evadare.ro

Un colind rock cu Bogdan Munteniță, vocea de care avea nevoie Pheonix

Am aflat din întâmplare că acest tânăr a fost cooptat în formația Phoenix, între multele încercări, mai mult nereușite, făcute de Covaci pentru a face trupa să renască. De fapt, nu mai aflasem vești despre trupă de multă vreme, tot mai convins că grupul își trăiește o bătrânețe cam jenantă, nemeritată.

Poate nu v-am spus niciodată cum am crescut eu cu un poster cu Pheonix în cameră, deși biologic erau ai generației părinților mei, deși colegii mei asculatu MC Hammer și în cel mai bun caz Depeche Mode. Cum îmi imaginam că doar barba îmi lipsește, ca să arăt ca Nicu Covaci, atunci când purtam părul lung prins în coadă în liceu, deși, evident, nu semănam nici pe departe. Cum l-am iubit pe Moni Bordeianu, primul solist al grupului, fără să-l fi văzut vreodată, doar din poveștile din cartea lui Nicu, în care era mai rebel decât Morrison. Cum mi-l imaginam ca pe mine, dar mai norocos, fugit în America la o mătușă. Și cum l-am văzut pentru prima dată deja când era grizonat, cu un sacou peste blugi și mi s-a părut că nu m-a dezamăgit deloc, era la fel de șarmant cum mi-l imaginasem și la fel de neastâmpărat. Cum am fost prima dată singur la un concert când nu sunt sigur dacă împlinisem 14 ani, îmbrăcat cu o bluză hippie cu flori și păsări, pe care o șterpelisem de la sora mea special pentru acea ocazie (ce-o fi fost în mintea mea?!). Și cum acel concert era reunirea trupei după un car de ani. Că îmi stătuse inima, în mulțime, când au răsunat primele acorduri de chitară grave din Baladă, cum a vuit Polivalenta, când chitara a trecut la ritumul din „Sârba-n căruță” și săream la unison cu o masă compactă de rockeri, încercând de fiecare dată să săr cu puțini centimetri mai sus, ca să văd mai mult din scenă. Cum au bătut atunci în tobe nu doar Ovidiu Lipan Țăndărică, dar și un tobar brunet, cu părul vâlvoi, Pilu Ștefanovici. Cum vocea lui Covaci suna ca de bariton și a lui Baniciu ca niște zurgălăi veseli, jucându-se cu versurile.

Anii s-au dus, orgoliile și banii au măcinat această formație, i-au deșirat blazonul, încât unul câte unul s-au îndepărtat de Covaci. Mai întâi, războiul de treizeci de ani între cei doi lei, Covaci și Baniciu, cu insinuări, apoi cu acuze pe față. Apoi blândul Ioji Kappl s-a îndepărtat și el, considerându-se nedreptățit. Până și neamțul de o loialitate și o discreție totală, care adusese atâta farmec Phoenixului după 89, Mani Neumann, și-a luat vioara să cânte cu o trupă, Farfarelo, pe care nu am apucat să o ascult. În fine, anul ăsta chiar și Ovidiu Lipan Țăndărică a spus exasperat că Nicu Covaci transformă concertele Phoenix în niște șușe modeste, că nu se fac repetiții, că nu există sonorizare, lumini, nimic care să semene a spectacol, pe care îl vezi o dată în viață. Sălile au fost tot mai mici, dacă nu chiar piețe publice pentru evenimente provinciale. Ce păcat, ce nedrept! Ba mai aflam și de cântări în cinstea cutărui politician vremelnic, de negândit pentru o trupă rock, pentru cea mai veche și mai serioasă din câte a avut România.

Încercările de implant au fost numeroase, nici nu le mai țin minte. A apărut întâi Tavi Colen, care are o voce excelentă, dar îi lipsește spiritul rockului, poate nu va reuși niciodată să se scuture de amintirea trupei comerciale Talisman, cu cântecele ei pentru femei trecute. Tot o voce bună are și Bogdan Bradu, dar el pare mereu că zbiară textele și îl acoperă pe Covaci, care are probleme serioase cu vocea, de ordin medical, din păcate, și sună tot mai trist și mai slab. Cum necum, tot ne-a transmis toată durerea, așa cum o resimte el și o resimțim mulți, „În umbra marelui URSS”. Apoi au urcat pe scenă Gheorghe Zamfir și mulți alții, valoroși separat, uriași, dacă vorbim de Zamfir, dar cu senzația că se plombează ceva aflat în grea suferință, care nu își mai găsește calea.

Și l-am auzit abia aseară pe acest Bogdan Munteniță (sau Muntenița, cum văd că îl prezintă alții), care sună exact cum ar trebui să sune un Pheonix renăscut. Poate e inutil să cauți un Baniciu, vocea cu o paletă completă de culori a lui Baniciu nu poți găsi, nu poți găsi pe cineva, care știe să sugereze atâtea subânțelesuri din glas, să spună vesel lucruri profunde. Dar nu credeam să văd la un tânăr această apetență pentru arhaic, pentru folclor. Are ceva serios și liturgic în felul în care cântă acest colind, cum doar Ioan Bocșa mai știe să cânte colinde vechi. Și are discreție, poate prelua o piesă pe cont propriu (o cântă și a capella, dacă e nevoie), fără să devină strident. M-aș bucura ca pe această voce să se construiască trupa mai departe, la fel cum m-aș bucura de o reunire, care poate nu o să se mai producă.

evadare.ro
December 21st, 2012
Mai multe despre: Muzica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.