15. Evreii în primul mileniu, între persecuții și privilegii

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

După ce am survolat câteva concepte de bază și mecanisme ale sistemului monetar, putem trece la următoarea secțiune: Să privim mai în detaliu, pe firul cronologiei istorice, cum a apărut și în ce s-a transformat acest sistem. Cum asta ar implica întreaga istorie economică a globului, nu ne propunem decât să punctăm câteva momente cheie pentru activitatea bancară.

Parafrazând o zicere a lui Petre Țuțea, nici sistemul bancar nu s-a născut la Fălticeni. Un mister al istoriei e cum au ajuns evreii la un cvasi-monopol al împrumuturilor cu dobândă în Evul Mediu European și ulterior la o puternică reprezentare în domeniul bancar? O întrebare delicată, în vremea corectitudinii politice. A evita cu totul acest tabu e ca și cum ai face o istorie a ping-pong-ului fără să te referi la chinezi sau a baschetului, ori a hip-hop-ului. fără să te referi la cultura afro-americanilor.

Nu e o problemă limitată doar la o etnie, de aceea acest subiect trebuie înțeles cel puțin împreună cu următorul episod, când va fi vorba și de alte grupuri implicate în fenomen încă din Evul Mediu. Cred totuși că subiectul se poate trata cu bun simț, căutând explicații raționale, oneste, fără prejudecăți și pasiuni pro sau contra.

La intrarea în era noastră, exista deja o elită evreiască experimentată în a trata cu imperiile – egiptean, asiro-babilonian, persan, roman – din postura unei minorități foarte preocupată de a-și păstra un caracter distinct în raporturi asimetrice. Exista și tradiția greco-romanilor de a externaliza colectarea de taxe către întreprinzători. Dar sociologic, poporul evreu nu se deosebea de ocupațiile și stilul de viață al vecinilor din Orientul Mijlociu. Aproape toată populația avea ocupații agrare. Și chiar dacă se afla sub stăpânirea Romei, era aproape integral în afara Europei, la sud de Mediterana. O mică parte locuia în mari centre urbane ca Ierusalim, Alexandria sau Babilon.

schimbarea

Au fost mai multe răscoale și războaie cu latinii, dar două în mod special i-au pus pe evrei în raport de ostilitate cu Imperiul Romei. Și au declanșat o lungă transformare, de cel puțin un mileniu. Revolta din anul 66 (era noastră) se soldează cu înfrângere și demolarea Templului în anul 70, de către legiunile conduse de Titus. Același fiu al lui Vespasian a trăit apoi cu o regină din dinastia Irozilor, deci reconcilierea nu era imposibilă la vârf.

Totuși, momentul dispariției Templului a fost o traumă majoră pentru popor, care însoțea alte evenimente importante: apariția creștinismului, dispariția dinastiei Irozilor, a statului propriu și a importanței castei preoțești. Influența în societate fusese disputată de câteva curente religioase și politice. Saducheii, adepți ai ritualismului în interiorul templului, dar și ai unei colaborări cu lumea greco-romană, și-au pierdut „obiectul muncii” și dispar cu totul. Misticii, care continuau linia profeților, s-au vărsat în creștinism și în unele secte milenariste sau gnostice mai firave. Zeloții și alți radicali ai neatârnării naționale s-au mai regăsit în alte revolte majore, cum ar fi cea de la 135. Dar câștig de cauză îl vor avea fariseii, mișcare intelectuală de interpretare în sens juridic a Legii lăsate de Moise. Ei vor deveni pătura rabinilor și educatorilor unei națiuni răspândită în diaspora de atunci încolo și autori ai unei noi religii.

Încă din ultimii ani când Templul se mai afla în picioare, rabinii au inițiat un surprinzător program de alfabetizare în masă a băieților. Marele Preot Ioșua Gamla a ordonat școlarizarea obligatorie pentru băieții peste 6 ani în anul 64. Templul a fost înlocuit de sinagogă – loc al unei comuniuni intelectuale, unde Legea e citită, dezbătută, unde în loc de sacrificii se poate învăța inclusiv matematică sau practica retorica. Neștiutorii de carte devin asimilați păcătoșilor de odinioară.

Iar din anul 200, în acest mediu rabinic începe să fie scrisă Mișna, carte de interpretare „creativă” a Legii Vechiului Testament și de completare cu o presupusă „tradiție orală” anterioară sau contemporană. Ea se adresa încă unei populații agrare, după cum atestă și faptul că o secțiune din cele șase ale ei se intitulează „Semințe”. Va dura din 200, până undeva prin anul 638 (dacă nu mult mai târziu) ca Mișna să fie completată de Ghemara, o nouă rediscutare, împreună cu care alcătuiește Talmudul.

Voi folosi mai multe date statistice și teorii din studiul excelent documentat din numeroase surse academice de Maristella Botticini (universitatea din Torino) și Zvi Ekstein (universitatea din Tel Aviv), intitulat „De la fermieri la negustori – O interpretare a istoriei economice evreiești din perspectiva capitalului uman.” Ei conchid că în timp de circa o mie de ani are loc o transformare sociologică bazată pe două elemente esențiale: investiția în educație și urbanizarea, ambele distingându-i pe evrei de populațiile gazdă după mutarea în Europa.

Tranziția de la agricultură la cămătărie și meșteșuguri se petrece simultan cu scriere Talmudului. Încă de pe vremea primilor împărați creștini, evreii din Alexandria se organizează ca o ghildă financiară, care obține privilegii (p. 6). Perioada cheie a urbanizării are loc după apariția islamului, sub abbasizi, în centre ca Bagdad. La finalul secolului 8, aproape toată populația evreiască sub stăpânire musulmană era urbanizată. Talmudul însuși e o creație urbană, cu versiuni scrise în Babilon și Ierusalim. Traiul la oraș încuraja multe alte ocupații meșteșugărești, deținerea de prăvălii, practicarea medicinei, dar și a comerțului internațional. În secolul 9 sunt deja menționați ca bancheri ai regilor, în relații între lumea arabă, China și India.

Dacă la începutul erei creștine, 80-90% din evreii din Palestina și Mesopotamia erau agricultori, un mileniu mai târziu, doar 5-10% mai lucrau pământul. Evident, erau ocupații mult mai profitabile. A explica această schimbare doar prin restricțiile existente în unele locuri, e ca și cum ai spune azi că cineva devine investitor pe bursă că n-a fost lăsat să sape șanțuri. După cum remarcă autorii studiului, nu existau niciun fel de restricții la deținerea pământului în orientul musulman, până la apariția cruciaților. (pag. 8) Evreii ar fi putut continua să rămână fermieri, cum au făcut samaritenii sau cei convertiți la creștinism. După cum și fără a deține pământ în proprietate, ar fi putut să-l lucreze pe al altora, cum procedau aproape toți europenii Evului Mediu.

Iudaismul devine cel puțin din secolul 6 „o religie centrată pe educație”. La finalul primului mileniu, aproape toți evreii de parte bărbătească erau alfabetizați și trăiau în sânul unei populații europene unde aproape toți erau țărani și neștiutori de carte. (p. 11)  Pentru acest din urmă aspect, cam 95% e o estimare din alte surse. Educația universală avea să devină generalizată în Europa (pentru ambele sexe) abia în perioada contemporană, la aproape două milenii după demararea ambițiosului plan rabinic. 

Imperiul Roman

Simultan cu cucerirea Daciei, Traian are de ripostat unor atacuri pe scară mare din partea rezistenței evreiești în Cipru și Anatolia. În unele din ele, sunt uciși atât de mulți greco-romani, încât Imperiul va trebui să ia măsuri de repopulare a unor ținuturi pustiite de un adevărat genocid.

