsit au aflat de criza si categoriile pentru care subiectul era cel mult tema de conversatii care sa omoare plictiseala. La urma urmei, criza e o ciocnire intre economia reala si cea virtuala. In America si Europa de Vest virtualul lua forma unor speculatii bursier-bancare sofisticate si a unor excese de revarsare a statului asistential in contratimp cu o adevarata bomba demografica. La noi, virtualul a luat forma unor speculatii imobiliare, la fel de rudimentare ca afacerile cu pamanturi ale lui Gigi Becali, si a perpetuarii unei caste privilegiate provenita din comunism. Pentru ca acea casta sa poata supravietui si prospera, ea a facut tot posibilul sa pasivizeze si sa ia complice o larga patura nepregatita pentru a supravietui pe cont propriu in orice altfel de lume decat cea comunista. Cel care a nascocit sistemul, Ion Iliescu, i-a dat si numele: capitalism de cumetrie, care privatizeaza profiturile si nationalizeaza pierderile. Basescu a preluat sistemul (ticalosit) si l-a rebotezat: statul clientelar. Iar pentru ca ratoiala la mogulii mai neomenosi n-a punctat decat la impresia artistica, putem spune ca presedintele care a condus un sfert din 20 de ani de tranzitie poarta tot pe sfert vina pentru situatia creata.

bomba demografica, amorsata dintr-o butelie de aragaz

Faptul ca PSD a pierdut ultimele 5 sau 6 scrutinuri de diverse feluri la care a participat din 2000 incoace se datoreaza si unei schimbari istorice in structura societatii romanesti. Angajatii proletarizati ai marilor uzine ceausiste s-au pensionat ori au dat piept cu lucrul “la privat”, jumatatea de tara care lucrase in CAP-uri s-a cam stins si ea, ori a devenit mai interesata de banii trimisi de cei 3 milioane de muncitori plecati in bejenie decat de povestile lui Iliescu. Si tocmai muncitorii din Occident au fost cei care au inclinat decisiv balanta in favoarea lui Basescu la ultimele alegeri.

Acum PDL se afla in fata unei cumpene de destin. In varianta optimista, va deveni singurul reprezentant al dreptei, scotand in decor PNL-ul, tarat de amprenta lui Patriciu, cu al sau fatarnic capitalism cu ventuze in bugetul de stat. In varianta pesimista, PDL va lua tot mai mult forma fanariota a FDSN-ului de pe vremea lui Vacaroiu si va disparea complet poate si din Parlament la urmatoarele alegeri. Inclin sa cred ca partidul din Modrogani va rata rasunator aceasta sansa, supravietuind poate doar sub forma unui caraghioslac politic, indistinct intre alte grupari la fel de rizibil-odioase.

Daca SUA, Europa si Japonia stau pe o bomba demografica reala: pensionarea generatiei “baby-boomers”, imbatranire fara precedent din Germania, ori spectrul transformarii Belgiei sau Frantei in republici islamici in decursul vietii noastre, Romania avea chiar perspective pozitive. Printr-o reunificare naturala a Moldovei, am fi avut resurse suficiente de forta de munca activa, din “romani verzi”, cand o tara in plina reconstructie ar fi devenit tara de imigratie. Numai idei si chef de munca sa fi avut. Cu pensionari dictate politic pentru a masca somajul si carotari sistematice ale initiativei private, ne-am creat singuri un fel de bomba demografica artizanala, cam ca a teroristului arestat in slapi acum cativa ani.

capitalismul de stat si capitalismul nereprezentat

Concomitent cu scaderea demografica a paturilor sociale captive, s-a dezvoltat in Romania si o clasa privata. Nu doar neintretinuta de stat, dar de multe ori in pofida statului! Patura asta a incasat ani de-a randul toate umilintele birocratilor, toate riscurile si mizeriile unui capitalism de jungla si tot ea a incasat anul trecut cele mai mari valuri din tsunamiul crizei.
In loc sa instige populatia la revolte si ura dezlantuita, televiziunile lui Vantu si Voiculescu ar putea recunoaste un adevar simplu: daca patronii lor ar fi acum la putere ar lua fix aceleasi masuri ca Emil Boc. De unde stim asta? Pentru ca exact asta au facut in firmele lor anul trecut: taieri de salarii de 20-25% in Intact si Realitatea Media, inchideri de publicatii si reduceri drastice ale schemelor de personal. Si nimeni nu a facut reportaje emotionante acasa la cei concediati, nici nu s-a revoltat ca primeau ajutoare de somaj prea mici pentru simplul fapt ca patronii ii platisera mai mult pe drepturi de autor.

Povesti ca aceasta nu prea au razbatut pe televiziuni:

“Oficial, am ramas fara job la inceputul lui ianuarie 2009. Neoficial, am stat acasa de la jumatatea lui decembrie 2008. Mi-a scazut salariul cu 100%, adica. Daca m-ar fi pus sa aleg intre minus 100% din salariu si minus 25%, ghici ce-as fi ales? Dar nu m-a intrebat nimeni ce prefer. Dupa cum nu-i intreaba nimeni nici pe bugetari acum.”

Sunt in schimb intens mediatizate parerile arogante ale unui “capitalist de stat” ca Dinu Patriciu, facut om de privatizarea unor rafinarii construite in regimul comunist si de imprumuturi de jumatate de miliard de dolari de la guvernul unui socialist, Adrian Nastase, pe care l-a rasplatit cu o consistenta contributie la fondul de campanie. La asa “idei de business”, sa te tot declari “libertarian”, cel mai nou cuvant strain din vocabularul patronului de la Adevarul.

Tot de la privat au venit si cele doua tinere care au murit de epuizare la locul de munca. Si inca din stratul select al multinationalelor, pentru ca de soarta angajatilor la negru sau pe salariul minim nici nu mai aflam.
Daca ar fi sa le contrapun angajatele de la administratiile financiare, care dupa anuntarea taierilor de salarii lungeau deliberat cozile la ghisee pana in strada, ca sa se vada cat de indispensabile sunt, as spune ca 25% e prea putin. Numai ca sectorul bugetar nu se reduce la asemenea indolenti, care produc mai multe pagube prin sicanarea privatilor, decat prin cat castiga de fapt.
revolutie si reforma
Romania nu are nevoie de asa zisa “reforma a statului”, ci de doua lucruri: de continuarea, intr-un fel sau altul, a revolutiei politice incepute in decembrie 1989 si de continuarea revolutiei sociale desfasurata pana acum in clandestinitate de catre antreprenori si angajatii lor, care compun clasa de mijloc. Prima a fost inabusita de clasa politica selectata din randul castei de privilegiati de dinainte si de dupa ’89. A doua a fost fie franata din aversiune, fie temporizata din lasitate si lipsa de viziune.

Cand legionarii deveneau primul partid de masa cu adeziune libera, care isi propunea (intre altele) o revolutie sociala, ecoul popular obtinut nu pornea chiar din nimic. Dar reformele agrare succesive, o monarhie nesperat de progresista si o clasa politica animata de patriotism aduceau totusi o cale mai durabila catre modernizarea de care avea deja disperata nevoie societatea romaneasca. Derapajele autoritariste si apoi totalitare, incepute inca dinainte de al doilea razboi mondial, au oprit beneficiile dezvoltarii liberale sa se raspandeasca organic catre straturile abia iesite din mentalitatea feudala.

Desi, in amintitul context al societatii, comunistii aveau inca mai putina indreptatire decat legionarii sa ceara o rasturnare a stratificarii sociale, ei au fost cei care au reusit sa si puna in practica propria lor revolutie a societatii. Impusi de ocupatia sovietica si suficient de abili sa se prezinte apoi ca un produs local, comunistii au reusit nu doar exterminarea competitorilor politici si a elitelor din practic toate domeniile, create cu uriasa truda de mai multe generatii de la Regulamentele Organice incoace. Dar au creat propriile clase sociale, fidele “nomenclatorului” marxist. Cine crede ca asta e istorie rupta de ce traim acum n-are decat sa viziteze cartierul Primaverii, apoi cartierele muncitoresti populate cu tarani adusi in epoca industrializarii si apoi satele ramase in promiscuitate de pe vremea colectivizarii.

Intre cei din nomenclatura de partid, Securitate si alte cateva grupuri privilegiate si majoritatea coplesitoare a societatii, care traia sub spectrul infometarii, discrepantele erau mai mari decat in capitalismul de dinainte si de dupa. Nedreptatea reala era atat de strigatoare la cer incat unii au ramas cu impresia falsa ca izbucnirea de la Revolutie avea ca revendicare nu mai putin ci mai mult comunism! (Daca nu ma insel, Cristian Tudor Popescu a emis deschis o asemenea ipoteza voit alunecoasa.)

liberalismul de la dreapta si de la stanga
Daca vreun partid va dori vreodata sincer sa reformeze anomaliile societatii romanesti atat de rau asezate, va trebui sa aiba ca principala tinta eliminarea privilegiilor de casta ale celor care detin parghii ale statului sau evolueaza in zone neconcurentiale ale economiei. (O pepiniera de mentalitate etatista e si in lumea ONG-urilor si anumitor multinationale, unde accesul la resurse nemeritate, pozitia dominanta ori distanta de “respiratia clientului” denatureaza legile pietei libere. Nu intamplator in aceste medii a fost mai prizata pelteaua pseudo-liberala a lui Crin, decat chemarile “barbarului” Basescu.)
Apoi, acel iluzoriu partid de orientare progresista (cuvantul nu se refera la dezgustatoarea creatie a gastii lui Gabriel Oprea), un partid progresist ipotetic, deci, ar avea ca obiective ridicarea segmentelor defavorizate prin educatie si cultivarea unei mentalitati participative. O adevarata utopie, daca ne uitam la PDL sau PNL, pretinse promotoare ale capitalismului romanesc. Asadar, largirea clasei independente de stat, nu lichidarea celor incapabili sa se apere!

Liberalismul a aparut ca dusman neimpacat al privilegiilor ereditare ale aristocratiei. Pana la conturarea pericolului la adresa individului reprezentat de colectivismul socialist, liberalismul s-a luptat pentru a smulge drepturi politice de la marii latifundiari proveniti din feudalism si creati arbitrar de monarhi si alti aristocrati. Romania are de topit inclusiv aceasta etapa. (Etapa care nici in Occident nu e definitiv decisa, cata vreme ramane deschisa problema mostenirii puterii financiare si a reglementarii noilor corporatii speculative globale. Dar asta e alta discutie.) Nu intamplator, atunci cand imbogatitilor politici de la PSD a trebuit sa li se gaseasca un nume li s-a spus “baroni locali”. Iar cand ei au fost preluati de PDL sau PNL, li s-a pastrat denumirea. Pentru ca relatiile dintre ei si patura pasivizata pe care o controleaza, precum si sursa puterii lor sunt de natura feudala.

Daca ar fi avut in continuare resurse de trai pe datorie, plutocratia PDL ar fi lasat lucrurile sa evolueze fara mari interventii, preluand de la PSD atat pseudo-nobilimea feudala cat si paturile dependente ca electorat. Norocul nostru ca am ramas fara bani! Acum ca lucrurile nu mai pot continua, PDL are doua optiuni de implicare: fie modernizeaza, fie latin-americanizeaza societatea. Pentru prima varianta, va trebui sa ia inclusiv masuri despre care acum activistii partidului sunt convinsi ca ar fi exclusiv apanajul stangii, ajutand pe cei mai defavorizati sa supravietuiasca, taind privilegiile oligarhiei de stat si ale celor care doar pretind ca evolueaza intr-o economie de piata, impingand efective cat mai mari din clasele dependente sa castige o tot mai mare libertate fata de stat. Din pacate, guvernantii par sa aleaga varianta subdezvoltarii din comoditate, incompetenta si sete de imbogatire. Mergand pe un asemenea drum, pedistii se pot amagi ca au luat “masuri de dreapta”, dar vor perpetua nedreptati atat de mari si zone ale saraciei fara speranta, incat vor inmulti garantat electoratul dorit cu atata perfidie de catre stanga.

statul asediat de propriii birocrati si gardieni

Cei care deplang ca pentru a taia din pensii Guvernul invoca siguranta nationala, ar face mai bine sa se intrebe cum de a ajuns societatea captiva in asa grad, incat puterea politica sa nu isi mai poata pune in practica politica fiscala (buna sau rea) fara a fi la mana unei justitii care constituie nucleul cel mai dur si mai intunecat al castei privilegiate. Principiul e simplu: cine poate mari o pensie, ar trebui sa poata sa o si scada fara artificii in momentul in care nu mai exista intrari la buget. Ba mai naturala ar fi o fluctuatie automata a punctului de pensie si a salariului de baza de la stat in functie de realitatile bugetare. Sistemul s-ar putea pune in practica, daca acele rapoarte destul de juste de 1 la 15, intre cel mai mic (salariu / pensie) si cel mai mare ar deveni realitate. Dar asa ceva nu se va intampla niciodata dupa cate intuiesc.

Daca reducerile ar razbate pana la pensiile speciale, la salariile din regiile de stat, servicii secrete, ministere, etc, ar fi un inceput de reforma, chiar daca asemenea amputari ar inaspri conditiile si pentru cei care lucreaza la privat, reducandu-le si piata. Dar sunt destule semnale ca se vor gasi fel si fel de subterfugii pentru ca multi din cei amintiti sa scape in cel mai bun caz atinsi doar superficial.
Invocarea proaspetei coloraturi de dreapta a PDL e cu atat mai falsa si mai inadecvata. In afara argumentului ca mestecatorii de vorbe ai PDL sunt prea superficial alfabetizati ideologic ca sa mai stie si alta trasatura a dreptei in afara cotei unice, nu vad alt motiv ca ea sa mai fie mentinuta in forma actuala. Ratiunea pentru care a fost creata si pentru care a dat rezultate bune sub Tariceanu a fost de a scoate la lumina munca la negru si de a ajuta firmele medii si mici, care luau o gura de aer. Pentru ele nu mai exista cota unica, pentru ca exista forfetarul inventat de pesedistul Nita si aparat cu strasnicie de pedistul Pogea.
Pentru salarii peste 3-4000 de lei se putea mari temporar impozitul fara urmari dramatice si firmele care isi permit si altfel de angajati decat cu salarii de subzistenta nu ar fi dat faliment. Iar decat sa mentina atat de ridicata impozitarea muncii (CAS), poate era de preferat o crestere usoara de TVA sau chiar TVA-ul diferentiat. Asa, sectorul privat nu e deocamdata ajutat sau incurajat sa ofere de lucru ci i se spune sa fie fericit ca scapa nelovit decat indirect prin restrangerea pietei.
un act de cruzime

Dar cel mai grav aspect al pachetului de austeritate e trimiterea catre zona de saracie extrema a pensionarilor cu mai putin de 1000 lei lunar, un prag al subzistentei biologice. Fata de acestia, reducerea e un act de cruzime si inca una care s-ar putea dovedi inutila. Nu exista nicio justificare ideologica sau economica pentru infometarea pe timp de pace a unor segmente lipside de aparare si care nu au principala responsabilitate pentru situatia fara iesire in care se afla. Sa ne intelegem: exista “democratii” chiar capitaliste si in India si in Brazilia, in primul caz in paralel cu sistemul de caste. Cu perspectiva ca pretul intretinerii la bloc chiar sa se dubleze, nu e greu de intuit cum cartierele muncitoresti, decuplate de la apa calda sau servicii de salubritate, s-ar transforma in mahalalele agonizante din Mumbay ori Sao Paulo. Orasul de unde s-a ridicat Lula, presedintele comunist ales democratic de cea mai mare tara din America de Sud. Suna incurajator pentru “dreapta” romaneasca, nu?

PSD a trait electoral de pe urma saracilor dependenti pe care i-a amagit si inmultit de cate ori a avut ocazia, iar financiar de pe urma capitalistilor de stat, controlati printr-o birocratie corupta complice prin privilegii. De asta a tergiversat sistematic orice proces de modernizare in stil occidental a societatii, pentru ca i-ar fi adus pieirea.
Carisma lui Traian Basescu i-a adus PDL un electorat mai pestrit decat ar fi putut spera un partid sa atinga. Pe de o parte, clasa de mijloc nou aparuta, dinamica si independenta fata de stat, cerand accelerarea modernizarii, muncitorii din strainatate, care asteptau si ei occidentalizarea tarii si reforme care sa le permita sa se intoarca, profesorime si functionarime care astepta decomunizarea, mult promisa lupta impotriva coruptiei, dar si o mare parte dintre cei mai saraci dintre electori. La ei gruparea portocalie a ajuns fie preluand infrastructura si metodele PSD, mituindu-i si pacalindu-i pe cei mai dependenti, fie vanzandu-le promisiunea atenuarii nedreptatilor flagrante pe care le infrunta cei care au iesit cel mai prost de pe urma tranzitiei.

Daca strategii PDL si-au facut calculul ca vor putea supravietui politic capitalizand toate voturile clasei de mijloc de la privat de acum incolo, abandonandu-i pe cei care alcatuiau grosul bailor de multime ale presedintelui, fac cea mai mare prostie. Lipsa de sanse a acestor saraci nu vine neaparat din lene sau lipsa de calitati. Iata un exemplu in oglinda: daca in clipa de fata 97% dintre copiii nascuti la sat nu ajung sa faca o facultate, nu inseamna ca sunt mai slab inzestrati intelectual decat cei mai norocosi. Pur si simplu societatea nu ii cheama sa participe spre a le folosi potentialul. Cine citeste macar Morometii afla ca alde Cocosila si Moromete constituiau inainte de razboi baza electoratului taranist (conservator) respectiv liberal. O buna guvernare, care ar transforma mica proprietate taraneasca in motor al capitalismului, asistandu-o in organizarea productiei nu in mentinerea in subzistenta, si-ar crea un electorat de dreapta de o fidelitate incredibila. In satele din Bavaria stanga nu a castigat alegerile niciodata de la fondarea republicii!
Depinde doar de PDL daca va alege sa isi cultive propria oligarhie, mentinand starea de dependenta a defavorizatilor de la tara sau de la periferia oraselor, pe care acum ii impinge catre o forma disperata de saracie.

solidaritate… cu cine?
La ultimul miting al lui Basescu in Capitala m-am dus desi nu stiu daca pot sa spun ca am participat. Nu prea credeam ca mai poate opri un regim de cosmar al lui Geoana, pe care il asteptau nerabdatori si cei mai vorace dintre oligarhi si grosul birocratiei provenite din comunism. Am vrut sa ma numar macar printre cei care macar simbolic n-au fost de acord cu aceasta revenire la tipul de societate pe care o stiam de pe vremea lui Nastase si Iliescu. Spre dezamagirea mea grosul celor imbracati in portocaliu din piata aveau mai curand profilul unor mercenari decat al unor sustinatori convinsi de valorile dreptei. Nu erau clientela de partid. Clientela era pe scena sau si mai bine “in spatele scenei”. Erau genul de asistati pentru care daca nu curge pica, pe care niciun partid modern n-ar trebui sa se bazeze din respect de sine. Daca cei din PDL isi inchipuie cumva ca imbuibatii de prin consiliile judetene ori masa lor de manevra constituie electoratul la care trebuie sa se gandeasca, pentru ca tehnic i-au adus la putere, e o alta prostie. Autocare de asa sustinatori a avut si Vanghelie si va mai avea cat va avea un buget pe mana.
Daca prima tinta a pachetului de reforma ar fi afacerile dependente de stat, Securitatea redenumita, care si-a dublat efectivele de la Revolutie incoace sau pseudo-justitia si birocratia reactionara, as fi fost mai solidar cu Guvernul decat Radu Moraru. Dar cum el nu imparte cu mine ce-au strans fratii Paunescu de la Bancorex pe timpul lui Iliescu, raman ceva mai “echidistant” cum ar veni. In concluzie, pot sa fiu solidar cu o tentativa de reasezare a unui stat devenit dusman al dezvoltarii, cata vreme o alta oferta mai ambitioasa nici nu exista pe piata politica interna. Dar nu pot fi solidar cu lovirea selectiva a celor mai lipsiti de aparare si fara metode de presiune, care nu mai e reformism, e sud-americanizare in loc de occidentalizare.