Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

22. Înființarea Băncii Angliei, instituția imitată de majoritatea băncilor centrale de pe glob

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Banca Angliei, creată în 1694, a fost un moment de cotitură pentru că, de această dată, o entitate privată prelua explicit rolul de emițător al monedei unui suveran, respectiv rolul statului. Model care va fi imitat treptat de cele mai multe țări, cu grade mai mici sau mai mari de autonomie pentru banca zisă națională. Era o răpire de suveranitate neînțeleasă la timpul respectiv, cu implicații pentru secolele următoare. De acum, o entitate unică avea controlul asupra masei monetare și, prin creșterea sau restrângerea ei, putea genera perioade de exuberanță, speculă și îndatorare, urmate de contracții, panici, falimente, vânzări la prețuri derizorii.

Mai mult decât o imitație a Băncii orașului Amsterdam, era expresia unei lungi perioade de influență olandeză asupra vecinului de la nord. Olanda, un bastion al capitalismului incipient își exporta inovativul model economic, uneori preluând simbolic sau la propriu puterea în Albion. De la 1603, Anglia și Scoția erau unite printr-o relație matrimonială care năștea o nouă entitate politică: Britania. Casa de Stuart va pendula între protestantismul anglican, deja adoptat la nivel popular, și întoarcerea la catolicism, prin căsătorii și convertiri. Dinspre Olanda iradia și susținerea pentru ramura protestantă a pretendenților la tron dar și ideile revoluționare ce fermentau între umaniști, de la Erasmus încoace.

De la lombarzi, venețieni și genovezi, bijutierii englezii din Londra deprindeau activitățile financiare, devenind treptat bancheri. Datornicul lor, Charles I, le dă în 1640 o lovitură neașteptată, când decide să confiște aurul și argintul încredințat spre păstrare în Turnul Londrei. Afront pe care, în mai puțin de un deceniu avea să îl plătească cu viața – deși o cauzalitate directă între cele două evenimente e mai greu de probat.

La mijlocul secolului XVII, o grupare de oligarhi finanțează ascensiunea unei facțiuni parlamentare ca opoziție la puterea regelui. În fruntea ei se ridică Oliver Cromwell, adept al puritanismului, înrudit dogmatic cu calvinismul olandez, ce făcuse adepți și în Scoția. Era în joc și un principiu de filosofie politică, între modelul unui monarh absolutist, care conduce prin mandat divin, și o putere reprezentativă, care pretindea să instituie o orânduire bazată pe legi, din care se va naște monarhia constituțională.

Lupta politică dintre Parlament și regaliști degenerează în război civil. Iar în 1649, acea grupare a revoluției puritane îl decapitează pe regele Charles I, trimițând unde de șoc pe tot continentul. Ambele puteri – regalitatea și parlamentul – cădeau temporar lăsând loc unei scurte dictaturi. Promisiunile de progres s-au dovedit deșarte, noua putere interzicând până și sărbătorirea Paștelui și Crăciunului.

Una din primele acțiuni ale lui Cromwell e declanșarea unui război cu Olanda (1652 – ’56) pentru controlul unor rute comerciale marine. Era o ironie ca „revoluționarii” să atace țara care îi inspira economic și religios, dar grăitor pentru natura sistemului nou: capitalismul din era comercială. Cucerirea piețelor de către companiile private ale Indiilor cerea oarece intervenții de stat sub forma armatelor.

Notă: Cel puțin la fel de important de subliniat e că războiul va juca un rol esențial în înființarea și creșterea influenței Băncii Angliei, într-o relație simbiotică explicată în episodul 14, când am detaliat ce sunt în principiu băncile centrale și cum funcționează. Pentru principiile de funcționare ale băncilor comerciale, detaliile sunt în episodul 13.

Altă măsură de promovare a capitalismului, luată de Oliver Cromwell în cei doar cinci ani cât s-a proclamat Lord Protector (în 1653), a fost să permită revenirea evreilor în Anglia în 1656, la trei secole și jumătate de la expulzarea din 1290.

Restaurarea rapidă a monarhiei nu a rezolvat nici problemele bănești, nici conflictele religioase și politice. Zeci de ani la rând, Anglia s-a aflat în războaie cu vecinii spanioli, francezi, portughezi, întrerupte de surprinzătoare alianțe. Ciuma a revenit secerând o treime din londonezi în 1665, iar anul următor un incendiu de trei zile mistuia aproape tot centrul orașului.

Astfel că în a doua zi a anului 1672, Anglia intră în incapacitate de plată voluntară, Finanțele oprind onorarea datoriilor. Noua lovitură dată bancherilor din City și internaționali avea să îi facă definitiv o țintă pe regii din casa de Stuart. Cu doi ani înainte, Charles al II-lea semnase o alianță secretă cu Regele Soare al Franței, împreună cu care avea toate șansele să zdrobească Olanda. Dar în care promitea și să se convertească la catolicism.

Oligarhia olandeză a găsit ocazia ripostei în criza de succesiune care a urmat spre sfârșitul secolului. În 1688, regele olandez Wilhelm de Orania e finanțat să preia tronul Angliei prin căsătoria cu regina Maria Stuart. El preia domnia la invitația unor nobili din Anglia. Preluarea, similară unei lovituri de stat sau a unei cuceriri pașnice, a rămas în istorie ca Revoluția Glorioasă, grație propagandei progresiste. Într-adevăr, era un fel de revoluție discretă, cu ocazia căreia nobilimea primea garanția unor noi drepturi, care restrângeau autoritatea monarhului. Cucerirea romantică a lui Wilhelm fusese finanțată explicit cu mandatul de a înființa și în Anglia o bancă pe modelul celei din Amsterdam.

Creată în 1694 printr-o cartă regală, Banca Angliei trebuia să fie o întreprindere temporară, menită doar să strângă bani pentru a acoperi datoriile războaielor de până atunci. Dar Wilhelm de Orania avea oricum alte planuri, respectiv folosirea Angliei ca aliat pentru un nou război cu Franța catolică, deci pretextul existenței băncii se perpetua.

Contrar unei legende urbane, banca n-a fost înființată de Rothschild, care avea să joace mult mai târziu un rol în istoria ei. Investitorii în ceea ce s-ar numi azi un „parteneriat public privat” aveau nume mai puțin răsunătoare. William Paterson era probabil liderul lor, secondat de negustori bogați ca Michael Godfrey și Thomas Guy, un vânzător de cărți. Cum noțiunea de incompatibilitate nu exista, investitori în bancă erau și funcționari guvernamentali de rang înalt.

Suma strânsă de primii acționari, 1,2 milioane de lire, ne-ar părea azi derizorie. Urmau să și-o recupereze cu o dobândă de 8% pe an, dar în schimbul acestui împrumut colectiv acordat regelui primeau și controlul asupra lirei sterline. Practic, regele se împrumuta ca să-și bată propria monedă. Împrumutul lor era pe 11 ani, iar carta garanta că regele îl va onora din taxele colectate de la populație. La începutul secolului următor, banca dădea dividende de 12%.

La început, funcționa într-un sediu închiriat, dar în secolul următor s-a mutat la adresa unde e și azi, în City-ul Londrei. Clădirea nouă a înghițit o stradă întreagă, inclusiv o biserică, demolată pentru a face loc noului bastion financiar. Inițial, funcționa și ca o bancă obișnuită, primind depozite de la populație. Apoi a devenit ce e azi, o bancă ai cărei clienți sunt alte bănci de pe teritoriul țării.

La nici un secol de la înființare, în 1779, Banca Angliei a întrerupt convertibilitatea lirei în aur. Deci a început să emită o monedă „fiat” (fiduciară, garantată doar de cuvântul emitentului).

Și înainte de înființarea băncii, negustorii de aur din Londra emiteau chitanțe pentru aurul depus, cântărit și standardizat, care funcționau ca niște bancnote. Și nu se știe de câte ori chitanțele emise depășeau deținerile din seifuri. Acum practica era centralizată într-un monopol cu garanția statului. Soluția părea miraculoasă, căci asigura creditele necesare purtării războaielor atât de costisitoare. Și trebuie remarcat că sprijinită de acest instrument ingenios Anglia urma să cunoască peste două secole de înflorire și chiar dominație mondială. Creditul facil îi permitea să se industrializeze, să își construiască o flotă redutabilă, să-și întindă coloniile, iar exemplul ei stârnea invidia altor țări.

Soluția modernă a creației monetare înlocuia vechea practică a devalorizării prin diluarea procentajului de aur din monedă sau confiscările. Dar cum avea să se constate, venea la pachet cu o creștere vertiginoasă a datoriilor – care ajungeau la 200% din PIB după războaiele napoleoniene. În plus, era vorba și de o concentrare a puterii în rândul unei restrânse clase financiare, care prelua gradual averile și influența latifundiarilor feudali.

La pachet cu ea venea și ascensiunea unei grupări politice locale, numită „Whig” – rivala conservatorilor, adepta capitalismului liberal și a reformelor în numele progresului. Această grupare susținuse atât „Revoluția Glorioasă”, cât și înființarea băncii. Iar cu noul capital această grupare ideologică își va exporta ideile în coloniile nord americane și în intelectualitatea franceză, care va face propria revoluție. De aici încolo, Anglia luase locul Olandei de principal promotor al capitalismului și liberalismului în lume.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
September 3rd, 2023
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact