Zidul, văzut peste gard
Există momente când te simți norocos că n-ai lăsat istoria să treacă pe lângă tine. De pildă, eu mi-am pus în cap să mă plimb pe lângă Casa Poporului în seara concertului lui Roger Waters, că tot n-aveam bani de bilet. Lasă-le încolo de proiecții, că nu-n alea stăm noi, imposibil să nu se audă ceva de afară la câte scule și boxe au adus băieții ăștia. Și o fac așa, măcar ca gest simbolic, să nu zic că n-am ieșit din casă când a venit o parte dintr-o trupă pe care unii o așteaptă de o viață. Unele din cântecele și mai ales versurile Pink Floyd le-am trăit pur și simplu, mi-au fost coloană sonoră pentru depresii, singurătăți și speranțe. Trebuia să fiu acolo măcar de formă, cum te-ai duce la nunta unei foste mari iubiri.
Doar că am avut parte de tot concertul, cu sunet și imagine, dintr-un unghi perfect, către scena întoarsă egoist către Casa Poporului, nu către bulevard. Împreună cu alte câteva mii de fani și curioși, încântați că sunetul se auzea puternic dar fidel ca într-o sală de concert, că dacă îți ridicai doar puțin capul peste gard, îl vedeai și la față pe septuagenarul Roger Waters. Care ne-a cucerit pe toți, scrâșnind câteva cuvinte de politețe într-o română silabisită. De unde eram eu, părea chiar tânăr.
Ce ironie, că o operă rock conceptuală, îndreptată împotriva dictaturii, îndoctrinării și malformării mentale înrobitoare, poate fi cântată chiar în fața Casei Poporului, ea însăși un gigantic zid de nedemolat. Waters a dedicat acest concert celor ce au luptat împotriva diverselor forme de terorism de stat. Iarăși ironic, nu doar ca loc, ci și într-o săptămână în care portavioanele sunt pregătite să înceapă un nou război, bombardând Siria pentru povestea armelor de distrugere în masă, mai veche decât primele albume ale trupei engleze.
Dar și mai ironici au fost jandarmii, care cu puțin timp înainte de concert s-au învârtoșat să alunge lumea de pe trotuarul fostului Victoria Socialismului. Vă rugăm să circulați! Vă rugăm să vă îndepărtați de clădire! Nu avem voie pe trotuar? Aveți voie pe trotuar, dar nu vă apropiați de clădire și nici de gard, circulați. Câțiva se dau duși, dar sutele de oameni îi ignoră pur și simplu. Ce victorie, ca o lovitură de baros în zid! Jandarmul nostru cu mental de milițian se străduia să ne gonească de lângă gard, ca grănicerul de lângă zidul Berlinului. Stai, bre, liniștit că nu vrem să fugim în RFG! Rămânem tot în România și după concert, uite, vorba lui Dylan, vremurile s-au schimbat, acum vin eu la noi. Și nu oricum, cu vreo douăzeci de camioane englezești înșirate la Fântâni.
Începe în sfârșit concertul, cu o jumătate de oră întârziere. Și jandarmii revin într-o formație mai compactă și ușor îndârjiți. Șeful lor are acum o portavoce roșie din care țipă să circule lumea, să nu se mai uite. Să juri că e parte din spectacol, nu alta. Dar și de data asta nimeni nu îl ascultă, nimeni nu se clintește măcar și treptat muzica din boxe îl acoperă și flăcăii în albastru se retrag resemnați.
Cântăm cu toții că nu ne trebuie educație să ne răcorim: „no dark sarcasm in the classroom, teacher, leave the kids alone!”. Trebuia să fie punctul culminant al show-ului, dar a fost a doua sau ceva pe acolo.
Dacă aș fi fost plătitor al exorbitantelor bilete, poate m-aș fi declarat nemulțumit de pauza exagerat de lungă, precedată de un moment comemorativ lent. Dar așa, de afară, tot te simți norocos și că asculți cele mai lente piese, pe care Waters le cântă bătrânește și cu o răbdare din altă eră. Unele sunt obscure, altele plicticoase, aș minți dacă aș spune că prind sensul chiar tuturor. Și încă și mai needificați par cei din jur, dar toți au un respect până la venerație pentru cea mai tare trupă din istoria rockului și se prefac cu puțin snobism că le place și ce-i plictisește.
Dar tot mai cânt în cor: “Hey you, don’t help them to bury the light, don’t give in without a fight!”. Și mă tângui prelung pe piesa mea preferată de la Pink Floyd, cea mai tragică dintre toate: Comfortably Numb.
În trupă, aș zice că Roger Waters era creierul și inima, tipul interesat de ideologie și idei în general. În timp ce David Gilmour era vocea, talentul artistic. Sau așa îi rețin eu. Lui merita să i se fi dedicat un Wish you were here, dar asta era deja de pe alt album. A fost frumos și pentru o seară m-am simțit norocos.
