Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

24. Bancherii din umbra regilor, în Europa și pe alte continente

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Numele familiei Rothschild nu poate lipsi din nicio istorie economică onestă, dar apariția sa ne apare inexplicabilă și într-o aură supra-naturală, dacă e ruptă de o lungă tradiție anterioară, scrisă de nume cu mai puțină notorietate. Filonul merge foarte departe în urmă, la vremea când exista o împărțire feudală a societății.

Monarhul era exponentul de vârf al clasei aristocratice, care avea la rândul ei în subordine păturile direct productive de țărani și uneori sclavi, funcționând ca unitate fiscală și de protecție socială. Comunitățile erau structurate mai mult pe criteriul religios, decât etnic, fără a spune că acesta le era total străin oamenilor din epocă. Prin apariția orașelor, li se permitea și altor categorii de negustori și meșteșugari „privilegiul” de a exercita unele ocupații într-un loc anume, cel mai des sub controlul unor bresle.

Dar evreii, care aveau propriile structuri comunitare religioase (inclusiv de judecată internă) nu se regăseau în această piramidă feudală, nefiind nici suverani, nici vasali, nici dependenți. Așa că ajungeau în multe locuri să intre direct sub patronaj regal. O sabie cu două tăișuri, înțeleasă uneori ca protecție, alteori ca proprietate la bunul plac al domnitorului. Regii foloseau spiritul întreprinzător al evreilor, capacitatea câtorva dintre ei de a acorda mari împrumuturi, dar alteori recurgeau la expulzări în masă. Uneori, doar un singur evreu sau câțiva erau păstrați printr-un decret special de exceptare (ca Schutzjude). Mai ales în spațiul german exista și tradiția unei funcții speciale la curte (Hofjude). Categoric, nu doar evreii aveau rol financiar, rând pe rând și alții învățând să ocolească ingenios interdicția de practicare a cămătăriei pentru creștini.

În secolul XIV, posibil cel mai bogat om din Imperiul Roman de Neam Germanic era Vivelin de Strasbourg. A fost unul din finanțatorii Războiului de 100 de ani și creditor pentru regii din Anglia și Luxemburg.

Am mai amintit în episoadele anterioare în trecere oligarhi din arealul iberic de mare influență, ca Dona Gracia Mendes Nasi. Nepotul și totodată ginerele ei, Iosif Nasi, plecat din Portugalia, se stabilea în Imperiul Otoman. Acolo primea monopolul comerțului cu vin în Moldova vasală și influența decisiv alegerea domnitorilor în Principatele Române. A sponsorizat războiul prin care turcii au cucerit Ciprul de la venețieni. Poate fi considerat pionierul ideii sioniste laice, prin tentativa unei colonizări a Palestinei.

Pe la 1600, Jakob Frankel avea în posesia lui bijuteriile amanetate ale coroanei Moldovei. Iacob Bassevi finanțează Războiul de 30 de ani, pentru mai mulți împărați din casa de Habsburg și primește „scutire totală de taxe și impozite pentru proprietățile lui”.

În secolul XVIII, doi asociați, Daniel Itzig și Veitel Heine Ephraim ajung să monopolizeze toate monetăriile din Prusia și Saxonia, a căror administrare o cumpără contra unor taxe. Ca sfătuitori ai împăratului Frederick cel Mare, ajută Prusia să își finanțeze războaiele emițând pentru străinătate o monedă tot mai devalorizată (care în final ajunsese să conțină 70% cupru). Itzig a fost un mare finanțator al școlilor și mișcărilor iluminist – progresiste evreiești. Ginerele lui, Bernhard von Eskeles, a înființat Banca Națională a Austriei, pe care a și condus-o timp de 23 de ani. A fost sfătuitor al mai multor împărați din casa de Hambsburg și sponsor al unor artiști ca Mozart.

Alt ginere al lui Daniel Itzig, tot bancher, David Friedlander, a pledat pentru limitarea intervenției statului în economie, o concurență mai liberă și drepturi pentru comunitatea lui. Adept al iluminismului, Friedlander s-a pronunțat și în teme religioase, susținând că, după apariția Reformei, evreii s-ar putea converti la o formă ajustată de protestantism, dacă aceasta ar exclude dogma privitoare la natura divină a lui Hristos. (Practic, erezia susținută de Arie și de Mahomed, între alții.) Varianta lui de teism va fi îmbrățișată și de alți iluminiști ca unii din părinții fondatori ai Statelor Unite.

Până în perioada contemporană, spațiul german era fragmentat într-o puzderie de state, unele de dimensiunea unui oraș, altele cu importanță continentală. Mai multe din ele aveau câte un bancher dominant, cum era cazul lui Rothschild în Frankfurt, al lui Isachar Lehmann în Saxonia, Joseph Oppenheimer în Dresda, Leffmann Behrends în Hanovra.

Isac Lehmann l-a finanțat pe prințul Saxoniei să ducă războiul cu Suedia și să cumpere tronul Poloniei în secolul XVIII. Din aceeași regiune germană, deși fără o înrudire certă, avea să emigreze în America și faimoasa familie ce va fonda banca Lehmann Brothers, răpusă de criza din 2008.

Plecat din Portugalia, Diego Aguilar o îndatora pe împărăteasa Maria Tereza cu sumele necesare pentru reconstrucția palatului Schonbrunn și alte proiecte. A fost răsplătit cu titluri de baron.

Samson Werthmeier, bancher de taină al împăratului Leopold I al Austriei, i-a asigurat finanțarea armatei în războiul de secesiune din Spania, apoi credite și mai mari pentru războiul cu turcii. Bancherul beneficia de scutire completă de taxe și zece soldați din armata imperială stăteau de gardă în fața palatului său.
Francezul Samuel Bernard, bancherul Regelui Soare, era socotit cel mai bogat bancher din Europa la începutul anilor 1700.

Sassoon și războiul drogurilor

Tot începând din secolul XVIII, dar pe alt continent, Sasson ben Salif era trezorier al pașei din Bagdad. Familia Sassoon a ajuns să fie denumită „Rothschild a Asiei”, cu o putere financiară fără rival în Orientul îndepărtat și apropiat. Ei au prosperat făcând afaceri cu imperiul colonial englez. Când în China a apărut o mișcare de câștigare a independenței, imperiul a răspuns printr-o strategie mârșavă, anume încurajarea consumului de droguri în rândul populației, care să îi țină pe localnici în stare de dependență și delăsare. Acesta a fost miezul războaielor opiului, pe care chinezii le includ și acum în „secolul umilinței”, o lecție istorică adânc fixată în mentalul colectiv asiatic dar aproape necunoscută europenilor.

Clanul Sassoon avea o poziție dominantă în comerțul cu opium în India și China, fiind practic cei mai mari traficanți de droguri cunoscuți până atunci, mai ales prin David Sassoon. Tehnic, flota engleză a declanșat un război pentru a determina regatul chinez să nu mai blocheze intrarea corăbiilor cu droguri în China. Opiumul era descris ca „marfa cea mai profitabilă din tot comerțul englez în secolul XIX”.

O sursă și mai adâncă a conflictului se leagă de filosofia mercantilistă, îmbrățișată de mai multe țări europene, potrivit căreia balanțele comerciale trebuiau să fie pozitive. Cum am amintit și în episodul dedicat acestei teorii, Anglia o practica perseverent, dar răspândea în paralel idei contrare, liberale, care susțineau că taxele protecționiste sunt păguboase pentru cine le aplică. În relația cu Asia, puterile coloniale nu puteau fi decât în deficit comercial. Ele importau materii prime și mărfuri de lux, mirodenii, mătăsuri, porțelan, ceai, dar nu prea aveau ce da la schimb. Dacă ar fi continuat, tot aurul sau argintul s-ar fi acumulat în Orient sau în Americi, de unde venea porumb, tutun, bumbac ș.a. Iar Europa s-ar fi confruntat cu deflația. Așa că „perfidul Albion” a găsit soluția de a exporta opium din zonele pe unde se cultivă și astăzi (India, Afganistan), o marfă cu preț exorbitant și clientelă garantată.

Războiul a izbucnit după ce s-a încercat legalizarea consumului de droguri prin lobby, dar chinezii au ripostat capturând și distrugând mai multe transporturi. În război a intrat și America pentru că unii negustori americani erau implicați în comerțul din regiune, unde doreau să se extindă. Ei au găsit în Turcia otomană alte locuri unde macul putea fi cultivat și exportat. Urmare a înfrângerilor succesive suferite de China în secolul XIX, țara a fost obligată să cedeze Hong Kong-ul britanicilor ca un teritoriu offshore, să cedeze unele teritorii de graniță rușilor și să permită comerțul „liber” în mai multe regiuni portuare.

În secolul XIX, Joseph Sassoon și-a răspândit fiii în mai multe orașe cheie, cum făcuse și Rothschild, stabilind prezențe în Alep (Siria), Salonic (Grecia) și Cairo, unde devine cel mai mare exportator de bumbac din Egipt, către manufacturile textile din Anglia. Tot aici va înființa și Banca din Cairo.

De la activitatea bancară, fiul său, Elias Sassoon, s-a extins în extracția petrolieră în Orientul Mijlociu, cu participații în Standard Oil a lui John D Rockefeller și în altă firmă, care va deveni Mobil Oil. Nu lipseau nici exploatările miniere din Africa. În Imperiul Otoman, Elias era reprezentant al băncii Rothschild (între cele două familii a existat și cel puțin o alianță matrimonială la un moment dat). În secolul XX, fondul său de investiții înregistrat în Elveția avea acțiuni la cele mai mari bănci și firme petroliere, estimate la 100 de miliarde de dolari.

Cea mai bogată femeie din Germania la începutul secolului XIX era Karoline Kaulla (a cărei bancă se va transforma un secol mai târziu în Deutsche Bank). Provenea de asemenea dintr-o familie de sfetnici ai Hohenzollernilor. (Familia care va domni și în România.)

lovitura dinaintea agenției Reuters

Interesele bancare se răsfrângeau, prin presă și cercuri intelectuale, în alte zone ale societății. Israel Josaphat, creștinat sub numele de Paul Reuter la căsătoria cu fiica unui bancher german, devenea fondatorul agenției de presă Reuters. Dintr-un modest funcționar de bancă, Reuter avea să folosească telegraful, pentru diseminarea rapidă a informației, în același mod în care Facebook sau Google folosesc azi internetul.

Reuter reușește o lovitură uimitoare, care din nou exemplifică felul în care industria bancară susține expansiunea colonială. În 1872, Șahul Iranului îi concesionează lui Reuter: toate căile ferate, canalele, majoritatea minelor, toate pădurile și toate industriile viitoare ale țării. A fost socotită „cea mai deplină și extraordinară predare a resurselor unei țări în mâini străine, visată vreodată!”. Actul a fost anulat, după scandalul iscat, dar rețeta rămâne grăitoare. Aș sublinia, cu amărăciune, că societatea românească, un secol și jumătate mai târziu, nu a fost capabilă de o reacție similară, pentru a-și apăra resursele, cedate de politicieni (gaze, petrol, ape minerale, păduri, aur).

Altă familie proeminentă a fost cea a lui Moses Montefiore și a nepotului său, bancherul Joseph Montefiore. Prin relații matrimoniale, cele mai bogate familii ale etniei în secolul XIX erau înrudite între ele, respectiv cu Rothschild și Levy Barent Cohen. Când s-a pus problema abolirii sclaviei în 1833, statul britanic a împrumutat 20 de milioane de lire de la Montefiore și Rothschild, ca să îi despăgubească pe proprietarii de sclavi. Returnarea cu dobândă a împrumutului a fost stinsă abia în 2015.

Suma inițială poate părea o bagatelă azi, dar la data respectivă reprezenta 40% din bugetul național britanic, motiv pentru care a fost nevoie de un credit atât de îndelungat. Actualizat, împrumutul inițial ar fi 16,5 miliarde. Alt aspect demn de menționat e că stăpânii de sclavii erau la rândul lor foarte concentrați și îndatorați. Sclavia devenise mai puțin profitabilă după apariția motorului cu aburi și proprietarii riscau să nu-și mai plătească datoriile. Deci schema aparent generoasă punea la adăpost în ultimă instanță creditorii prin implicarea statului. Anglia și Portugalia ajunseseră să aibă 70% din sclavii din cele două Americi, la rândul lor concentrați în câteva mâini. Franța și Marea Britanie au avut scheme de compensare a proprietarilor. Potrivit unei cercetări de Lancelot Benistant și Thomas Piketty, majoritatea sclavilor în cele două era deținută de cei mai bogați 10%, respectiv 1%. Primii 10% din Franța au încasat 60-80% din compensații, iar primii 1% din Anglia au încasat 20-30%, corespunzând cotelor pe care le aveau din totalul populației înrobite.

Montefiore a fost implicat în masonerie și în acțiuni de lobby în favoarea comunității evreiești pe lângă conducerea din România și pe lângă sultanii otomani, de la care a vrut să cumpere Palestina.

Unele imperii financiare s-au năruit peste generații, au suferit confiscări și pierderi. În altele, legătura dintre bănci și politic s-a păstrat peste secole, ca un fir roșu. De pildă, George Soroș și-a făcut o ucenicie de un deceniu în banca fondată de cel care îi administra finanțele lui Otto von Bismark și derula împrumuturi în numele Imperiului German, Arhnhold Bleinchroder.

În perioada modernă, împrumuturile date de persoane fizice unor capete încoronate au dispărut. Afacerile au luat caracterul anonim al societăților pe acțiuni, uneori ascunse după căsuțe poștale în teritorii „discrete”, care tratează proprietatea lor ca pe un secret bancar. De la firme de familie s-a ajuns la mari fonduri de investiții, conduse de profesioniști de elită, excelent pregătiți. Trecerea de la împrumuturile directe acordate regilor la standardizarea tranzacțiilor cu titluri de stat a fost una din cele mai importante contribuții ale băncii Rothschild la istoria financiară. Dar despre aceasta, într-un alt episod.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

evadare.ro
September 17th, 2023
Mai multe despre: istorie
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact