4. Dreptul la memorie, sau împotriva mancurtizării

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

Revoluția s-a petrecut când aveam mai puțin de 10 ani și a produs o puternică impresie asupra minții mele de atunci. Departe de familie, într-o stațiune de vacanță, am privit captivat zile în șir spectacolul palpitant al istoriei transmise în direct. Mai întâi, surpriza căderii lui Ceaușescu, oceanul de oameni pe străzi, fluturând tricolorul decupat și cântând ca la meciuri: „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”. Apoi, tensiunea nopților, în care teroriști nevăzuți trăgeau ca într-un război în clădiri, amenințând să înăbușe toată izbucnirea de speranță și entuziasm. Iar ziua, până seara târziu, din micul ecran se revărsau, uneori dând din coate la propriu și vorbind unii peste alții: generali și indivizi surescitați în ținută de stradă, care lansau apeluri, cereri în numele poporului, proclamații patriotice, zvonuri despre apa otrăvită sau cum să fie găsiți teroriștii.

De pe toate meridianele globului veneau mesaje de admirație pentru „eroicul popor român”. Iar întors în București aveam să văd că din loc în loc se ridicaseră troițe, unde oamenii se adunau ca într-un pelerinaj cu lumânări și flori. Părinții îndoliați își plângeau copiii, pentru care se năștea un cult ad-hoc. Văzusem scenele cu oameni stând în fața tancurilor, iar eroismul acelor studenți și elevi de liceu, care strigaseră „Vom muri și vom fi liberi!”, era de o măreție fără egal. Din respect pentru ei, mă revolta de fiecare dată când, de la an la an, tonul evocărilor devenea tot mai bășcălios și disprețuitor la adresa celor trăite. Cea mai eroică despărțire de comunism din tot blocul estic era bagatelizată, neprețuită ca: „învălmășeala din decembrie”, „loviluție” și alte porecle.

În cele patru clase parcurse cu portretul tovarășului deasupra tablei, apucasem să fiu făcut pioner cu cravată roșie. Dar învățătoarea insistase mai mult să ne învețe să scriem și să socotim, decât pe latura politică. Așa că, în afară de propaganda continuă a celor două ore de TV zilnic, nu eram cine știe ce îndoctrinat. Tot ce se discuta, mi se întipărea ca pe o coală albă de hârtie.

Părinții mei nu fuseseră nici membri de partid, dar nici urmăriți de Securitate, pentru simplul motiv că erau muncitori modești, care nu interesau puterea. În schimb, din primele zile ale lui 90, politica se revărsa în fiecare ungher al societății. Se discuta cu pasiune orice, iar eu devoram cu nesaț toate acele teme de oameni mari: Dacă să fie monarhie sau republică, să privatizăm sau să nu ne vindem țara, să se retrocedeze marile proprietăți, să fie liberalizat cursul valutar, dacă a fost revoluție sau lovitură de stat? cine a tras în noi? să fie deconspirați turnătorii la Securitate… Și câte și mai câte.

Știu că toată lumea pretinde acum că a votat cu Ion Rațiu în 90 și a fost în Piața Universității înainte de mineriadă. Dar realitatea e că 85% au votat cu Iliescu și peste 60% cu FSN la primele alegeri. Mitingurile puterii erau gigantice, cu sute de mii de participanți, deși nimeni nu mai vrea să recunoască azi că a fost acolo. Dar eu îmi aduc aminte că am fost și la așa ceva, pentru că între vârsta de 10 și 12 ani am fost un simpatizant entuziast al noii puteri.

Era cea cățărată pe revoluția, pe care o deturnase într-o direcție prea subtilă să o pot înțelege. La TVR, singura mea sursă de informare, noii conducători erau mereu prezentați pozitiv și n-aveam niciun motiv să-i contest. Petre Roman era un tânăr chipeș și poliglot, cu care femeile aveau fantezii; Ion Iliescu era volubil și zâmbăreț, ambii fiind mult mai tineri decât opozanții lor din partidele istorice: Niște bătrâni zbârciți, de care auzisem că ar fi toți veniți de prin străinătate, din oportunism, să profite de schimbarea de regim.

trezirea mea

Lucrurile aveau să se schimbe pentru mine, mai ales cu două evenimente întâmplătoare, petrecute undeva prin 90-91. Un coleg de clasă mi-a adus prima ediție a revistei „Academia Cațavencu”, pe care de atunci am început să o citesc cu devotament săptămână de săptămână, până spre destrămarea echipei originale, undeva prin anii 2.000. Umorul subtil mi se părea irezistibil și la început treceam de dragul glumelor peste împunsăturile la adresa favoriților mei feseniști. Apoi, cum trecusem în cealaltă „extremă”, de partea CDR, unde cei mai radicali erau țărăniștii, prin liceu deja mai cochetam și cu Dilema sau chiar 22, tribunele intelectualității GDS. Deci toată adolescența și tinerețea am fost anti-comunist, liberal în aspirații și admirator entuziast al Americii.

Tot prin 90, 91, a început să se difuzeze seara târziu serialul „Memorialul durerii”.  La început, n-am văzut nicio contradicție între personajele prezentate acolo, ca victime ale comunismului, și susținerea mea pentru liderii FSN. Eu nu-i susțineam că erau foști comuniști, ci pentru că „făcuseră revoluția” (credeam eu) și aduseseră democrația. Oricum, refuzam să accept că Iliescu fusese un vechi nomenclaturist, nu un disident „marginalizat la Editura Tehnică”, așa cum se prezenta. Iar că Petre Roman era fiul fostului șef al propagandei comuniste, luptător în Spania, aveam să aflu mult mai târziu.

A fost de ajuns o singură imagine din documentarul magistral realizat de Lucia Hossu Longin, ca să mă descumpănească. Era episodul despre Corneliu Coposu și pe ecran au fost afișate una lângă alta poza de la intrarea în închisoare și cea de la eliberare. Un tânăr solid, halterofil, în floarea tinereții, și un bătrân prematur, supt la față, zdrobit de 17 ani de temniță nedreaptă.

Am intuit instantaneu câtă suferință fără noimă era între acele două secvențe, cât de ingrată era societatea care nici măcar nu luase act de acel sacrificiu. Mi-a fost rușine că îl putusem antipatiza fără motiv pe acel bătrân supraviețuitor. Dar, mai ales, mi-am pus imediat problema: oare de câte ori am fost mințit de presă până acum!? Cât din istoria comunismului îmi era total necunoscut…? N-am schimbat peste noapte tabăra, dar am început să privesc tot mai circumspect propaganda, pe care până atunci o înghițisem cu toată încrederea.

marile figuri ale rezistenței

Descoperirea personajelor din Memorialul durerii a fost o întâlnire formatoare pentru mine. Dar aveam să realizez mult mai târziu că erau lucruri inedite și pentru cei mari, care nu avuseseră scuza vârstei. Pentru că nimeni din adulții familiei, nici generația părinților, nici a bunicilor, n-ar fi știut să mi-i evoce în vreun fel. Și pentru ei erau lucruri inedite. Dacă regimul ar mai fi ținut câteva decenii (cum a ținut în Rusia, vreo șapte), n-ar mai fi existat supraviețuitori care să povestească. Și amintirea lor s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Golul lăsat între generații de acea pată albă a memoriei e o tragedie, care dublează suferința în sine, petrecută cândva.

Unul câte unul, aflam de câte un personaj exemplar, care se adăuga unui panteon al eroilor, pe care îi admiram așa cum alți adolescenți admirau fotbaliști și cântăreți. Aflam cum a murit Iuliu Maniu, într-o celulă la Sighet, după ce condusese guverne și participase la Marea Unire. Despre istoricul Gheorghe Brătianu, pedepsit în același mod pentru că scrisese „Un miracol și o enigmă, poporul român”, cartea în care demonta unele teorii denigratoare despre originea românilor și apariția lor pe actualul teritoriu.

Alte povești erau uimitoare. Nici nu le mai știu toate detaliile sau uneori s-au împletit între ele. Ca acel deținut, care eliberat după aproape două decenii nu a mai fost recunoscut la înfățișare de propria mamă. Despre cum Valeriu Gafencu i-a salvat viața unui coleg de detenție evreu, viitorul pastor Richard Wurmbrand, așezându-se ca o saltea pe cimentul ud al celulei – izolator. Cum viitorul părinte Gheorghe Calciu Dumitreasa salvase pe alt deținut crestându-și brațul ca să obțină plasmă din propriul sânge. Aflam de felul în care deținuții comunicau între ei în morse, prin bătăi în țeavă, cum își țineau mintea întreagă memorând poezii și ținând unii cu alții prelegeri pe câte o temă. Despre Radu Gyr, singurul poet din lume condamnat la moarte pentru o poezie, în care chema țăranii să se ridice pentru libertate, nu pentru bunuri lumești.

Mă revolta nedreptatea făcută cu seninătate, care îmi sădea inconștient un spirit justițiar. Un deținut își amintea că la sosirea în pușcărie, gardianul îl luase în primire iscoditor: „ce pedeapsă ai și ce-ai făcut?”. „Opt ani, dar n-am făcut nimic”, a răspuns el. „Trebuie să fi făcut tu ceva. Pentru nimic, se dau doar 5 ani…”, a conchis paznicul, care știa tipicul tribunalelor poporului.

O doamnă în vârstă își amintea cum casa părinților fusese parțial naționalizată. În sensul că fuseseră restrânși într-o cameră și în restul vilei fuseseră instalați alți locatari, care se înstăpâniseră pe toată incinta mobilată, de unde nu li se dăduse voie să mute nimic. La un moment dat, foștii proprietari au fost întrebați de soarta unei lingurițe, care lipsea din setul de 12 tacâmuri, spre nefericirea noilor locatari…

Aflam în premieră de grozăvia fenomenului Pitești, de tentativa de spălare a creierului prin tortură, prin obligarea diabolică a deținuților să se tortureze între ei. Ceva ce disidentul rus Bukovski avea să proclame ca grozăvia cea mai tulburătoare petrecută în Europa acelui secol. Și despre acel experiment contemporanii mei adulți erau total neștiutori și majoritatea nu au habar nici azi.

Aflam de botezarea în închisoare a viitorului călugăr Nicu Steinhardt, autor al grandiosului Jurnal al Fericirii, care reușea să întoarcă suferința în prilej de bucurie și întâlnire cu Dumnezeu. Aflam cum rezistența se prelungise înspre anii 80, cum Paul Goma își declarase un fel de independență de regimul lui Ceaușescu dintr-un apartament din Drumul Taberei. Cum Doina Cornea reușise să își transmită din Cluj scrisorile către Europa Liberă, cum fusese bătută de securiștii lui Pleșiță Monica Lovinescu la Paris. Sau cum muncitorii greviști din 87, de la Brașov, fuseseră reprimați grotesc cu o vidanjă.

Realizam că românii erau departe de a fi fost „ultimii” care se ridicaseră contra comunismului, care n-avuseseră nici „disidenți” ca Havel, nici mișcare sindicală ca a lui Lech Walesa, nici cădere negociată a regimului. Se dovedea că avusesem chiar martiri și cea mai lungă rezistență armată anti-comunistă din Europa. Cine, în lume, nu s-ar fi lăudat cu un erou ca Ion Gavrilă Ogoranu, un haiduc modern al rezistenței din Munții Făgăraș, care a rezistat neprins timp de decenii!? Cine n-ar fi ecranizat pentru a spune tuturor povestea fraților Toma Arnăuțoiu și a copilului născut în ascunzătoarea din munți!?

Unele destine mă emoționau peste măsură. Ca figura Elisabetei Rizea, „viteaza de la Nucșoara”, pe care anchetatorii Securității o atârnaseră de păr într-un cui, să spună unde sunt partizanii cărora le ducea de mâncare în munți. Cum fuseseră transformați în turnători cei mai mulți din consăteni, care o urau până la bătrânețe pentru curajul ei. Alte personaje mă descumpăneau, ca figura de hienă a generalului de Securitate torționar, Alexandru Nikolski. Seninătatea justificărilor vechilor torționari spunea și ea o altfel de poveste pedagogică, despre bine și rău.

trezirea altor generații

Descoperirea acestor povești magice avea loc în paralel cu un fenomen trăit de toată societatea. Fusese abolită cenzura și se publica în premieră „literatura de sertar”, memorialistică inedită, dezvăluiri și opera marilor creatori interbelici sau din exil. Erau autori foarte la modă, pe care generațiile mai mari, deja studenți sau maturi, le cumpărau cu maximă curiozitate, ca fostul fruct interzis. Se publicau, deseori la editurile cele mai mari ca Humanitas, opere nemaivăzute ale lui Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu și Constantin Noica, mentorul revendicat de cei mai în vogă intelectuali post-decembriști.

Tot atunci, îl vedeam pe Petre Țuțea, înțeleptul aforistic, cu ochi jucăuși de copil, într-un dialog cu Emil Cioran, filmat de Gabriel Liiceanu. Cum puteai să nu-l adori pe bătrânelul în halat și cu cipilică, atât de plin de haz și de erudit, care părea capabil să vorbească doar în vorbe memorabile!? În cartierul meu mărginaș și proletar, ca o mahala industrială produsă de superficiala urbanizare comunistă, pătrundeau astfel adevărați aristocrați ai spiritului. Mulți erau trecuți prin închisorile comuniste, alții scăpaseră în exil, dar era o încântare să îi auzi vorbind, ca pe ultimii boieri de viță. Că erau Alexandru Paleologu, Bălăceanu Stolnici, Neagu Djuvara, Amedeo Lăzărescu, aveau o distincție aparte ca și cum vocile le-ar fi rămas imprimate pe patefon, dintr-o altă lume. Asta indiferent de opțiunile lor politice și de viață ulterioare, foarte diverse, discutabile. Era un privilegiu să-i mai fi prins în viață.

Niciodată nu am avut senzația că foștii deținuți politici aveau ceva resentimentar în ei. Dimpotrivă, mi se părea înălțător că și cei morți după gratii lăsaseră ca ultim apel „Să nu ne răzbunați!”, rostit probabil de Mircea Vulcănescu. Această distilare creștină a suferinței în iertare e ceva ce îi distinge de șirul nesfârșit al nedreptățiților istoriei. Niciodată nu am văzut pe cineva săvârșind un act anti-social, vreo violență sau grosolănie, motivat de faptul că aflase de durerea foștilor deținuți. Niciodată nu mi-am imaginat că poveștile victimelor comunismului ar fi îndreptate împotriva altor popoare sau că ar fi împotriva a orice altceva, în afara ideologiei comuniste.

E demnă de țara lui Urmuz perspectiva că ar putea exista în secolul XXI un al doilea lot de deținuți politici, pedepsiți pentru că au vorbit de bine deținuții din secolul XX. Ba încă de unii pe care poporul nu doar că nu-i omagiază, dar nici nu-i cunoaște.

Niciodată nu mi-am imaginat că amintirea lor, abia recuperată pentru un deceniu-două, va fi asimilată cu „discursul urii” sau cu „extremismul”. Că vor fi făcuți „criminali de război”, așa cum temnicerii de la Canal, Aiud sau Gherla îi numeau „bandiți”. Că în rândurile lor se va organiza o a doua condamnare, o epurare pe criterii de simpatii politice, așa cum nu s-a făcut pentru victimele altor totalitarisme sau genocide. Că ei vor fi împărțiți în „frecventabili” și „nefrecventabili”, care trebuie omiși sau uitați pentru păcate de dinainte sau de după.

Practic, sentințele instanțelor comuniste abuzive au ajuns să fie considerate valide, deci închisoarea politică justificată. Dacă facem asta, gradual, ajungem să ne plasăm pe poziția comuniștilor și vom spune că mai toate crimele au fost motivate, eventual cu unele erori. Pentru că se va spune: unii meritau să fie împușcați sau torturați în închisori că erau legionari sau simpatizanți. Alții pentru că erau politicieni într-o țară aliată cu Germania nazistă contra Rusiei lui Stalin. Sau conducători militari, ideologici, alții pentru că erau chiaburi, alții pentru că erau țărani, care se opuneau violent colectivizării sau ordinii de drept comuniste și alianței anti-fasciste cu URSS. Cum vedeți, justificări se găsesc și, ușor, ușor, strecurăm până nu mai rămâne nimic.

O mică recuperare de memorie avusese loc. La moartea lui Corneliu Coposu, undeva prin 95, s-au adunat zeci, poate sute de mii de oameni, chiar și dintre foștii adversari, care îi aduceau tardiv un omagiu. Era o schimbare majoră, față de 90, când el și alți țărăniști, trecuți prin închisori, au fost la un pas să fie linșați de gloate, care nu știau despre ei decât că se opun „domnului Iliescu”. Din păcate, emoția a fost speculată politic și discreditată. Convenția Democrată a câștigat alegerile în 96, dar a dezamăgit crunt prin scandaluri interne fără noimă, incompetență și o austeritate rece.

În loc să păstreze acea bună voință, pe care poporul ignorant o arăta față de o istorie ce-i fusese neștiută, intelectualii „dreptei” au luat la țintă tocmai istoria. Apar: moda demitizării și manualelor de istorie alternativă, echivocul, relativizarea. Când nu se războiau cu un comunism deja căzut, elitele se luptau cu miturile patriotice. În umbra ei creștea o generație cinică, „sceptic rece”, care în loc de idealuri avea interese și pofte.

Abia după reîntoarcerea foștilor comuniști reformați în 2000, au început să apară legile de cenzură și de epurare a memoriei istorice. Justificate și prin alarma ascensiunii „extremei drepte”, prin intrarea lui Vadim Tudor în finala prezidențială. E un detaliu istoric semnificativ: a fost nevoie de un răgaz post-decembrist să se meargă înapoi în direcția restricțiilor. A fost nevoie ca ultimii supraviețuitori să iasă fizic din scena bătrâneții. În 89, ar fi fost prea curând să intre în scenă comuniști din tată-n fiu ca Vladimir Tismăneanu sau Alexandru Florian, care în anii 80 încă scriau cărți și articole de pură propagandă comunistă. Deci nu se puteau reinventa așa brusc în mandatari ai cercetării anti-comuniste sau anti-fasciste.

renașterea spirituală

Încă din zilele fierbinți ale Revoluției, se mai petrecuse un fenomen cu adânci semnificații. Strigătul „Există Dumnezeu!” izbucnise spontan din stradă, în fața scutierilor Miliției și tancurilor Armatei. Era cea mai radicală contestare a regimului militant ateu, care demolase biserici. Dar n-a fost doar un episod răzleț, împletit cu spaima acelor clipe. Misticismul a continuat în primii ani după, tot mai efervescent.

La mai toate mitingurile – atât ale opoziției, cât și ale puterii, sau la cele studențești – se rostea în cor câte o rugăciune. La pomenirea celor uciși în 89 se și îngenunchea pe asfalt. Devenise un obicei ca orice lansare să fie făcută cu un sobor de preoți. Și nu era doar formalism. Mai ales între tineri era o curiozitate vie pentru literatura religioasă, un subiect care evident nu se studiase în școli, și era descoperit cu fascinație.

Se ridicau biserici și între blocurile din cartierele proletare. Se făceau pelerinaje în masă la chiliile celor mai vestiți duhovnici în activitate sau dispăruți. De altfel și naționalismul interbelic fusese mai mistic la noi decât oriunde altundeva. Tranziția începea și ea tot sub semnul acestui specific românesc. O puzderie de secte de inspirație americană, foarte active, proliferau în paralel cu o redescoperire a izvoarelor ortodoxiei.

Părinții mei făceau parte din prima generație educată în sistemul socialist, după o ruptură semnificativă între generații. Nu erau necredincioși, dar erau necatehizați (adică neinstruiți sistematic în privința adevărurilor de credință). Aveau icoane în casă, dar n-aveau Biblie. Țineau rânduielile, botezuri, cununii, sărbători, vopseau ouă și luau lumină, dar în rest, frecventau biserica mai mult pentru parastase. Mulți din generația crescută cu cheia de gât aflam abia atunci în ce consta credința noastră, inclusiv printr-o evanghelizare televizată, nu de acasă sau din școală, cum se întâmplase înainte de 1944. Era ca un fel de convertire, deși nu avusesem o altă credință. Învățai creștinismul ca pe o limbă străină, ca adolescent sau chiar ca tânăr în acele vremuri.

Sintagma „sfinții închisorilor” nu era doar o vorbă în vânt. Aveam șansă să mai vedem ultima generație de mari duhovnici și aproape toți trecuseră prin pușcăriile comuniste. Ei veneau din altă lume în mai multe sensuri, pentru că trăiau cu un picior în veșnicie. Ilie Cleopa, cu a sa inexplicabilă carismă, nu fusese închis, dar se nevoise în adâncul sihăstriei, unde învățase și graiul păsărilor și treptele rugăciunii. Vorbea răscolitor, ca o brazdă trasă între bolovani, în simplitatea lui de autodidact instruit citind ceasloave când păștea oile. Dar atingea profunzimi străine teologilor cu doctorate.

Poetul Ioan Alexandru, cu un patos febril, convinsese colegii de Parlament să fixeze un crucifix deasupra tribunei, în sala de plen. Credea cu tărie (și cumplită naivitate) că va urma o renaștere spirituală, odată ce ne vom reuni cu vest-europenii „unde conduc creștin-democrații”. Mi-l amintesc în altă secvență aproape amuzantă, stând ca un elev cu un carnețel și pix, ascultându-l pe marele duhovnic Cleopa. Asta după ce fusese nevoit să îi explice că Dante a fost un poet italian, despre care tocmai preda la facultatea de Litere. O renaștere chiar avea loc, prin cărți cum erau cele editate de pictorul Sorin Dumitrescu, altă figură cu o seducătoare vervă a apostolatului, un mirean cu har ca de preot.

Dumitru Stăniloae, care adusese la lumină Filocalia, era recunoscut deja ca unul din marii teologi ai secolului XX. Mitropolitul Bartolomeu Anania trecuse prin bătăile de la Aiud, era și scriitor de aleasă erudiție. Aspru ca un dascăl exigent, era între puținii intelectuali dăruiți cu har să miște și pe cei simpli și pe cei rafinați. Părintele Calciu trăise infernul de la Pitești și chiar în anii 80 vorbise tinerilor studenți cu ardoare profetică.

Câțiva aveau figuri luminoase, parcă zugrăvite în ceară de iconari, ca Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu. Și n-aveai cum să nu te întrebi ce fel de regim fusese acela care îl snopise în bătaie pe adorabilul Constantin Galeriu, un inocent și neobosit propovăduitor.

O parte din marii monahi fuseseră apropiați în tinerețe de Mișcarea Legionară. Sincer, nici acum nu îmi pot explica această contradicție între blândețea și pacea pe care o emanau și simpatia pentru o mișcare al cărei nume e pătat de mai multe asasinate politice. Nimeni din cei care le căutau cuvintele de folos nu a rămas cu impresia că erau extremiști, cu atât mai puțin n-a fost instigat să urască pe cineva.

În înțelegerea ortodoxă, sfânt nu e cineva care atinge o etapă a perfecțiunii. Mai curând, e cineva smerit, asupra căruia se revarsă sfințenia dinspre Dumnezeu, singura ei sursă. Vechiul și Noul Testament oferă mai multe exemple de asemenea „vase alese” în mod inexplicabil pentru rațiunea omenească, chiar dintre criminali, colectori de taxe și desfrânate. 

Așa cum nu poate fi oprit Duhul să se reverse încotro dorește, nu poate fi oprită nici evlavia populară să se manifeste acolo unde simte. Cine ar îndrăzni să le ceară musulmanilor să se dezică de Mahomed pentru păcatele lui? A cere să nu mai fie cinstiți sfinții, pe motive politice, e prea mult, chiar și pentru o țară sub ocupație…

experimentul mancurtizării

Am făcut aceste lungi confesiuni, cu valoare sentimentală pentru mine, pentru a arăta că legile care cenzurează atitudinea față de istorie au implicații mult mai importante decât răfuielile între politicieni și partide. Că nu e vorba doar de a extirpa o anomalie numită „extremism” pentru binele general. Unele evenimente și personaje au rol pedagogic și identitar pentru societate, care e definită de rememorarea și reinterpretarea lor.

Prețuim eroismul și sacrificiul de sine, pentru că ne deschid spre o sferă mai înaltă decât lumea materiei, bunăstării și interesului egoist. Comunitățile care nu cunosc decât interesul de moment, fără a fi convinse că le leagă ceva mai mult de atât, se destramă și sunt copleșite de altele, care au intuiția destinului propriu. Țările lor devin simple zone economice, deschise oricui pentru afaceri și instalare.

Eroii și mormintele sunt substanțele din care se nasc miturile. Care nu sunt neadevăruri, ci împreună trăiri ale imaginarului colectiv, sunt tâlcuiri simbolice ale vieții, ce depășește astfel baza ei biologică. Despre mituri, Platon insista că trebuie insuflate cu mare atenție de către școală. Din când în când, anumite amintiri aprind imaginația populară, care face (sprijinindu-se pe ele) un salt de conștiință.

Așa s-a întâmplat când corifeii Școlii Ardelene au realizat că românii se trag din vița cea mai nobilă, a latinilor. Și au fondat patriotismul românesc, ca răspuns la condiția umilă a iobăgiei și statutului de majoritate tolerată. La fel când romanticii au redescoperit vitejia dacilor. Sau când pașoptiștii au recuperat epopeea rezistenței anti-otomane, când au înțeles urgența modernizării și auto-determinării. Toate acele etape au avut la vremea lor niște adversari. Dar sensul care s-a extras din ele a depășit cu mult conflictul cu alte nații, elevând și înnobilând percepția de sine.

Opusul acestei conștiințe naționale e mancuritzarea. În stepele Asiei Centrale fusese născocită o formă de tortură de o cruzime ieșită din comun. Celui capturat, pentru a fi făcut sclav, i se rădea părul capului și i se fixa deasupra un fel de cască dintr-o piele udă de animal. Era înhămat într-un jug și lăsat în arșița soarelui, care usca pielea strângând circulația sângelui în cap. Devenea lent un transplant, sub care părul nu mai creșterea și care îl scalpa pe nefericit, când era smuls. Durerea era atât de mare, încât cel schingiuit își uita până și numele. Scopul era obținerea unui mancurt, un sclav perfect, de o docilitate totală, care accepta ca adevărate noul său nume și noile sale amintiri, cu care stăpânii îl „reprogramau”.

O variantă insidioasă a acestei depersonalizări era deplânsă și de Mihai Eminescu în versurile greșit înțelese din Doina sa:

„ Și străinul te tot paște,
De nu te mai poți cunoaște.”

Mesajul nu izvora din xenofobie, căci Eminescu era un spirit universal, influențat de mai multe culturi occidentale și orientale. El deplângea o stare de lucruri, de la sfârșitul secolului XIX, când abia independentul regat român era un magnet pentru o migrație de proporții a mai multor neamuri. Care aduceau cu ele alte obiceiuri, limbi, mode irezistibile, atracții facile, un spirit negustoresc și superficial. În acel Babel nu mai rămânea răgazul necesar decantării, cunoașterii de sine în continuitatea istorică.

Sunt cunoscute cuvintele lui Nicolae Iorga, că „un popor care nu își cunoaște istoria, e ca un copil care nu își cunoaște părinții”. Aceasta era condiția noastră la ieșirea din jumătatea de veac comunist. Așa fusese și după alte lungi stăpâniri, ale fanarioților, austro-ungarilor sau otomanilor. Rare și scurte au fost momentele când acest popor „sub vremi” și „în calea tuturor răutăților” (cum spuneau cronicarii medievali) a avut răgazul să se cunoască și să se auto-definească. Deceniul de liberă exprimare al anilor 90 a fost un asemenea moment, haotic și copleșit de cu totul alte urgențe. Mai multe generații aflau abia atunci părți semnificative ale istoriei lor contemporane și chiar își cunoșteau propria religie, în pericol de a se stinge în uitare.

A impune sub amenințarea unor pedepse penale, celor care abia dacă au aflat de rezistența anti-comunistă, să uite și să scuipe pe mormintele martirilor și eroilor, e chiar mai revoltător decât ignoranța inițială. E ceva rupt din Experimentul Pitești, când deținuților li se cerea să își facă auto-critica și să se dezică nu doar de vechile concepții; ci și să își ponegrească părinții și credința în Dumnezeu. Adică o ruptură calculată a celor mai puternice ancore mentale: familia și religia.

Redus la statutul de mamifer – consumator, omul poate trăi aparent bine și fără astfel de legături sentimentale. Poate fi „tabula rasa”, fără o credință, fără convingerea că vine de undeva, că are o menire colectivă. Personajele de excepție, care se jertfesc, par iraționale în comparație cu el, pragmaticul descurcăreț. Dar tocmai acele acte de eroism, de credință, dau un sens mai înalt vieții și fac dintr-o societate o națiune. La fel cum limbajul poetic atinge o sferă mai înaltă decât utila vorbire prozaică.

Nu suntem oameni pentru că ne dă Constituția, sau vreo lege, această calitate. Ci invers, ajungem să scriem legi pentru că suntem raționali și conștienți de menirea noastră. Prin ele nu încercăm să ne readucem la un statut zoologic amorf, ci să ne organizăm raporturile dintre noi într-un cadru civilizat, punând pe hârtie ideile cele mai bune din prezent și trecut.

Dacă ți se legiferează trecutul, înseamnă că ai pierdut deja controlul asupra prezentului și vei avea un viitor stabilit din afară. Această limitare avea să pornească după anii 2000, cu aparente bune intenții. Se presupune că încerca să descurajeze elogierea totalitarismelor, pentru a sublinia superioritatea democrației, prea valoroasă pentru a nu fi ocrotită. La urma urmei, comemorăm suferințele trecutului și pentru a învăța diferența dintre bine și rău. Nu? Ei bine, chiar și în această privință, cenzura are un viciu major.

Concluzia că o orânduire e mai bună decât alta trebuie să se nască organic, și se impune de la sine, dacă e cazul. Ca orice credință, ea are valoare doar dacă e liberă. Dar nicio perioadă nu e integral rea sau integral bună, cum ni se prezintă caricatural. Într-adevăr, nu se pot evoca nici comunismul, nici fascismul, fără a li se aminti crimele și îngrădirile, fără a omagia victimele. Doar că în orice perioadă sunt mase mari de oameni apolitici, a căror existență se derulează în afara tumultului epocii cu alte preocupări. Ba chiar alții care își trăiesc o copilărie fericită sau o tinerețe cu satisfacții în războaie și sub dictaturi. Amintirile lor din epocă nu sunt nici mincinoase, nici nu au intenția de a rescrie istoria în scop politic. Sunt doar felia lor de viață. Nu sunt nici măcar mai puțin adevărate decât ale protagoniștilor istoriei.

De exemplu, amintirile lui Serghei Mizil, fiul unui înalt nomenclaturist instalat într-o vilă naționalizată din Primăverii, atât de mare încât familia apela servitorii printr-un fel de walkie talkie. Sunt amintiri nereprezentative pentru epocă, pe alocuri cinice, vulgare, altfel spumoase. Le poți considera de prost gust, dar nu le poți cenzura pe motiv că fac apologia unui regim totalitar. Nici n-ar trebui să le întrerupi, ca să adaugi didactic că alții stăteau la cozi pentru tacâmuri de pui…

Dacă am aplica astfel legile, nici mărturisirile valoroase și tulburătoare ale fostului torționar Franz Țandără n-ar fi putut să fie filmate vreodată. Între timp, câțiva realizatori TV au fost amendați pentru că au permis unor intervievați să vorbească elogios de industrializarea și construcțiile de pe timpul lui Ceaușescu. Adică au făcut oficiile jurnalistice de a asculta o perspectivă. Unui politician i-a fost deschis și un dosar penal pentru același lucru, evocarea unor detalii istorice factual adevărate. 

Monopolul legal asupra unei perspective istorice e anormal și un abuz la adresa conștiinței individuale și colective. Decupajul unei singure narațiuni – fie ea și perspectiva reală și cea mai importantă a celor mai mari dintre victime – e tot o falsificare a istoriei prin omisiune.

(va urma)

Ep. 5: Marele Tabu și primele ordonanțe ale cenzurii