„Fiul” adoptiv al lui Traian, Hadrian, interzice sub pedeapsa capitală propovăduirea iudaismului după răscoala lui Bar Kokhba (135 e.n.). Pe atunci, autoritățile Romei nu-i distingeau pe nou apăruții creștini de iudei, persecutându-i în mod similar. Dar încă de la anul 100, cel puțin, noua religie rabinică îi socotea pe creștini rupți de lumea evreiască, aruncându-le un fel de anatemă într-o rugăciune specială. (p 23) Două secole mai târziu, și împăratul creștin Constantin dictează aceeași măsură drastică. Între timp, însă, noua religie rabinică prefera să descurajeze prozelitismul. 

În secolul 3, fiscalitatea Imperiului Roman devine împovărătoare, încât evreii părăsesc provinciile Egipt și Palestina în favoarea Babilonului. Migrație, care va continua apoi către Califat și spre părți ale Europei cucerite de barbari. Dar chiar și la începutul secolului XII, 70% din evrei se aflau încă în Mesopotamia, concentrați în marile metropole ale Islamului. Ei ar fi putut rămâne majoritari în pământul ancestral, din care dispăruseră demult romanii, dar au ales un statut de minoritari în orașe mai avantajoase pentru afaceri.

Apariția celorlalte două religii abrahamice a introdus un aspect dogmatic subtil. Primii barbari creștinați, deveniți cuceritori – vizigoții, ostrogoții, vandalii – tindeau să fie adepți ai ereziei lui Arie. Adică accentuau latura umană a lui Iisus Hristos, contestând că e parte din Ființa lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Treimi. Ceea ce îi făcea puțin mai compatibili cu iudaismul, care vede în Trinitate o dovadă de politeism sau idolatrie.

Mahomed a fost influențat atât de comunitățile de creștini ce urmau ereziile lui Arie și Nestorie, dar și de evrei, de la care a împrumutat masiv din codul halahic de igienă, dietă și comportament. Deși sună surprinzător acum, califatul islamic era considerat „mai kosher” și în tot cazul mai aproape de felul de a înțelege divinitatea și practicile religioase, decât creștinismul bizantin.

Mai jos, voi folosi informații din cartea lui Bernard Bachrach – „Politica privind evreii în Evul Mediu timpuriu din Europa” (Editura Universității Minneapolis, Minnesota). Studiul e temeinic documentat și echilibrat, urmărind subiectul în mai multe zone importante precum Peninsulele Iberică și Italică sub vizigoți și sub bizantini, respectiv centrul Europei până la destrămarea marelui Imperiu Carolingian. Documentele pe care le citează și statisticile pe care le face pun într-o lumină mult mai nuanțată relația acestei minorități cu clerul și regii noului continent gazdă.

Imperiul Bizantin

Din 31 de împărați bizantini, din perioada cercetată de cartea lui Bernard Bachrach – de la Zeno (474) la Vasile al II-lea (1025) – trei au instituit politici de persecuție a evreilor. Înaintea lor, încă de la începutul mutării în Răsărit a capitalei, Constantin le-a interzis convertirea sclavilor la iudaism iar Constantius II le interzice achiziția de sclavi ne-evrei. Codul lui Teodosie pedepsea prin ardere evreii care ar fi atentat la alți evrei care se creștinau.

În 535, Iustinian ordonă confiscarea tuturor sinagogilor din teritoriul recucerit de bizantini în nordul Africii, ca pedeapsă pentru susținerea acordată vandalilor. (p 46). După recucerirea peninsulei italice de la goți, Iustinian a păstrat practicile care permiseseră comunității evreiești să prospere. Napoli devenise un centru al comerțului cu sclavi duși din Galia în Orientul Mijlociu. Deși Codul lui Iustinian prevedea eliberarea sclavilor care se creștinau, măsura nu s-a aplicat acolo, fiind vânduți atât păgâni cât și creștini. Coloniștii creștini puteau fi legați de pământ ca șerbi pe ladifundiile unor magnați evrei. (p 47)

Decretul lui Heraclius din 632 de botezare forțată a evreilor a rămas nepus în practică. În timpul domniei fiului său au loc două revolte evreiești în Constantinopol, fiind atacată Hagia Sophia în 661. (p. 52) Ce poate fi înțeles ca regim mai represiv în partea orientală a imperiului, se negocia în periferia apuseană, de pildă prin cumpărarea guvernatorului Siciliei.

