Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

(7) Epilog pentru revolutiile viitoare

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala
5. Contrarevolutia, o tragedie cu accente comice
6. Drumul Securitatii de la conspirativitate catre popularitate

Am incercat pe parcursul acestor episoade sa prezint un punct de vedere personal despre cel mai important eveniment istoric pe care l-am trait. Doar intamplarea a facut ca momentul respectiv sa coincida in plan personal cu trecerea de la copilarie la varsta constienta. Dar chiar daca as fi trait Revolutia la o varsta adulta, sau nu as fi aflat despre ea decat din carti, cred ca tot as fi socotit-o criteriul in functie de care judec felul in care evoluam ca societate. A fost un moment de “schimbare la fata” in toate sensurile, clipa in care am vazut tot ce am fi putut sa fim ca popor.
Am vorbit in episoadele trecute despre solidaritatea dintre oameni, despre efuziunea de entuziasm national, ca despre un moment de sublim. Despre valul de simpatie internationala, chiar de admiratie la adresa Romaniei. Cat de ireale par aceste lucruri azi! Am vorbit si despre claritatea cu care cei mai lucizi dintre romani au exprimat in acele zile si in lunile imediat urmatoare incotro ar fi trebuit sa ne indreptam fara ocolisuri, pentru a reface un destin frant cu 45 de ani in urma. Dar si despre stratagemele la care au recurs tartorii sistemului, cei impotriva carora era indreptata de fapt revolutia. Asocierea mincinoasa, deturnarea de sens, descurajarea participarii, rescrierea istoriei, stergerea memoriei sunt doar cateva dintre stratagemele adoptate de acestia in diferite etape.
Am tinut foarte mult ca rememorarea facuta sa respecte schematizarea propusa in titlul primului episod. Am trecut deliberat peste foarte multe nuante importante pentru ca am convingerea ca nu dezvaluirile ne lipsesc azi, nu detaliile din culise, ci o viziune de ansamblu, o amintire vie, care asigura anticorpii necesari unei societati.
Cand Jean-Marie Le Pen a ajuns in finala prezidentiala, intreaga societate franceza cu vederi democratice a intrat in alerta, vorbind de idealurile unei revolutii de acum doua secole. Cand Vadim Tudor a ajuns in finala prezidentiala, cum a reactionat societatea romaneasca? Intelectualii au invocat valorile neprecizate ale unei Europe, care parea pe alt continent, iar securistii deveniti capitalisti au ales o reactie gangstereasca: l-au linsat pe nebun prin intermediul televiziunilor proprii, unde il promovasera cu nesat. Nu-i vorba, ca si l-au recuperat ulterior, cand a fost nevoie. Dar intrebarea ramane: ce vom face data viitoare cand alt Hanibal ne va bate la portile cetatii?
“We the People”
Ca eveniment fondator al unei Romanii restaurate, Revolutia ar fi trebuit sa aiba aceleasi reverberatii ca actele istorice ale Revolutiei americane, ca Declaratia de independenta sau Constitutia, care incepe cu formula “We the People“. Daca nu s-a intamplat asa e poate si pentru ca “We the People” nu eram tocmai pregatiti. In loc sa cadem de acord asupra unei viziuni etice a binelui comun, am optat pentru consensul linistii propus de Ion Iliescu. O tacere vinovata, care ii salva pe cei mai rai si promitea sa ii scape de batai de cap, de efort si de stres pe cei mai multi.
Targul acesta spontan nu a avut rezultatele scontate decat pentru prima categorie: pseudo-elita comunisto-securista a acaparat rapid centrii nervosi ai societatii, institutiile de forta, resursele financiare si presa. Au construit ceea ce Iliescu a numit “capitalism de cumetrie”, iar Basescu “statul clientelar”. Si cum ei nu sunt atasati in convingeri nici de socialism nici de capitalism pot juca la orice ora in fata perdantilor comedia unei false solidaritati. In functie de preopinent, pana si cel mai de succes capitalist de la noi iti poate vorbi ca un nostalgic care pune flori la Ghencea militar, tot asa cum cel mai scrupulos trepadus comunist are pregatite propriile povesti cu acte teribile de disidenta. (Vi-l mai amintiti pe tortionarul Ristea Priboi povestind cum a fost sanctionat ca a distribuit “Motanul Arbagic” altor colegi din Securitate?)
Invatand rapid sa jongleze cu birocratii europeni, vorbind fluent o noua limba de lemn, comunistii reciclati au compromis orice idee in jurul careia ne-am putea aduna. Au tocat unul cate unul cuvintele din dictionar, ca masinariile acelea care fac hartiile fasii. Iar cand in cele din urma niciun cuvant nu va mai fi convingator pentru a ridica oamenii nici pentru capitalism nici pentru socialism, nu m-ar mira ca aceiasi negustori sa vanda idei cu pretentii anarhiste sau nihiliste. Deja teoriile conspiratiei sunt destul de vandabile. Daca avem deja mari capitalisti dependenti de stat, care se recomanda ca “libertarieni”, de ce n-am face un pas mai departe? Cred cu tarie ca urmatoarea treapta ideologica a acestei caste va fi cea mai vulgara forma de cinism, fara alte cosmetizari. Si ca ne aflam intr-o degringolada a valorilor similara nihilismului ce a cuprins intelighentia rusa pe vremea lui Bakunin.
Daca vom mai dori sa luptam vreodata impotriva lor, nu cu cuvinte ar trebui sa ne inarmam, ci cu criterii morale. Ei pot falsifica aproape tot, dar pentru a face convingator pasul de la morala declarativa la cea exersata ar mai trebui sa aiba si o credinta oarecare, pe care nu o au. Nu pledez aici pentru maximalismul inflexibil, care se dovedeste perdant si chiar inselator de multe ori. Maximalismul acela tradeaza de multe ori tocmai incapacitatea de a traduce in viata reala niste convingeri. Dimpotriva, pledez pentru perpetuarea ideilor Revolutiei intr-o forma vie, care sa le permita sa devina criteriu de evaluare in discursul public.
Cei care s-au alaturat revolutiei doar revoltati de nedreptatea flagranta a existentei castei privilegiate a activistilor, si au sperat la instaurarea unei oranduiri “mai comuniste” decat era sau “cu adevarat comuniste”, au fost printre cei mai mari perdanti ai tranzitiei. Ei alcatuiesc patura tot mai larga a dezmostenitilor, a celor aproape fara resurse si vesnic lipsiti de sansa. Nu impotriva lor avem de luptat!
Crearea unei falii intre intelectuali si popor a fost prima dintre marile diversiuni ale sistemului. Si aici trebuie spus ca instinctele lor au functionat ireprosabil. Nu numarul foarte mare de participanti la revolutie era marea problema a nomenclaturistilor ci jonctiunea dintre forta masei si idei deopotriva pragmatice si valide din punct de vedere etic. Neputand sa contrazica deschis modelul occidental de civilizatie propus ca natural pentru Romania, comunistii au ales sa se lupte cu adversari inchipuiti: mosierii de pe vremea rascoalelor sau legionarii, pe care Iliescu ii identifica in Piata Universitatii. (Interesant ca si Miscarea Legionara, care fireste ca n-avea nicio legatura cu Piata Universitatii, era tot o miscare colectivista si cu aspiratii totalitare, deci e de inteles de ce comunistii au preferat sa pretinda in mai toata propaganda lor ca legionarii ar fi inamicii lor ideologici, ignorand deplin liberalismul sau conservatorismul.)
Si totusi intelectualii au tradat abdicand de la vocatia de a inspira si de a educa restul populatiei. Dispretul fata de idealismul umanist si iluminist se intoarce acum impotriva acestor moderni si post-moderni sub forma unei climat social irespirabil, pe marginea caruia pot doar sa se lamenteze. Intr-adevar, mentalitatea ceausista e cea care ne separa de modernitate. In corpusul ideologic al acestui national-comunism s-au varsat toate izvoarele de gandire reactionara traditionala, de la cel mai primitiv tribalism la cel mai sofisticat discurs identitar. Fiind singura ideologie care a beneficiat de privilegiul de a se propaga necontrazisa suficient de multe decenii e si cea care a instituit mentalitatea dominanta. Intuind ca acest fond mental e si o piata culturala deosebit de ofertanta, au si aparut intelectualii de tanara generatie, adepti ai “marxismului cool”, corporatisti care lupta impotriva capitalismului in afara orelor de program, elitisti americanofobi sau noi protocronisti, care au in fine libertatea de a-si completa arsenalul retoric cu putin antisemitism (se stie doar ca bancile, evreii si spionii l-au dat jos pe Ceasusescu si nu romanii, carora li s-a rapit “sansa” unei autarhii perfecte!). Dupa cum se vede, oferta de idei care sa duca mai departe mentalitatea ceausista si sa o adapteze la vremuri noi e destul de bogata.
In special pe adeptii “marxismului cool” Revolutia Romana ii pune oarecum in incurcatura. In calitatea lor de purtatori ai tricourilor cu Che Guevarra sau ai sepcilor tip Fidel, o revolutie populara ar trebui sa le surada, nu si una care rastoarna exact tipul de societate rezultat din punerea in practica a ideilor imbracate de ei in alte cuvinte. Impostura lor e cu atat mai mare cu cat snobismul de stanga nu ezita sa pozeze intr-o miscare intelectualista alergica la un popor iremediabil inapoiat si necivilizat. In realitate, tipul acesta de oportunist fara caracter stie foarte bine ca tocmai raspandirea coplesitoare a mentalitatii ceausiste e cea care ii asigura o masa critica, pe valul careia se toate catara pentru a-si insusi statutul de elita culturala. Sigur ca piata ideilor trebuie sa fie libera si critica modernitatii capitaliste e nu doar legitima dar si necesara, insa orice radicalism de stanga nu poate fi tratat altfel decat negationismul de tip neo-nazist, in lipsa unei clarificari a pozitiei fata de marile crime ale comunismului, in randul carora trebuie trecuta si reprimarea revolutiei. Pana cand un asemenea gest nu va fi afirmat si asumat, eticheta de “nostalgic” aplicata noilor socialisti mi se pare nemeritat de poetica.
Trebuie asadar sa facem distinctia intre purtatorii mentalitatii ceausiste si manipulatorii ei trecuti si actuali. Intr-adevar “We the People” am raspuns de multe ori dupa ’89 la stimuli asa cum fuseseram invatati prin educatie si propaganda. Dar daca am acuza acum un popor intreg am face nu doar o eroare de judecata ci si nedreptatea de a culpabiliza victima pentru fapta. Inca mai cred ca omul obisnuit, dat fiind ca foloseste metode empirice de evaluare, poate judeca foarte bine chestiunile de politici publice atata timp cat are acces la informatii diverse, prezentate cu onestitate. Bunul simt ramane un instrument cat se poate de eficace.
“alone again, naturally”
A triumfat in cele din urma Revolutia Romana? Iata o intrebare destul de incuietoare. Formal, cele mai modeste dintre cerintele strazii au fost indeplinite. Uneori ma gandesc ca excesul critic ne face sa le acordam nejustificat partida ex-comunistilor. In fond, lumea s-a schimbat iremediabil: poti calatori in cele mai multe capitale de pe continent aratand doar buletinul, care pe vremuri iti folosea ca sa poti cumpara ratia alocata de ulei si zahar, am iesit probabil definitiv din sfera imperiului rus pentru a deveni parte din cea mai mare alianta politico-militara a lumii libere. Cine ar fi sperat in decembrie ’89 ca peste doua decenii vom fi parte a unei uniuni de state, care are premise chiar sa se transforme intr-o confederatie, ca vom avea nu doar un parlament national ales prin vot direct, dar si reprezentanti intr-un parlament si un proto-guvern al continentului (Romania a avut pana acum doi comisari europeni). Sau ca peste un numar neprecizat de ani am putea trece la moneda unica europeana. Pana si cea mai anchilozata si reactionara componenta a statului, justitia, poate fi infruntata acum prin apeluri la instantele internationale, lucru de negandit inainte de 1989. Suntem deseori pe ultimul loc in cadrul Uniunii, dar am plecat de la o realitate tip Coreea de Nord. Si chiar daca presa se afla intr-o stare deplorabila, nu se poate sa nu recunosti progresul inregistrat in ultimii 20 de ani in privinta libertatii de expresie. E drept ca ideile incomode nu pot beneficia de promovare televizata, dar exista macar alternativa mai firava a internetului. E totusi un progres fata de vremea cand Radu Filipescu baga in cutiile de scrisori manifeste scrise de mana, pentru ca masinile de scris erau “amprentate” in evidentele Militiei, iar detinerea de copiatoare complet interzisa. Peste cativa ani am putea vedea infaptuindu-se, intr-o forma sau alta, si reunificarea teritoriala a Romaniei. Daca am trait sa vad rasturnat comunismul, cred ca traiesc suficient sa vad si Unirea cu Basarabia!
Si totusi ne aflam intr-o singuratate colectiva, ca in decembrie ’89. Desi toti politicienii isi datoreaza puterea si chiar privilegiile Revolutiei, nu mai exista niciun partid politic care sa se revendice de la aceasta si care sa ii continue programul prin reforme. Deliberat sau nu, constitutia si actualul esafodaj de legi concura la eternizarea unei stari de fapt si la autentificarea unei oligarhii. Egalitatea in fata legii e ca si inexistenta, la fel cum succesul unei firme nu e decis de “mana invizibila” a pietei, ci de raporturile cu sistemul.
Dezamagirea a produs valuri de emigratie, care au vaduvit Romania de cativa dintre cei mai valorosi cetateni. Dezamagirea politica de dupa mineriada si instalarea deplina a regimului conservator al lui Iliescu a produs primul val de imigratie. Cei plecati atunci traiesc si astazi in America sau Canada, sunt persoane bine educate, care inca mai citesc presa romaneasca pe internet si scriu comentarii pline de ciuda pe forumuri despre o Romanie pe care o simt incapabila sa reintre in normalitate. Dezamagirea economica a produs, un deceniu mai tarziu, al doilea val de emigratie, cu adevarat masiv. Plecarea lor e un protest indirect: sunt o parte dintre romanii cei mai muncitori si mai cu initiativa, care blameaza astfel un tip de organizare care nu le lasa nicio sansa. Sunt sfidarea suprema la adresa unei clase politice demagogice si incapabila sa schiteze un proiect national.
Cei ramasi avem si alta posibilitate decat sa ne macinam in razboaie fara miza. Trebuie doar sa ne inarmam cu capacitatea de a distinge intre bine si rau si sa ne exersam constant aceasta capacitate. Iar Revolutia e unul din momentele in care binele a stat limpede in fata raului, cand fie si pentru putin timp curajul a biruit lasitatea.
Evreii duc turistii la Zidul Plangerii si la Yad Vashem: “Uite, aici a fost o parte din trecutul nostru si asa ne amintim de cei care l-au aparat”. Noi ducem turistii la Casa Poporului. Ce spune asta despre noi? “Uite, ne-am lasat condusi un sfert de veac de un analfabet cam balbait, care ne-a pus sa facem asta. Nu prea ne place si nici nu stim ce-am putea face cu ea, dar uite cat e de mare!” Probabil ca vom incepe sa ne respectam abia cand vom duce turistii straini sa vada cimitirul de la Eroii Revolutiei ori un monument al memoriei, presupunand ca am fi capabili sa construim asa ceva, si le-am spune: “Acestia au fost cei mai curajosi si mai demni dintre noi”.

Cu niste ani inainte ca Zidul Berlinului sa fie daramat, un inalt ofiter KGB fugea in Occident si avertiza lumea libera ca valorile ei sunt in pericol de a fi corupte din interior, prin cultura de masa, sistemul educational, presa si agentii de influenta infiltrati in diverse domenii. Dupa estimarile lui Yuri Alexandrovich Bezmenov, doar 15% din eforturile depuse de KGB vizau operatiuni asociate in mod curent cu activitatea unui serviciu secret. Restul de 85% din resurse era alocat schimbarii de mentalitate, printr-o forma de razboi psihologic. Etapele erau in numar de patru: in prima etapa (demoralizarea) care are nevoie de 10-15 ani, obiectivul e obtinerea incapacitatii de a analiza si de a corela datele concrete din realitatea cotidiana. In etapa a doua etapa (destabilizarea), care are nevoie de 2-5 ani, sunt vizate economia, relatiile externe si armata. Cea de-a treia etapa (criza) poate fi de mai scurta sau mai lunga durata. Daca acestea sunt indeplinite, urmeaza etapa finala, denumita normalizare, in cadrul careia controlul e exercitat pe termen indefinit. Daca adunam perioadele maximale enuntate, ne aflam acum la finele celor doua decenii necesare deerularii unei operatiuni de demoralizare si destabilizare.
Cum va arata perioada de “normalizare” de dupa “criza”, depinde doar de masura in care ne vom pastra discernamantul. Si vom ramane cu mintea intreaga doar punand pret momentele de demnitate din istoria noastra. Si refuzand defetismul in fata celor care reprezinta trecutul. Cinismul poate fi infrant de inocenta, de aceea vreau sa inchei acest remember cu un cantec din copilarie, rescris de Mircea Florian:

Fara speranta, totul e pierdut,
Podul de piatra trebui refacut,
Vom face altul, pe mal in jos,
Altul mai trainic si mai frumos…

evadare.ro
October 23rd, 2010
Mai multe despre: Politica
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact