34. Primul război mondial. Afacerea mortală, care a îngropat imperiile vechi

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Scriind cu aproape două milenii și jumătate în urmă, marele istoric Tucidide sintetiza astfel cauzele războiului peloponesiac (în care se încleștaseră cele două mari coaliții ale Eladei): „Ce a făcut războiul inevitabil a fost creșterea puterii Atenei și frica pe care a produs-o Spartei.”

În doar câteva decenii după confruntarea acelor două blocuri, pe ruinele lor se ridica marele imperiu al lui Alexandru Macedon. În oglinda timpului, situația a fost repetată de ascensiunea Germaniei, ca provocare pentru hegemonia Angliei, soldată cu inaugurarea secolului american.

Complexitatea cauzelor primului război mondial depășește ambițiile acestui serial. Nici acest eveniment, nici restul istoriei lumii nu pot fi reduse la o problemă bănească. Totuși, atât cauzele cât și urmările au și o dimensiune materială, care ne obligă să punctăm momentul. Chiar aspirațiile naționale cele mai sincere nu se puteau rupe și de importanța teritoriilor disputate, văzute ca active, în care se găseau resurse naturale, demografice, capacități de producție și piețe de desfacere.

flota și coloniile

O problemă strategică pentru Anglia era că Germania rivaliza cu ea nu doar în comerț, ci și prin construcția unei flote. Acesta era marele secret al uriașului imperiu colonial britanic. La cumpăna dintre secole, nemții încep să investească masiv în vapoare și submarine, iar în doar câțiva ani ajung să aibă a doua flotă din lume. Metoda testată de Napoleon, de instituire a unei blocade, putea fi încercată din nou, izolând Anglia în mica ei insulă. Similar, și Germania se putea teme de același tip de încorsetare.

Germania unificată de Bismarck fusese foarte atentă să nu concureze Anglia în aceste două aspecte strategice ale puterii ei globale: flota și imperiul colonial. Dar lucrurile s-au schimbat după debarcarea cancelarului în 1890. Ambițiile împăratului Wilhelm al II-lea au devenit mai mari și pe alocuri nesăbuite în calcularea riscurilor. Dintre marile puteri, Germania avea cele mai puține colonii, create tardiv din ce rămăsese disponibil prin centrul Africii și Pacific. Căuta, în compensație, să își asigure un spațiu de creștere pe bătrânul continent.

Deja, cu câțiva ani înainte de izbucnirea războiului, America devenise economia cea mai mare din lume. Iar în Europa, Germania detronase Anglia devenind cea mai puternică economie de pe continent. Producea de două ori mai mult oțel decât ea și doar Imperiul Rus o depășea ca populație.

Formarea celor două mari blocuri – Antanta și Puterile Centrale – a dus fatal la antagonism și ciocnire. Dar combinația alianțelor se tot schimbase în ultimul secol, și ar fi putut continua să se schimbe. În cartea sa, „Războiul care nu era necesar”, Patrick Buchanan documentează motivele declanșării războiului și o serie de momente în care ar fi putut fi evitat.

O scenă de cumpănă a avut loc chiar la înmormântarea reginei Victoria, cu care se încheia și simbolic o epocă. Nepotul ei, împăratul german Wilhelm al II-lea, le propune englezilor o alianță reciproc avantajoasă, pentru care va insista fără succes și cu altă ocazie. (Insularii urmau să controleze mările, iar nemții, uscatul european.) De altfel, o mare bizarerie a conflagrației e că se înfruntau țări conduse practic de ramuri ale aceleiași mari familii de origine germană. La momentul izbucnirii războiului, regele din Anglia și împărații Germaniei și Rusiei erau veri. Tot înrudite erau și casele care domneau în România, Spania, Grecia și Olanda.

Propunerea venea în contradicție cu o lungă politică a englezilor. În cuvintele lui Churchill: „De patru sute de ani, politica britanică a fost să se opună celei mai puternice țări din Europa, printr-o țesătură de combinații cu alte țări capabile să facă față amenințării.” În locul alianței cu Germania, Anglia a preferat o alianță anglo-americană cu noul lider mondial, aflat mai departe de casă. Rămasă în afara țesăturilor europene de alianțe, SUA și-a putut alege partea de care să intervină după jumătatea conflictului.

Englezii insistau că trebuie să aibă o flotă puțin mai mare decât a următorilor doi competitori împreună, ca să își mențină supremația maritimă. La conducerea flotei era Winston Churchill, susținător al liberalismului economic în materie de comerț internațional. A avut un rol determinant în presiunile pentru implicarea Marii Britanii în război și chiar o plăcere scelerată declanșată de adrenalina conflagrației. Motivațiile susținute public erau deseori diferite de cele pragmatice. De pildă, pretextul intrării englezilor era tehnic apărarea neutralității Belgiei. „Mica țară, lipsită de apărare”, tocmai ce masacrase jumătate din populația coloniei sale din Congo, dar astfel de detalii nu mai încăpeau în discursurile vremii.

În discursurile sale publice ulterioare, chiar și Woodrow Wilson a recunoscut miza economică a războiului și că aliații nu erau inocenți în aceste interese „Bancherii, negustorii și producătorii germani nu și-au dorit acest război. Ei cucereau lumea fără el și știau că le va strica planurile, în loc să le ajute. Și chiar le-a stricat planurile.” Similar, lordul Balfour (prim-ministru și ministru de Externe) afișa un cinism chiar mai mare, într-o conversație particulară, cu șapte ani înainte de începerea războiului: „Am fi proști să nu găsim un motiv să declanșăm războiul cu Germania înainte să construiască prea multe vapoare și să ne ia comerțul.”

Germaniei i-au trebuit doar trei decenii de la unificare să se impună economic asupra Europei. Iar la începutul secolului XX amenința și ierarhia globală. La 1900, Marea Britanie încă avea o supremație de necontestat în finanțe și navigație, dar pierdea cursa în producția industrială și nici nu avea populații comparabile cu Germania, Rusia și Statele Unite. Încă deținea 39% din vasele oceanice, de trei ori mai mult decât următorul competitor.

La 1906, Germania ajunsese să aibă a doua flotă din lume. Deși nu era nici la jumătatea celei englezești, era văzută totuși ca un pericol strategic, pentru că de fluxurile de mărfuri depindea contactul cu coloniile și poziția Londrei de centru financiar global. În pragul războiului de la 1914, Germania ajunsese să aibă ea însăși al treilea imperiu colonial din lume, chiar dacă incomparabil mai puțin aducător de câștiguri.

Existau și aspecte tehnologice noi. Germania era un pionier al submarinelor și vaselor distrugătoare, care duceau la un alt nivel războiul naval, putând scufunda flote întregi într-un interval scurt. Ca lord al amiralității, Churchill conducea și tranziția de la vasele pe cărbuni, la motoarele diesel, mai eficiente. Fapt ce făcea depășite modelele vechi și deschidea un nou front al competiției mondiale: controlul surselor de petrol.

geopolitica petrolului

Ascensiunea britanică fusese bazată, între multe altele, și pe abundența de cărbune din nordul insulei, o resursă pe care o aveau și germanii. Dar ambele țări nu aveau câmpuri petroliere, spre deosebire de americani, care erau norocoși în această privință. Așa că noua resursă strategică trebuia căutată în altă parte.

Asocierea dintre casa bancară Rothschild, cu principalul ei cartier general de la Londra și familia inventatorului suedez al dinamitei, Alfred Nobel, găsise o primă soluție. Ei încep extracția de petrol de la Marea Caspică, în cadrul Imperiului Țarist, ceea ce venea cu alte complicații geopolitice. Apoi s-au extins în Orientul Apropiat, pentru a forma Shell împreună cu casa domnitoare a Olandei. Au devenit astfel concurenți importanți pentru petrolul american livrat de Standard Oil, al lui John D Rockefeller. America furniza în preajma războiului două treimi din petrolul mondial. Cu talent diplomatic, englezii de la British Petroleum au găsit o sursă profitabilă și în concesiunea petrolului iranian.