În jurul anului 800, împărăteasa Irina dă legi aspre contra evreilor. Creștinului, care s-ar fi convertit la iudaism, i se confisca averea. Evreul care ar fi convertit un creștin era decapitat și i se confisca averea. Tot pedeapsa capitală era și pentru tăierea împrejur a unui sclav. Legi anterioare deja le interziceau deținerea de sclavi, dar se pare că nu erau aplicate și au fost proclamate din nou. (p 94)

Două decenii mai târziu, împăratul Mihail al II-lea a inversat direcția către o politică de simpatie față de evrei. El a eliminat taxa religioasă cerută acestora.

Papalitatea

Botezul cu forța a fost dictat în unele locuri (Spania), dar în general canoanele au respins practica și figuri emblematice ca Papa Grigore cel Mare au condamnat-o. Spre comparație, saxonilor (strămoșii sașilor) li s-a impus trecerea la creștinism și abandonarea zeilor păgâni sub amenințarea pedepsei capitale. Iudaismul era singura religie, în afară de creștinism, care mai era acceptată în Europa medievală timpurie.

Cei 67 de papi, care au avut mai multă sau mai puțină putere în Europa primului mileniu, nu au urmat o politică de persecuție la adresa evreilor, deși unii au formulat condamnări de ordin religios. Atunci când interesele regilor o cereau, papii erau ignorați. Așa se întâmplă în 597, când Papa Grigore I îi scrie unui rege vizigot că oficialii săi tolerează comerțul evreiesc cu sclavi creștini, contrar legilor. (p 6) Același papă intervenea pentru ca un cămătar să își recupereze creditul, ba chiar găsea o inventivă portiță pentru Codul lui Iustinian, spunând că interdicția ca evreii să aibă sclavi creștini în casă nu se aplica dacă nu erau ținuți sub același acoperiș. (p. 50)

Vizigoții și Ostrogoții

Din 8 conducători ostrogoți în Italia, niciunul nu a avut o politică anti-evreiască (anii 493-554). Din cei 21 de regi lombarzi, doar unul a luat în calcul o astfel de politică (anii 569 – 774). Încă de la 506, goții lui Alaric al doilea, în acord cu nobilimea și clerul au promulgat un pachet de legi, care prelua părți din Codul lui Teodosie și alte legi romane. Ele includeau și excepții pentru evrei, care permiteau exercitarea religiei și tradițiilor proprii.

Regele Theodoric domnea peste ambele ramuri ale goților, într-un imperiu vast la începutul secolului 6, de la Atlantic la Adriatica, deci incluzând Spania și Italia. Deși era supus al Bizanțului, el a anulat interdicții din Codul lui Theodosie și astfel a acordat ce se numeau „privilegii” evreilor: dreptul de a deține sclavi creștini și chiar de a-i converti la iudaism, de a deține funcții militare și politice înalte, dreptul de a purta armă. (p 43)  

În 525, o gloată dă foc sinagogii din Ravena, după zvonul pângăririi unor simboluri creștine. Theodoric ordonă ca întreaga populație romană a orașului să fie taxată pentru reconstrucția lăcașului, iar creștinii incapabili să achite taxa să fie biciuiți pe străzi. (p 44)

Dintre cei 28 de regi ai vizigoților, care au condus Spania și Galia (între 484 și 711), 6 au formulat sau pus în practică o politică punitivă față de evrei. (p. 146) Alternanța de regi favorabili cu alții ostili făcea ca unii monarhi să încerce răzbunări la adresa celor percepuți ca susținători ai unui rival la tron. Cel puțin un rege de acest fel a decretat botezarea cu forța (nepusă în practică), eliminarea evreilor din posturi guvernamentale și oprirea comerțului cu sclavi creștini.

Regii vizigoți din Spania cu politici anti-evreiești se regăsesc mai ales spre finalul secolului 7, când apar restricții împotriva comerțului internațional sau cu creștinii și taxe împovărătoare. În 694, regele Egica dejoacă un plan al câtorva evrei de a-l răsturna cu ajutor străin. Convoacă episcopii și decretează confiscarea averilor și transformarea tuturor evreilor în sclavi. (p 22)

Faptul explică susținerea pe care minoritatea o acordă invaziei maure în orașe ca Toledo. Granada, Cordoba. Și prezența în poziții importante după anul 711, când Peninsula Iberică devine aproape integral Al Andaluz. Aliați cu musulmanii, evreii au ocupat orașe importante, cu garnizoane proprii în Sevilia, Cordoba și Toledo. (p 25)

Islamul

Regiunea dominată de semilună nu face obiectul cărții lui Bernard Bachrach. Dar pentru înțelegerea contextului mai larg al epocii, să precizăm câteva aspecte, care au făcut din Califat (inaugurat la sfârșitul secolului 7) o amintire evreiască idealizată ca „o epocă de aur”. Bancherii evrei au fost puși de vizirul din Bagdad la conducerea orașului, pe care îl vor domina până în secolul 19. Guvernatorul principalului port al califatului, Siraz (în Iranul de azi), era un evreu, la fel ca și mulți mari oligarhi ai comerțului cu sclavi și mărfuri. În primul mileniu, conducătorii musulmani se limitau cel mult la o discriminare fiscală, prin taxarea suplimentară a celor care nu credeau în Coran.

Radaniții

În timpul Imperiului Roman (scurtă vreme și sub cel de Răsărit), Marea Mediterană fusese transformată într-un lac intern, Mare Nostrum. După ascensiunea islamului, ea a devenit o graniță între două lumi – creștină la nord și musulmană la sud. Între aceste două blocuri ostile, exista totuși un grup mediator, care se putea mișca liber, în scop comercial și diplomatic: o ramură a evreilor, numiți radaniți. Baza lor era probabil Valea Ronului, în Franța și puțin din Elveția de azi, cuprinzând orașe ca Dijon, Lion, Geneva, Laussane, Avignon.

Radaniții aveau o rețea comercială globală, întinsă pe trei continente, din Islanda până în Japonia și din Etiopia până în Siberia și Marea Baltică. Erau poligloți, alt atribut specific al progresului timpuriu al educației evreiești. Vorbeau arabă, persană, limbi neo-latine și slave. Călătorind pe mare și pe uscat, transportau sclavi de ambele sexe, eunuci, săbii, blănuri, mirodenii din China, camfor și mosc, dar și cărți și idei. Ei treceau din metropolele islamice Basra, Bagdad, Damasc, în Spania vandalilor și în Galia Francilor, în ținuturile slavilor și în capitala kazarilor proaspăt convertiți la iudaism, Khamlij.

E greu de estimat puterea unei asemenea de entități volatile. Dar specializarea în comerțul inter-continental presupune preferința pentru valori mobile, bănești, și rate de profit (și risc) mult mai mari decât cele pe care le-ar fi putut aduce agricultura. Carol cel Mare a fost un susținător al activității comerciale a radaniților în Mediterana.

Merovingienii

Francii (popor de neam germanic) au stăpânit un teritoriu care acoperă aproape integral Franța, Belgia și parțial Germania și Austria, după destrămarea imperiului goților lui Theodoric la finele secolului 5. Conducerea lor s-a împărțit în două mari linii dinastice – merovingienii, urmați de carolingieni. În 732, Charles Martel a oprit expansiunea musulmană în Europa, care venea dinspre Peninsula Iberică.

Nepotul lui, Charlemagne, continuă stăpânirea ca Imperiul Carolingian, ajungând să ocupe și jumătatea de nord a Peninsulei Italice (inclusiv Roma). La apogeu, imperiul avea vasali până la segmentul Dunării, care scaldă Banatul, deci părți din ce ar fi azi Serbia, Croația, Bosnia, Cehia. Din această cauză, poate fi văzut ca un precursor îndepărtat al Uniunii Europene. Din secolele 9-10, partea vestică a imperiului se va transforma în regatul Franței, iar cea estică în „Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic”, care va fi distrus doar de Napoleon la Austerlitz în 1805.

Din 18 regi merovingieni, care au condus Galia (între 481 și 639), cel mult 3 au avut o politică anti-evreiască. Ei au fost urmați de 13 regi, rămași în istorie ca neînsemnați, și care, în mod proverbial nu au întreprins ceva nici în această privință. (p. 147)

Clovis e prima mare figură memorabilă a merovingienilor. După ce adoptă creștinismul, la începutul secolului 6, el păstrează politica de ocrotire a comunității evreiești, urmată de tatăl său, Childeric, în secolul anterior. (p. 57) De acum, evreii sunt tratați după legea romană, fără discriminările prevăzute în aceasta, ca alți cetățeni romani. (Imperiul se socotea o continuare perfectă a Romei.)

Totuși, peste această abordare de principiu, au fost date și unele privilegii, care vizau folosirea unui sistem judiciar evreiesc paralel pentru disputele intra-comunitare și respectarea sabatului. Reversul erau restricțiile în privința prozelitismului. Evreii puteau deține sclavi creștini, dacă nu încercau să-i convertească. Din același motiv se oprea ascensiunea evreilor în poziții de unde ar fi avut putere discreționară asupra unor creștini – cum ar fi de gardieni la închisori.

La sfârșitul secolului 6, evreii apăreau deja în poziții importante în ierarhia statului, ca judecători și tellonari. Acesta era colector de taxe și judeca în dispute cu negustorii străini. (p 54) 

La sfârșitul secolului 6, Brunhilda, regina francilor, a urmat o politică pro-evreiască, păstrată și de cei doi nepoți care i-au succedat la tron. Ea se armoniza cu politica vecinilor vizigoți din aceeași perioadă. O reacție de sens contrar a venit de la Chlotar și conclavul episcopilor – botezul devenea temporar o condiție pentru posturi de conducere în armată și fisc.

În 672, francii și evreii colaborează pentru o scurtă campanie militară contra unui rege vizigot din Spania. În secolul 7, 8, sunt consemnați evrei la conducerea monetăriei în Galia.

Carolingienii

Dinastia carolingiană (751 – 877) a fost masiv pro-evreiască, aducând schimbări istorice. Niciunul din cei 10 membri ai săi nu a fost ostil afacerilor minorității. A fost eliminat principiul din dreptul roman – de după creștinarea imperiului – că evreii trebuie împiedicați să exercite autoritate asupra creștinilor.

În ziua de Crăciun a anului 800, Papa îl încorona pe Carol ca „împărat al Romanilor”. Charlemagne a folosit colaborarea cu evreii pentru o politică de expansiune în Spania. În acest scop, ca și tatăl său, Pepin, le recunoaște dreptul de a deține pământ în proprietate deplină și local chiar un statut de autonomie juridică (civitas).

La fel ca precursorii merovingieni, Carol cel Mare le-a permis evreilor să dețină conducerea monetăriei. (Echivalentul unei bănci naționale.) Dar a inclus interdicția ca activitatea de turnare a monedei să nu se petreacă în case particulare, pentru a preveni abuzul. (pag 88) De asemenea, a căutat să îngrădească practica bancherilor de a trece în sclavie datornicul rău-platnic. Era o tradiție veche, din antichitatea greco-romană, dar care avea dezavantajul pentru rege de a micșora numărul cetățenilor liberi, deci impozabili. Chiar șase secole mai târziu, William Shakespeare încă mai răspândea ecoul acestei ancestrale tradiții. Personajul principal din Neguțătorul din Veneția, un cămătar, cerea ca datornicul să-i dea pentru neplată o bucată din carnea lui („a pound of flesh”). O exagerare în stilul romantismului a unui stereotip.

De asemenea, Carol a încercat să împiedice arendașii și proprietarii de pământ evrei să folosească duminica forța de muncă a creștinilor, fie că erau sclavi, iobagi sau țărani liberi. Pentru a împiedica evaziunea fiscală, le-a interzis să păstreze acasă depozitele cu mărfuri destinate vânzării la târg. (p 76) Convertirea era în continuare descurajată, căsătoria inter-religioasă se socotea adulter.

Fiul lui Charlemagne, Ludovic cel Pios, a fost un adevărat campion al politicilor de susținere a evreilor. De fapt, el poate fi considerat la originea acordării unor drepturi și privilegii colective, pe care emisarii comunității au căutat să le obțină de la mai toți regii europeni de după el.

Ludovic a instituit o misterioasă funcție de magister Judeorum, un oficial imperial care tranșa disputele între evrei și ne-evrei, având putere de a pedepsi inclusiv arhi-episcopi. (p 97) Nu se cunoaște etnia deținătorilor acelei magistraturi, dar ei trebuiau să cunoască ambele tradiții juridico-religioase. Împăratul a eliminat restricțiile privind comerțul cu sclavi păgâni (mari părți din Europa de nord-est, încă erau locuite de popoare necreștinate). Sub Ludovic, evreii au putut practica trecerea sclavilor păgâni la iudaism, pentru a-i aduce în acord cu preceptele rabinice, fapt ce anterior se lovea de interdicțiile preluate juridic de la bizantini. A împiedicat și tradiția de botezare a sclavilor păgâni, pe care a condiționat-o de acordul proprietarilor. (p 100)

Ludovic a acordat scutiri de taxe pentru comercianții pe distanțe mari de mai multe etnii. S-au păstrat documente care atestă scutiri de taxele la intrarea în orașe, trecerea podurilor, acostarea în porturi sau distrugeri ale recoltelor la traversarea câmpurilor cu caravanele. (p 108) În anturajul familiei regale și în funcții precum cea de colector de taxe figurau mai mulți evrei.

Mai multe incidente religioase au stârnit reacția de protest a arhiepiscopului Agobard, care a lansat o campanie de predici, scrieri și petiții contra influenței evreiești. Demersurile sale, ajunse până la judecata imperială, s-au soldat cu respingerea cauzei și umilirea publică a conducătorului religios. Acesta a fost destituit și exilat. O parte din susținătorii lui au fugit de asemenea în străinătate. Un aspect notabil e că Agobard provenea din Spania cucerită de musulmani și credea că și imperiul carolingian va avea o soartă similară prin acțiunea elitelor.

În capitala imperiului de la Aachen, exista o comunitate puternică la 820. La Lion, comerțul en gros cu vin și carne era dominat de evrei, deși pentru ambele există prevederi rituale specifice (ca să fie cușer). Prin decret imperial, piețele erau închise sâmbăta. (p 107)

În ciuda restricțiilor oficiale, sunt atestate practicile de vânzare a sclavilor creștini către Spania musulmană, inclusiv prin răpire și cu castrarea nefericitelor victime. (p 109) Ludovic îi acordă unui asemenea comerciant, Abraham din Saragosa ocupată de musulmani, o licență specială de a vinde și cumpăra sclavi păgâni. (p 110)

După domnia lui Ludovic cel Pios, magnații și episcopii au redactat un amplu program de restricții care-i vizau pe evrei. Dar programul nu a ajuns să fie pus în practică pentru că luptele interne ce au sfârșit prin a ruina imperiul au făcut ca pretendenții la tron să caute aliați nu să deschidă noi fronturi.

Sub domnia lui Carol cel Pleșuv (mijlocul secolului 9), sunt semnalate mai multe secvențe în care comunitățile evreiești pactizau cu inamicii creștinilor. La Bordeaux, în 848, susțin raidurile vikingilor. La Barcelona, în 852, pe ale musulmanilor. Preferința pentru o stăpânire islamică era mai vădită în orașele iberice unde Imperiul Carolingian își revărsase influența. Un caz special e cel al unui cleric și nobil, Bodo, care se convertește la iudaism și devine prigonitor al creștinilor, pe care îi pune în fața unei alternative drastice: fie moartea, fie convertirea la islam sau iudaism. (p. 126-7) Între convertiții mai multor religii s-au întâlnit exemple de zel dus până la extrem în istorie.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)