Jurnalismul, o meserie rusinoasa. Motivele care vor generaliza aceasta perceptie

Stiti cine a pus mana pe telefon sa il apere pe Dan Diaconescu, retinut pentru santaj? Nicu Gheara. Din vila sa de la Ibiza, unde sta mai confortabil decat Bernardo Provenzano in pivnita lui siciliana, Nicu Gheara a vorbit jumatate de noapte despre libertatea de expresie. La OTV, tot telefonic, il redusese la tacere pe Gigi Becali, intr-o scena antologica – o reglare de conturi in cadrul clanului. La televiziunile la care nu suna Nicu Gheara, suna Rosca Stanescu, sau Vadim Tudor, el insusi patron de presa, cum ar veni, prin Tricolorul si Romania Mare. Iar unde nu razbesc barbatii, biruieste Dana Grecu, asa ca am putea sta linistiti, onoarea de ziarist nu ramane nereperata.
Si totusi, cum s-a ajuns aici? Motivele sunt numeroase, unele nici macar nu sunt strict romanesti. Rezultatul e trist: a devenit rusinos sa fii jurnalist si tendinta se va accentua.
prostitutie cu impozite de videochat
Jurnalistii nu se pot erija in aparatori ai dreptatii cata vreme beneficiaza de privilegii fiscale fata de cititorii lor. Sa nu ne ascundem, scutirile pentru drepturi de autor nu s-au dat pentru sculptori si nici la presiunea Uniunii Scriitorilor, ci a cartelurilor de presa. In baza unei asemenea legi s-au platit tehnoredactori, cameramani, masinisti, uneori si soferi.
V-ati pus intrebarea cum sunt platiti cei care joaca in filmele porno romanesti, presupunand ca au forme legale? Banuiala mea e ca tot pe drepturi de autor, ca si tinerele care presteaza la videochat, de altfel. Mai greu sa spui “noi vrem respect”, cand in fata Fiscului te folosesti de aceleasi artificii ca Titus Steel sau Eva Kent, mai ales ca majoritatea cititorilor nu beneficiaza de asemenea avantaje.
de la incoruptibili, la inchiriabili
In toiul scandalului Melania Vergu, o afirmatie a fostei consiliere a lui Funeriu a trecut aproape neobservata. Fosta ziarista de la Gandul spunea ca l-a consiliat pe tanarul politician in campania electorala prin aceeasi firma care avea sa obtina 4 milioane de euro, fonduri europene. Andrei Postelnicu, editorialist la Evenimentul zilei, era in acelasi timp si consilier al lui Mircea Geoana, dar cel putin nu ascundea dubla postura. Subteran, fenomenul pare unul generalizat. Adica ziaristii iau leafa si de la patron si de la politicianul consiliat. In unele cazuri e neclar daca e vorba de o “spaguta” (vorba lui Piedone) sau de taxa de protectie.
Fenomenul jurnalistilor-consilieri a iesit timid la suprafata in campanie, dar nicio investigatie nu a urmat. Omerta. Au ramas doar efectele vizibile: ziaristi si comentatori care stii exact ce urmeaza sa spuna inainte de a deschide gura, pentru ca banuiesti cine ii plateste.
democratizarea informatiei
Aici nu mai e vorba de un fenomen romanesc, ci global. Informatia devine mai ieftina si mai democratic raspandita. In timpul razboiului si ani buni dupa, lumea statea cu ochii tinta pe buletinele de stiri, care precedau filmele in sala de cinema. Greu de imaginat o asemenea scena azi. De cand agentiile, televiziunile si site-urile revarsa asupra celor conectati un suvoi de informatii, soarta ziaristului incepe sa semene cu a unui scrib, sau cu a unei dactilografe. A sti sa scrii era o raritate in Evul Mediu si te punea intr-o pozitie dominanta fata de taranul nestiutor de carte, care apela la serviciile tale. Intre timp, se scrie mai mult si mai urat, daca ne uitam la manuscrisele anticarilor.
Pentru moment, majoritatea blogurilor se incadreaza la acest “mai urat”, in comparatie cu ziarele. Agresiv, fara argumente, fara etica, fara respect pentru surse si cititori. Dar s-ar putea sa nu conteze, pentru vizitatorul care petrece cel mult 60 de secunde pe o pagina la care ajunge din intamplare. Pentru acesta din urma, comparatia cu amatorii exista deja si s-ar putea sa nu fie magulitoare mereu pentru profesionisti.
jurnalismul lenes
Un alt motiv de stima scazuta pentru aceasta breasla e valoarea adaugata mica pe care o aduc reprezentantii ei. (Daca vinzi chinezarii, pregateste-te sa fii platit ca atare.) Adrian Nastase si Vasile Dancu au inventat genul de stat care domina comunicational presa. Concret, beneficiind de un urias aparat birocratic, din ce in ce mai profesionalizat, institutiile statului incepeau sa inunde presa cu comunicate si potentiale stiri. Patronul de presa intra in acest joc din interes sau de nevoie, dar ziaristul se prindea in hora mai mult din comoditate. Asa apareau paginile de comunicate de presa abia periate, langa reclamele la Trans Gaz sau Electrica. In ziarele cele mai docile, departamentele de comunicare ale ministerelor, agentiilor, primariilor si altor institutii devenisera furnizori de informatii, mult mai des citati decat fluxurile agentiilor de presa.
Toata lumea era fericita. Mai putin cititorul, privat de jurnalismul de investigatie serios, de campaniile oneste de presa, duse cu idealism.
In timpul Revolutiei, un ziarist de la Scanteia isi amintea ca, vrand sa intre intr-o institutie, cineva spusese: “Lasati-l sa treaca, dansul e de la Monitorul Oficial!” Spunea ca i-a fost rusine ca un om obisnuit, fara sa fie ironic, nu facea diferenta intre un lucrator la Monitorul Oficial si un ziarist. Sub Adrian Nastase, multi ziaristi aveau sa se gaseasca din nou in postura de colaboratori fara voie la Monitorul Oficial.
presa de dumping
Odata indeplinite cele doua conditii de mai sus, patronii puteau trece bucurosi la incurajarea unui fenomen care, aparent, i-a avantajat. Zoso a gasit o formula inspirata pentru asta, i-a spus presa facuta cu studenti. Inutil sa mai spun ce absolventi produc facultatile noastre (aflate ele insele pe un derdelus similar cu al presei, din alte motive). Cu o cultura generala precara si gata de orice compromis, proaspetii ziaristi, pe care nimeni nu-si bate capul sa ii invete ceva, au inceput sa produca in ritm de Bumbesti-Livezeni. In acelasi ritm curg si ironiile cititorilor, care incep sa isi intareasca parerea ca ziaristul e unul caruia ori nu-i place munca, ori n-a fost bun de altceva.
baronii presei
La polul opus al hamalilor cu tastatura sunt cei mai vizibili din breasla, “formatorii de opinie”. Sintagma ii cuprinde, indiferent de orientare si caracter, pe cativa dintre cei mai inzestrati ziaristi. Nu le neaga nimeni calitatile. Problema e ca acesti lideri de opinie au devenit, pentru marele public, perfect confundabili cu politicienii pe care ii critica. Devin o masa amorfa de flecari, cu un standard de viata uimitor de ridicat. Oricat de abil si-ar cultiva unii dintre ei o imagine muncitoreasca, prapastia dintre viata baronilor de presa si viata cititorului mediu e atat de mare, incat niciun fel de empatie nu mai poate trece drept sincera. Sa faci seara de seara emsiuni plangacioase despre pensii, cand castigi 17.000 de euro pe luna, ca Razvan Dumitrescu, e undeva intre cinism si neobrazare. Si inca nu vorbim aici de un jucator in Liga Campionilor a invartitilor din presa.
mogulizarea
Aparitia trusturilor de presa si sufocarea initiativelor independente e de departe cel mai grav fenomen. Oricum masuram si cantarim, piata media e impartita intre Adrian Sarbu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vantu, Dinu Patriciu, fratii Paunescu, iar restul sunt frimituri impartite intre moguli mai mici.
Problema nu e atat concentrarea resurselor, la urma urmei, nu suntem o piata de dimensiunea Germaniei. Ci trecutul mai mult decat dubios al celor amintiti, toti cu implicari politice directe, veniti din apele tulburi ale tranzitiei, toti cu afaceri cu statul si toti cu un trecut de abuzuri la adresa libertatii de exprimare. In plus, in alte domenii decat media, niciunul dintre moguli nu a dovedit ca poate ridica o afacere cinstita fara ajutor de la stat. Credibilitatea lor personala e extrem de scazuta, iar felul in care se folosesc de presa pentru interesele de afaceri nu face decat sa discrediteze si mai mult intreaga presa, date fiind cotele lor de piata.
Mult mai grava decat polarizarea e cartelizarea. Fiecare dintre moguli are cel putin cate un schelet in dulap: Bancorex, colaborare cu Securitate, conturile lui Ceausescu, FNI, Petromidia samd. Totusi, cu rare rabufniri si mici rafuieli intre angajati, mogulii isi respecta teritoriul. Niciodata afacerile lor cele mai grave nu se transforma in campanii de presa in publicatiile unui “confrate” mogul, care se multumeste cu indirecte atacuri la politicieni din sfera rivalului.
tabloidizarea
E un fenomen atat de evident, incat nu e nevoie sa insist. Insumate, doar cele trei tabloide principale fac mai mult de jumatate din presa cotidiana, ca tiraj. Deci pentru mai bine de jumatate din cei care trec pe la standuri, ziarist e acela care pune titlul “Imi place sa sug acadele”, la articolul despre “Bomba Sexy” a unui fotbalist.
ziaristul corporatist
Se invarte, aparent, in cu totul alta lume decat mahalaua tabloidelor, si totusi ziaristul corporatist nu aduna mai mult respect. Departamentele de PR ale marilor companii impartasesc acelasi dispret nemarturisit ca si politicienii fata de ziaristii plimbati in excursii pe banii firmei si care reproduc aproape integral comunicatele de presa. Imbulzeala care se creeaza la fursecuri si gustari e de departe cel mai jenant moment de dupa conferintele de presa si, pentru multi, ea ramane imaginea asociata cu meseria de ziarist.
Emil Boc ruga cu mandrie ziaristii sa compare cata libertate avea presa in mandatul lui Adrian Nastase, si cata are in mandatul sau. In privinta presiunii politice, avea dreptate, si macar acest merit li se poate recunoaste tuturor guvernantilor care i-au urmat lui Adrian Nastase. In privinta presiunii implicite pe care o exercita clientii de publicitate si patronii, situatia e departe de a se fi imbunatatit. Iar cenzura se face dur si fara ecouri in exterior, inca de la angajare.
absenta investitiilor in educatie
In mai mare masura decat cred, publicatiile si televiziunile au publicul pe care il merita. Rememorand ultimii 20 de ani de presa am ajuns la o concluzie care m-a surprins si pe mine (e posibil sa ma insel). Singura campanie masiva de educare a publicului larg si de promovare a valorilor occidentale a fost dusa circa 2-3 ani de PRO TV, imediat dupa lansare. Pentru ca totul se facea intr-o forma comerciala foarte digerabila, actiunea a fost rapid uitata, fara sa fi fost in van. Motivatia nu tinea de o generozitate subita a fostului FSN-ist, Adrian Sarbu, care a petrecut nu doar Revolutia langa Ion Iliescu, dar si mineriadele chiar in guvernul lui Petre Roman. Ci mai curand de incercarea de intrare in gratiile finantatorului american. In termeni economici, campania a creat brandul PRO, dar a sfarsit in cvasi-faliment. Trustul a fost atat de inglodat in datorii, ca a devenit cel mai obedient sustinator al puterii lui Adrian Nastase. Din acel moment, Adrian Sarbu s-a tinut cat mai departe cu putinta de politic, orientandu-se pentru finantare spre zona joasa a tabloidului.
Acum, ziarele vand carti. Se vorbeste chiar de un fenomen comparabil cu campaniile de alfabetizare de dupa instaurarea comunismului. Tirajele sunt fara precedent in istoria Romaniei. Numai ca nu asta e cu adevarat puterea presei. Carti, librarii si biblioteci au existat si pana la aceasta gaselnita de marketing.
Daca vor sa nu mai fie injurati de anonimi vag alfabetizati, care le comenteaza articolele, ziaristii trebuie sa se dedice unei campanii fara intrerupere de educare a publicului. Cu umor, dinamism, talent si formule atractive. Altfel se vor ascunde mereu in spatele scuzei “asta vrea publicul”, iar publicul respectiv va fi tot mai lipsit de discernamant si de respect.