Bazinul petrolier românesc era acum la confluența unor zone de influență disputate mai ales de Imperiul Austro-Ungar și Țarist. La această zonă de întâlnire se referea în 1904 și geograful englez Halford Mackinder, socotit părintele geopoliticii. El descria mapamondul ca având în centru marea masă de pământ a Eurasiei, unde trăia majoritatea populației și se găsea majoritatea resurselor. (Teritoriu pe care îl denumește Insula Lumii.) Insule ca Britania sau Japonia le încadra într-un prim cerc în jurul acestui nucleu; iar continente ca Americile în al doilea cerc exterior. La întâlnirea dintre Europa și Asia s-ar afla, deci, „o zonă pivot”, de importanță planetară.

Într-o faimoasă sintetizare a teoriei lui, emisă imediat după primul război mondial, Mackinder spune că: acela care controlează Europa de Est, controlează acel teritoriu nucleu („heartland”); cine controlează nucleul, controlează Insula Lumii; și cine controlează Insula Lumii, controlează lumea.

Cu un deceniu înainte de sfârșitul secolului, Germania încercase și ea să își procure o sursă externă de petrol, printr-un parteneriat cu Imperiul Otoman, care stăpânea zona Golfului Persic. Deutsche Bank a finanțat proiectul căii ferate care trebuia să lege Berlinul de Bagdad. Câmpurile petroliere irakiene și kuweitiene aveau să fie cucerite de englezi în timpul războiului.

Parcursul acestei linii oglindea traseul strategic al Canalului de Suez, la a cărui finanțare Rothschild contribuise decisiv, iar acum Shell îl folosea pentru a trece petroliere. Linia putea conecta coloniile germane nou apărute, iar energetic se aseamănă cu miza conductelor contemporane de petrol și gaze, ca Nord Stream sau South Stream.

alianțele

Sistemul de alianțe a împins țări mici să își permită riscuri exagerate înfruntând țări mai mari. (Serbia, scoasă țap ispășitor pentru atentatul de la Sarajevo, se simțea protejată de Rusia. Austro-Ungaria a forțat prin atacarea ei nu atât răzbunarea moștenitorului la tron, cât ceea ce credea că e rezolvarea unei alte probleme existențiale pentru imperiu: Respectiv, să contracareze apariția unui stat iugoslav, care prin reunirea croaților, slovenilor și bosniacilor, risca să deschidă poarta destrămării imperiului, cum s-a și întâmplat când și Transilvania s-a unit cu România.) De asemenea, țările mai mari s-au simțit obligate să intervină în cauze mărunte, departe de granițele lor, contra altor mari puteri.

Acțiunile erau uneori de domino și greu de anticipat. De exemplu, Otto von Bismarck a refuzat să permită vânzarea de obligațiuni ale Rusiei pe piața de la Berlin. Ceea ce a împins puterea țaristă să caute finanțare în Franța, rupând astfel Sfânta Alianță. Ca substitut, cancelarul Bismarck propusese crearea Statelor Unite ale Europei, ca rival pentru SUA. Nu mai avusese timp să ridice un asemenea edificiu, iar succesorii lui nu s-au dovedit la fel de iscusiți în jocul diplomatic pentru a menține un echilibru al puterilor.

O alianță a puterilor continentale, respectiv Germania și Rusia Țaristă, făcea ineficientă amenințarea cu blocada navală. Pentru că hrana și energia centrului se puteau asigura din vastele terenuri agricole ale Estului. Această simbioză era vitală pentru țări ca Franța sau Germania, care importa un sfert din alimentele necesare. Dar alianța franco-rusă avea acum la mijloc Germania, față de care Franța nutrea sentimente revanșarde după ultimul război, soldat cu pierderi teritoriale la finele secolului XIX. Din motive anterior pomenite, Marea Britanie se opunea unei alianțe continentale, care considera că o lasă într-o poziție periferică.

Tehnologia contribuia și ea la schimbarea politico-militară. Napoleon instituise practica mobilizării generale, care schimba războiul de la o afacere de mercenari și profesioniști conduși de aristocrați, într-o înfruntare populară. Industrializarea pătrunsese și în arta războiului. În loc să se mai reunească în mari armate pentru a mărșălui spre un loc de bătălie, noile armate foloseau infrastructura civilă de transport (căile ferate) pentru a se asambla într-un mare angrenaj conform unor planuri anterioare meticuloase. Cu noul mod de organizare, Germania zdrobise Franța în doar trei săptămâni. Toate țările aveau astfel de planuri puse la punct, convinse de avantajul decisiv al unui asemenea atac năprasnic. Problema era că în noul sistem mobilizarea coincidea cu apăsarea trăgaciului unui vast mecanism de atac, ce nu mai putea fi oprit.

În vara lui 1914, cele două blocuri antagonice și-au început ciocnirea. Puterile Centrale aveau în nucleu Germania și Austro-Ungaria, însoțite de Imperiul Otoman și ulterior Bulgaria. Puterile Aliate aveau în primul rând Marea Britanie, Rusia, Franța și Japonia. În primul an, 10 țări au intrat în război și alte 18 (printre care și România) pe parcurs.

Un moment decisiv a fost aducerea Statelor Unite în conflict, lobby care începe încă din 1916. Un moment cheie a fost emiterea în aprilie 1917 a Declarației Balfour de susținere a creării unui stat Israel pe un teritoriu atunci controlat de Imperiul Otoman. Cercurile financiare promiteau aducerea americanilor de partea aliaților încă înainte ca Balfour să îi transmită faimoasa epistolă lordului Rothschild. În același an, are loc și prima revoluție comunistă din lume, care scoate Rusia din război, aspect asupra căruia vom reveni.

victimele și blocada

Pierderea umană a fost uriașă, circa 20 de milioane de morți (între care 600.000 de români) și tot atâția răniți sau mutilați. Câteva imperii și case domnitoare s-au prăbușit ca urmare a războiului. Imperiul german a fost înlocuit de o republică progresistă. Pe ruinele imperiilor otoman, rus și autro-ungar au apărut ori s-au reconfigurat mai multe state naționale. Au ieșit din scenă și case domnitoare mai mici, în Bulgaria și Ungaria.

Timp de 5 ani, între 1914 și 1919 (deci și după încheierea războiului), țările aliate au supus Germania unei blocade maritime soldată cu peste 800.000 de morți prin înfometare. Erau vizate și transporturile comerciale din țări neutre, ca Suedia. Exporturile și importurile Germaniei s-au înjumătățit. Grânele din România au fost o sursă vitală de hrană, pe care la un moment dat aliatul austro-ungar a început să o captureze pentru sine printr-un fel de piraterie pe Dunăre.

Cel care a insistat pentru prelungirea blocadei aproape un an după predarea germanilor a fost Churchill, care era informat de catastrofa umanitară în desfășurare. Germania a fost șantajată să își cedeze flota comercială în schimbul transporturilor de hrană din America.

Marea Britanie era, de asemenea, sub o amenințare similară când nemții au început să folosească submarinele pentru torpilarea vaselor. Când Statele Unite au intrat în război, englezii mai aveau hrană disponibilă pe insulă pentru doar trei săptămâni. Și țări din cealaltă tabără, ca Franța, Polonia sau Belgia ocupată au suferit de foamete.

impactul economic

În timpul războiului, chiar și cele mai capitaliste țări au renunțat la teoria liberală și au trecut la o economie centralizată de comandă, cu dirijarea producției și naționalizări. Modelul liberal a sucombat peste tot, nu doar în comerțul internațional, dar și pe plan intern. Rolul statului, care era de doar 8% în economia britanică antebelică, a crescut până la 50% în timpul celui de-al doilea război mondial (prin naționalizări și investiții de stat). Cursul nu va fi inversat decât de revoluția neoliberală a lui Margaret Thatcher, în anii 70.

Prețurile au crescut în majoritatea țărilor cu 200 – 300 %, iar datoriile cu 1.000%

Monedele țărilor învinse sau răvășite de revoluții au devenit lipsite de valoare (Germania, Rusia, Polonia, Ungaria, Austria). Altele au suferit deprecieri majore (Franța, Italia, Belgia). Monedele care au fost ținute pe o linie de plutire au fost cele din Statele Unite, Marea Britanie și Japonia. Imediat ce s-a declarat războiul, toate țările au renunțat la etalonul aur, care nu va mai reveni decât pe alocuri circa un deceniu după război, cu sacrificii uriașe și iraționale. În cele din urmă, a fost răpus definitiv de marea criză interbelică. Pentru a salva aparențele, țările pretindeau totuși că monedele lor au o oarecare acoperire în aur, la care promiteau să revină după restabilirea păcii. Asigurările erau deseori înșelătoare și acoperirea rămasă doar simbolic (în Rusia era la circa 2%).

Unele țări au reușit să aibă creștere economică și în război – SUA, Marea Britanie și Italia, spre deosebire de principalele Puteri Centrale, care au avut scăderi de peste o treime. Dar chiar și cele din prima categorie au suferit scăderi mari ale consumului și producției civile.

O consecință majoră a războiului a fost preluarea de către Statele Unite a unui rol conducător în economia și finanțele mondiale de la Marea Britanie. Fosta colonie americană a preluat statutul de creditor mondial, în timp ce datoria națională britanică a crescut de 13 ori. Pentru finanțarea războiului s-au folosit toate metodele disponibile: credite de la bănci (care generau acel credit fără să aibă fondurile), bani fiduciari emiși de stat, obligațiuni de război vândute populației, taxe și impozite.

Cu două zile înainte de începerea războiului, prin atacarea Serbiei de Austro-Ungaria, sistemul bancar britanic, care devenise insolvabil, a fost salvat de către stat. Trezoreria Britanică a început să tipărească obligațiuni fără acoperire în aur, deși încă nu se luase o decizie privind intrarea țării în război. În primii ani ai conflagrației, Marea Britanie a susținut și mare parte din costurile participării pentru coloniile și o parte din aliații săi, după care a fost nevoită să apeleze ea însăși la Trezoreria Statelor Unite. Banii se întorceau printr-un circuit, pentru a susține exporturile americane de produse militare, americane, de energie, mașini și textile.

Motivul acestei poziții era că Anglia avusese un avans considerabil în revoluția industrială și ajunsese deja exportatoare de capital înainte de război. Investițiile ei străine erau mai mari decât ale tuturor celorlalte țări împreună. Intrarea sa în război s-a făcut prin aprobarea unui credit de 100 de milioane de lire, de către Parlamentul din Westminster, care era deja mai mult decât cheltuise într-un an în orice alt război.

A fost nu doar cel mai sângeros și mai mare război cunoscut până la acea dată, dar și cel mai costisitor. După primul an, șeful Finanțelor, Lloyd George, făcea o comparație cu alte ciocniri recente. Războaiele napoleoniene costaseră 831 milioane de lire în 20 de ani. Cel din Crimeea, întins pe doi ani, 67 de milioane. Războaiele burilor din Africa de Sud, 211 milioane în patru ani. Cel mondial costase regatul doar în primul an 450 de milioane.

Finanțiștii au crezut că războiul nu poate dura mai mult de o jumătate de an sau un an, pentru că banii (înțeleși ca aur) se vor termina. Ei nu au înțeles că economia nu se învârte în jurul banilor – și cu atât mai puțin în jurul aurului – chiar dacă acela era sistemul financiar al vremii. În schimb, economiile țărilor beligerante au fost organizate să producă folosind nevoile naționale ale conflagrației, nu după legile pieței, ci organizând direct resursele umane, naturale și de energie disponibile. Într-un fel, războiul a retrogradat banii la o simplă convenție folosită în calculul economic.

Războiul înseamnă în fond distrugere. Chiar dacă marile bătălii nu s-au dat pe pământul ei, Marea Britanie a pierdut 10% din activele din interiorul granițelor și un sfert din cele din exterior. Dincolo de devastarea în sine, războiul a fost urmat de mai multe recesiuni în mai toată lumea. El nu poate fi exclus dintre cauzele majore ale marii depresiuni interbelice. Efortul de război înghițea un sfert din bugetul britanic, care a recurs la felurite metode precum: creșterea taxei pe venit de la 6 la 30%, triplarea taxelor pe proprietăți, precum și a dobânzii de referință a băncii centrale. În cei patru ani de conflict, masa monetară a lirei sterline s-a dublat.

Exporturile Franței au scăzut cu 70%. Pe lângă pierderile de vieți omenești, linia frontului de vest fiind pe teritoriul său, a avut pagube majore ca urmare a ocupației, care a făcut-o să piardă 40% din extracția de cărbune și din producția industrială. A început să importe grâu american și să aducă muncitori străini din Algeria și Vietnam.

Numeroase alte schimbări sociale majore s-au petrecut în acea perioadă. De nevoie, femeile au intrat în masă pe piața muncii industriale, tendință care se va permanentiza după mișcarea feministă a anilor 60-70. Organizarea cazonă de pe front și forța sindicatelor de acasă au dat idei mișcărilor de tip totalitar de stânga și de dreapta.

marea finanță predă ștafeta

După mai mult de un secol de funcționare, bursa din Londra a stat închisă aproape o jumătate de an la începutul războiului. Acolo se tranzacționau și obligațiunile pentru datoriile suverane ale mai multor state. De fapt, în secolul XIX, acolo se tranzacționau mai mult obligațiuni de stat decât acțiuni ale unor firme private.

Spre deosebire de războaiele napoleoniene, casa de Rothschild s-a numărat printre perdanții primului război mondial, când după unele estimări și-ar fi pierdut jumătate din avere. Deși o astfel de apreciere e greu de verificat, în tot cazul, s-a produs o pierdere a influenței și cotei de piață în general a bancherilor europeni în favoarea celor cu baza pe Wall Street. De aici încolo, bancherii americani, în frunte cu Morgan, preiau rolul de principali finanțatori la nivel mondial. America a profitat masiv în primii trei ani ai războiului, participând doar în ultimul an și jumătate al conflagrației.

Pe durata războiului, toată industria americană a fost sub comanda lui Bernard Baruch, devenind de facto o economie planificată. Baruch era fiul unui evreu care făcuse parte din Ku Klux Klan și înainte de intrarea în administrație făcuse afaceri cu John D Rockefeller și socrul acestuia, senatorul Nelson Aldrich, care adusese în Congres planul înființării Rezervei Federale, în numele cartelului de bancheri. Alți asociați ai lui Baruch au fost un partener al lui JP Morgan și din familia Guggenheim (fondatoarea muzeului cu același nume). Uriașa influență a lui Bernard Baruch s-a menținut atât în administrația Woodrow Wilson, din primul război, și în cea a lui Roosevelt, din al doilea.

Lucrurile începeau să se concentreze monopolistic chiar înainte de război. În 1909, Walther Rathenau, moștenitorul General Electric Germania, dezvăluia: „300 de indivizi, care se cunosc între ei, decid destinele economiei Europei și își aleg succesorii din rândurile lor.” Totuși, sorții războiului nu puteau fi cunoscuți și profiturile se distribuiau imprevizibil chiar și pentru cei care aparent aveau masiv de câștigat. De pildă, Krupp, cel mai mare industriaș și producător german de armament, a încheiat războiul cu foarte mari datorii.

o schimbare sistemică

În uriașa sa lucrare „Tragedie și speranță”, din care am folosit și alte informații în acest episod, Carroll Quigley lansează o teorie interesantă. Chiar dacă nu subscriu cu totul perspectivei lui, teoria merită amintită măcar schematic. Istoricul american împarte capitalismul în mai multe perioade. Prima etapă (1300 – 1815) o denumește capitalismul comercial, când câștigurile veneau din transferul de mărfuri pe Mediterana și peste Atlantic.

Această etapă e urmată (cu suprapuneri, în intervalul 1700 – 1850) de capitalismul industrial. Acesta folosește instrumentele de credit ale bancherilor pentru a susține producția agricolă și industrială. Perioada e urmată de capitalismul financiar (1830 – 1931), când un mare capital bancar a fost necesar pentru lucrările de infrastructură de tipul căilor ferate. Această nouă formă de capitalism înflorește mai ales între 1850 și 1914. Forma de organizare predilectă devine firma și holdingul, sub coordonarea bancherilor.

Din interbelic, consideră Quigley, s-ar fi intrat în capitalismul monopolist, manifestat prin carteluri și asociații de comerț, sub conducerea unor clase manageriale. Care, după al doilea război mondial, ar fi fost modificat într-o formă nouă, economia pluralistă, condusă de tehnocrați.

În opinia profesorului de la Georgetown, încă înainte de primul război mondial o formidabilă mașinărie economică, funcțională la nivel mondial, s-ar fi stricat iremediabil. E vorba de sistemul de schimb monetar, care permitea existența unui comerț fluent pe plan internațional cu schimburi minime de monedă. El era organizat spontan de așa natură încât să nu fie nevoie de mutarea fizică de aur sau bancnote, prin reglări interne între exportatori și importatori.

Paritatea dintre monede era ținută de etalonul aur într-o marjă foarte strictă, de o jumătate de procent. Acesta era costul de a transmite aurul fizic, măsura la care ar fi apelat partenerul comercial interesat de o monedă supra-evaluată. Valoarea la care se schimbau monedele diferitelor țări era natural influențată de raporturile dintre exporturi și importuri. Acest mecanism era coordonat de la Londra, care acționa ca o casă de arbitraj, unde înflorește o clasă a bancherilor internaționali.

Dar tentația de a manipula cursurile de schimb era prea mare. Atenția se muta astfel de la schimburile în sine la indicatori precum cererea și oferta de bani și viteza lor de circulație. Cei aflați în aceste centre de comandă financiară puteau controla atât sectorul industrial cât și politicul. Guvernele au devenit dependente (artificial, aș spune) de bancheri care să le asigure finanțările curente între colectările de taxe și împrumuturile pe termen lung. Quigley presupune un conflict de interese la care s-a ajuns între marii comercianți – care vor prețuri mari și dobânzi mici  – și bancheri, care vor prețuri mici și dobânzi mari.

Acest mecanism de auto-reglare a valutelor prin exporturi și importuri presupunea o sumă de condiții, între care participarea țărilor la etalonul aur, mișcarea liberă a mărfurilor între țări și neintervenția de stat în fixarea prețurilor și a cotațiilor valutare, existența unor centre financiare coordonate de reglare a conturilor. Prin renunțarea la etalonul aur, constrângerea a fost eliminată și valutele au fluctuat cu variații mult mai mari. Etalonul aur stabiliza doar schimburile, nu și prețurile interne. Se puteau da legi privind paritatea unei monede cu aurul și implicit cu alte monede, dar odată dereglat mecanismul, prețurile nu puteau fi dictate în același mod.

Schimbările din perioada premergătoare primului război mondial și din timpul lui sunt astfel explicate ca un efort de eliberare a sistemului economic de sub dominația puterii financiare și a etalonului aur. Această reacție s-a manifestat prin eforturi de a controla ratele de schimb valutar, eforturi de fixare a prețurilor, de protejare a unor interese strategice interne și prin abandonarea etalonului aur.

Bibliografie: Wikipedia, pentru statisticile cu caracter general
Pat Buchanan – Războiul care nu era necesar
Carroll Quigley – Tragedie și speranță

(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)