Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

29. Când Andrew Jackson a ucis Banca

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

La doar patru ani de la expirarea cartei primei bănci, politicienii americani s-au văzut obligați, de datoriile noului război cu britanicii, să o înființeze pe a doua. Ingrata misiune i-a revenit în 1816 chiar lui James Madison, care se opusese înființării primei, sub motiv că e neconstituțională.

În lipsa unei bănci centrale, datoria devenise imposibil de gestionat, dar proliferaseră băncile private (peste o sută). Erau nu doar multe, dar tot mai hazardate în emiterea de bancnote fără acoperire. Inevitabil, apare fenomenul panicilor bancare și devine evident că nu au cu ce acoperi promisiunile către clienți.

În mod straniu, ele sunt lăsate să funcționeze în perioada 1814-1817 în incapacitate de plată. Continuau să dea credite, să ia depozite și chiar să emită bancnote, dar nu mai onorau decontarea lor la ghișeu în aur, ci ofereau retrageri tot în bancnote pe care le tipăreau singure. Situația e aceeași cu „suspendarea temporară” a convertibilității dolarului făcută de Nixon în 1971.

A doua instituție de acest tip a statului american a fost mai rea decât prima, care operase prudent, cu rezerve de 40%. De această dată, banca SUA avea un scop principal nou. În loc de construirea unei națiuni și finanțarea proiectelor publice, ea era „împrumutător de ultimă instanță” al băncilor private, multe deja falite. Se apropia mai mult de tipologia actuală a unei bănci centrale. Necesitatea ei era dictată doar parțial din rațiuni de stat (plata datoriei) și mai mult de interesul corporatist.

Această a doua instituție, care a ființat între 1816 și 1836, a fost mult mai prost condusă, ajungând ea însăși să provoace panica investitorilor și inflație. Apoi a trecut în cealaltă extremă. Încercând disciplinarea băncilor comerciale cărora le-a solicitat plata în aur, a dus la falimente în lanț și suferință economică. Era un fel de „arbitru jucător”, pentru că derula operațiuni comerciale. Prin impunerea rigorii competitoarelor sale, banca ajunsese să adune o treime din depozitele din țară, deci se stabilizase până la a deveni un proiect de succes înainte de a fi suprimată de noul președinte.

viața fără o bancă națională

Ales președinte pe un val popular, Andrew Jackson pornește o campanie furibundă împotriva băncii, pe care o acuză că e o hidră a corupției și o gaură de vipere. Era nemulțumit mai ales că banca avea acționari în oligarhia locală și străină, că influența presa și politicienii cu credite preferențiale la ea.

De asemenea, o acuza că nu asigură o monedă stabilă. Jackson considera banii de hârtie un artificiu al escrocilor (suferise personal pagube cu astfel de titluri de la emitenți falimentari). Ar fi preferat o societate în care toate plățile, inclusiv a taxelor, să se facă în monedă de metal prețios.

Andrew Jackson se opune prin veto prelungirii cartei celei de-a doua bănci pe motiv că e o instituție care îi face pe bogați mai bogați și accentuează nedreptățile din societate. De asemenea, a depus eforturi pentru reducerea datoriei publice prin limitarea unor cheltuieli. (Dar nu a achitat toată datoria, cum eronat se consemnează în unele surse, inclusiv Wikipedia.)

A fost și primul președinte american care a supraviețuit unui atentat la viața lui, fără a se putea dovedi că interesele bancare erau implicate. În 1832, Jackson a blocat prin veto decizia parlamentului de prelungire a cartei celei de-a doua bănci. Apoi a mutat fondurile federale în băncile regionale, făcând tot mai puțin semnificativă existența băncii centrale până la expirarea cartei patru ani mai târziu.

În chiar anul suprimării operațiunilor federale ale băncii SUA, 1836, Banca Angliei a dat semnalul creșterii dobânzii. Prin etalonul aur, efectul era în lanț și s-a transmis peste ocean. Economia americană de atunci era un hibrid între agricultură (în principal) și finanțe deasupra. Fermierii se îndatorau garantând cu pământul sau recoltele, iar investitorii speculau titlurile emise în această bază. Când banca oprea creditarea și absorbea aurul, nu mai era cu ce să fie achitate datoriile, iar căderile de preț ale mărfurilor făceau din titluri hârtii refuzate de cumpărători. Un crah a avut loc anul următor, în 37, când dobânzile au crescut la 24% pe an, au fost răscoale țărănești și pe alocuri foamete.

Chiar și banca Rothschild a fost între păgubiții acelei crize americane, când băncile regionale au preferat să declare falimentul și să nu-și mai achite datoriile. Necesitatea unei instituții, care să garanteze în numele statului plata cu orice sacrificiu a datoriilor, i s-a prezentat probabil ca evidentă. Dar pentru reînființarea ei bancherii aveau să mai aștepte 77 de ani. 

Așadar, în perioada 1836-1913, State Unite au funcționat fără o bancă națională. Totuși, țara nu a dus lipsă de bănci nici ale statelor componente, nici particulare. (Care chiar au proliferat, depășind 1600 de instituții.) Jackson nu a ales o retragere totală a statului din acest sector, ci doar a făcut să crească puterea băncilor regionale. E perioada în care New York se detașează ca marele centru financiar mondial, la concurență cu Londra. De asemenea, o perioadă de mare creștere, dar și turbulențe frecvente, o etapă de lansare a marelui capitalism american industrial și financiar.

banii războiului civil

Pentru că Napoleon instituise o blocadă europeană împotriva Marii Britanii, aceasta a început să își descarce marea producție în America la prețuri fără competiție. Ca să combată acest fenomen, americanii au impus (și menținut aproape două decenii după căderea împăratului francez) câteva taxe vamale prohibitive contra exporturilor englezești: 38% pentru unele mărfuri și 45% pentru materii prime. (Erau valori medii, depășite la unele alimente și mărfuri vitale ca oțelul.) Politica de un protecționism radical a stârnit adevărate revolte în sudul care depindea de acele mărfuri. Era și o metodă de a compensa absența apetitului finanțiștilor europeni de a credita statului american, care se dovedise un client periculos. Îi putem aplica și dictonul lui Brătianu (abia din secolul următor) al politicii „prin noi înșine”.

Deși versiunea oficială a istoriei pune lupta pentru abolirea sclaviei ca principală cauză a războiului civil izbucnit în 1861, taxele de mai sus au fost adevărata cauză a fricțiunilor dintre nord și sud. Situația unei măsuri de protecție care nemulțumește e paradoxală dar de înțeles. Nordul avea concentrată atât capacitatea financiară cât și industrii incipiente dar ineficiente, care erau ajutate de așa zisele „tarife”. Dar pentru sud era mai ieftin să le importe de peste ocean, decât pe uscat din aceeași țară. Scumpirea unor alimente de import îi afecta cu precădere. Mai mult, în semn de răspuns, britanicii au aplicat și ei supra-taxe vamale pe unele exporturi americane, dar acelea erau tocmai bumbacul și grânele produse în sud. Astfel, sudiștii s-au văzut loviți din două direcții și puși să susțină dezvoltarea nordiștilor cu propriul sacrificiu, motiv pentru care au început să prefere secesiunea.

Președintele care a precipitat sciziunea a fost Abraham Lincoln. (Imediat ce a fost ales, unele state au anunțat ruptura: Carolina de Sud, Alabama, Florida, Texas, Georgia, Louisiana, Mississippi.) Lincoln a fost cel care a trecut la o mai mare integrare a sistemului bancar regional, care crescuse prin mutarea acolo a fondurilor federale de către Andrew Jackson. Lincoln le impune acestor bănci să aibă nu doar rezerve prudențiale, dar și dețineri de bonuri de trezorerie. În acest fel, sistemul bancar era legat de datoria federală în lipsa unei bănci centrale. (Băncile comerciale au și acum titluri de stat între active, fără a fi obligate, pentru că e o investiție aproape lipsită de risc.) De asemenea, a introdus un impozit pe venit.

Ca să susțină efortul de război, ambele părți au început să emită bani fiduciari (fără acoperire în metale) și ambele au încercat (fără succes) să își asigure susținerea unor țări sau a unor finanțatori europeni ca Rothschild. Banii sudiștilor s-au devalorizat rapid, distruși de hiperinflație întrucât nu aveau un sistem bancar solid în spate și evident pentru că au pierdut războiul.

Banii emiși de Nord, așa numiții „greenbacks” („verzișorii”) pot fi considerați un succes relativ. În primii trei ani de război, prețurile au crescut cu 74%. S-au devalorizat destul de mult, dar au supraviețuit conflictului și au continuat să circule după victoria din 1865. Mai mult, au devenit un măr al discordiei pe alte linii decât cea geografică, între cei îndatorați (cei mai mulți fermieri și muncitori) care doreau această monedă cu ușoară devalorizare, și creditorii, care doreau întoarcerea la banii cu acoperire în aur. Războiul se purtase cu dolari devalorizați, dar populația va trebui să plătească din greu taxe ca să achite deținătorilor de obligațiuni dolari cu valoare mult mai mare.

recesiunea și mișcarea populistă

În 1873, America revine la etalonul aur, ca să oprească inflația din perioada războiului. Dar asta produce o deflație de trei decenii în dauna celor care se împrumutaseră în moneda devalorizată de dinainte. La acel final de secol, americanii inventează tractorul și aduc o creștere remarcabilă a recoltelor, pe suprafețele vaste și fertile de care dispuneau. Plusul de productivitate are efectul nebănuit al unei crize de supra-producție, din cauza restricțiilor unui sistem monetar deflaționist, care nu putea să-și extindă masa monetară decât după acumularea de aur, nu în acord cu ritmurile reale ale economiei. Cei care au constatat efectele noii monede și militau pentru întoarcerea la banii fiduciari s-au reunit chiar într-un partid (Greenback Party), dar fără succes.

Tot atunci, s-a pus capăt și sistemului bimetalic prin eliminarea argintului ca monedă în America. Deși era o supapă față de chingile prea rigide ale aurului, combinația cu argintul aducea mereu o mare bătaie de cap, pentru că o paritate de schimb trebuie stabilită între cele două. Doar că paritatea nu va coincide niciodată cu fluctuațiile de preț ale celor două metale pe fiecare piață. Astfel că unul din ele va fi „supra-evaluat” iar altul „sub-evaluat”, făcând tentant pentru speculanți să scoată metalul „ieftin” dintr-o țară și să îl ducă acolo unde are o paritate superioară. Promisiunea că aurul sau argintul ar regla singure de la sine sistemul monetar se dovedea fără bază, cerând dimpotrivă frecvente intervenții pentru a regla „ceasornicul”.

Cum țările europene au optat pentru etalonul aur, Asia a fost lovită serios de folosirea argintului, care de altfel le fusese impusă tocmai ca să poată fi extras aurul în metropole. India avea un sistem monetar dictat de Compania Engleză a Indiilor de Est și în această perioadă și-a văzut moneda devalorizată la jumătate prin scăderea conținutului de argint. În aceeași perioadă, China a fost devastată de războaiele Opiului și de tratatele înrobitoare semnate după pierderea lor. Moneda ei s-a devalorizat de asemenea drastic, nemaiavând cu ce să fie acoperită.

În schimb, în America, argintul a pasionat timp de câteva decenii bătălia politică, dar pe o țintă falsă. Ea a deturnat revolta populară a celor care cereau oprirea deflației și întoarcerea la banii de hârtie controlați de stat, nu de creditori. Acea revoltă (care luase în Texas forma unor răscoale) a născut mișcarea populismului. Fără a fi socialiști, populiștii cereau intervenția statului în economie, controlul corporațiilor, drepturi sindicale, reglementări ale căilor ferate și impozit progresiv. Mișcarea va avea multe ecouri în direcții diverse, de la stânga americană de mai târziu la dreapta europeană interbelică. Era o tentativă de reglementare a capitalismului liberal în interes public, uneori din considerente umaniste, alteori în numele unei organizări raționale cu metode „științifice”.

Conducătorul Alianței Fermierilor Sudiști, Charles Macune, a propus un sistem alternativ foarte îndrăzneț, după ce fermierii texani s-au aflat într-un adevărat război cu băncile. Ideea, lui expusă în National Economist și la convenția Partidului Poporului, era să creeze cooperative de credit agricol. Statul trebuia să organizeze doar niște depozite pentru stocarea recoltelor, în baza cărora să se emită bancnote, care astfel erau legate nu de cantitatea de aur, ci de producția reală a țării. Bancnotele se puteau folosi ca un credit înainte de vânzarea efectivă a recoltei, care putea fi amânată până în sezonul când prețul era mai bun. (Erau deci și o variantă a contractelor cu livrare la o dată viitoare, în engleză „futures”.) Sistemul urma să fie extins la nivel național prin emiterea de bani fiduciari direct de către Trezoreria statului. Din păcate, Macune nu a reușit să își convingă nici propriul partid de avantajele sistemului său prea vizionar pentru cunoștințele epocii.

Intuițiile mișcării populiste au fost deturnate spre falsa speranță a unui etalon aur îndulcit cu întoarcerea la folosirea în paralel a argintului. În 1896, William Jennings Bryan, care pleda pentru reincluderea argintului în sistemul monetar a ajuns până în finala prezidențială. El a ținut un faimos discurs despre cum muncitorimea nu trebuie răstignită „pe o cruce de aur”. Dar întreaga lui retorică bombastică era totuși o mare diversiune sau un surogat pentru reala punere în discuție a sistemului.

Cea mai interesantă contribuție a mișcării populiste americane pentru subiectul nostru e ideea că banii trebuie priviți mai mult ca un contract cu implicații pentru viitor, decât un lanț care te leagă de trecut. Și că în virtutea acestui principiu, se poate și trebuie intervenit în sistemul monetar pentru a-l face să deservească mai bine societatea. (O idee care va reveni surprinzător și din partea aristocratului JM Keynes în secolul următor.)

(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
October 27th, 2023
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact