Scrisul pe bani nu e dezonorant. Înclinațiile anticomerciale ale noilor generații

Am aflat din acest articol că publicarea de „advertoriale” (articole publicitare) pe un blog e rușinos și echivalează cu prostituția.
Eu n-am practicat niciodată genul și nici nu am vreo simpatie printre A-listerii care au făcut-o, ca să le iau apărarea. Dacă au ciugulit ceva de la mastodonții publicității, bravo lor, bine era să fi cerut cât mai mult, să nu strice piața.
Nu văd ce ar fi rău să scrii / publici articole comerciale, atâta timp cât le semnalezi ca atare. Și dacă nu e plătit de o firmă, cineva care scrie zilnic, tot își modifică “partea editorială”, în funcție de cea comercială, pentru că are în minte traficul. Nimeni nu are atâtea obsesii sau frământări încât să scrie zilnic, dacă nu abordează și subiecte, care nu vin din străfundul ființei lui, ci din ceea ce bănuiește el că ar fi pe placul / curiozitatea cititorului. Se cheamă atunci că te prostituezi pentru cititor?

Dacă se pricepe la scris, e normal să își folosească talentul în felul ăsta. Pe DTP-istul, care face banerele, nu îl acuză nimeni că își vinde talentul de artist, de dragul banilor.

Capitalismul e ceva frumos, oriunde se manifestă, înseamnă o insulă de libertate, fie și parțială și pentru un singur om. Am fost mirat când am auzit prima dată un tânăr dezamăgit că un blog conține un banner de reclamă. (Nu vorbim de reclamă agresivă sau excesivă aici.) Și am constatat apoi, ca un bătrân ce sunt, că în tânăra generație e răspândită această fantasmă anti-capitalistă. Așa e socialismul, o gândire imatură, de copil care se supără să afle că părinții lui nu folosesc patul doar pentru dormit și că nu se mai îmbracă nimeni în Moș Crăciun, să îi aducă daruri.

Cu cât sunt mai robiți de branduri, fie ele și branduri „cool”, „de opoziție”, ca pentru rebeli, și mai scufundați în reclame, pe care încep să le consume odată cu desenele animate, tinerii devin tot mai convinși că o lume normală și dreaptă e aceea în care totul e gratis. Internetul și televiziunea i-au încredințat de acest lucru. Li se pare absolut normal să își pună în albumul propriu de Facebook fotografii ale altora, fără indicarea sursei măcar, sau să copieze un articol întreg pe un site, sub care să pună cu maximă generozitate un link cu sursa. Informația li se pare „un drept inalienabil”, alături de alte drepturi, pe care orice societate civilizată ar trebui să le asigure: un loc de muncă pentru specializarea lui universitară, benzină cu preț accesibil, un minim de hrană, neapărat fără E-uri și modificări genetice, o rată bancară suportabilă și așa mai departe. Cine iese din logica acestei lumi drepte, e un trădător, un capitalist lacom. Împotriva reclamelor de pe internet au apărut extensii ale unor browsere, iar pentru cele televizate au apărut dispozitivele electronice de înregistrare, capabile să ignore calupurile respective. Dacă acestea ar fi folosite pe scară largă, internetul și televiziunea ar înceta să mai existe așa cum le știm.

Cât despre eficiența advertorialelor și campaniilor derulate pe bloguri, e posibil să fi fost foarte scăzută. Dar nu pentru că bloggerii și-ar fi trădat menirea, maculând ceva foarte personal, foarte subiectiv, cu puțin comerț. Întâmplător, blogurile care au reușit să adune suficient trafic, încât să intereseze publicitarii, erau deja un fel de agregatoare de informații. Uneori exista un ton subiectiv, dar relația cu puzderia de teme abordate rămânea prin forța lucrurilor subiectivă. În felul ăsta și legătura cu cititorul era tot superficială. În mod diferit, blogurile de vedetă au potențialul de a ceda ceva din capitalul de simpatie al persoanelor respective.