Aceasta este partea a patra (ultima) a documentarului Secolul sinelui. Partea I: De la Freud la relații publice, apariția disciplinei. Partea a II-a: Ingineria consensului social, despre folosirea acestui instrument pentru a conserva relațiile din societate. Partea a III-a: Descătușarea sinelui, despre apariția generațiilor protestatare, cultura refuzului și individualismul, respectiv, răspunsul industriei de marketing: segmentarea de piață și personalizarea produselor.
Intrarea marketingului în politică a fost următorul pas logic. Era, într-un fel, întoarcerea la originile relațiilor publice, propaganda de război, adaptată pentru perioada de pace. Numai că între timp, alegătorii înșiși fuseseră transformați de masificarea operată de consumerism. Experiența câștigată în focus-grupuri și studii pe diverse segmente de public avea să fie folosită de acum înainte nu doar pentru a ambala mesajul candidaților într-un mod plăcut, ci chiar pentru a inventa mesaje așteptate de public. Politicianul era construit ca orice alt produs și prezentat ca exponent al unor idei, care nu îi aparțineau.
Echivalentul comercial al acestei situații e acela al publicității înșelătoare, când calitățile promise ale unui produs nu se regăsesc decât pe ambalaj. Restricțiile bugetare obiective i-au făcut pe politicieni să își uite promisiunile, iar pe votanți să se îndepărteze dezamăgiți de procesul electoral. Iar pentru aducerea lor înapoi la urne s-au folosit noi metode de creare artificială a unor dispute, a spectacolului regizat. Ideologiile erau îngropate în favoarea divertismentului și gândirii de marketing.
Până și decizii dramatice, cum ar fi bombardarea Bosniei, erau luate de Bill Clinton, după ce consilierii lui constataseră în urma unor interviuri, că ar fi o decizie populară. Desigur, cum ajunge votantul american să aibă o părere despre situația dintr-o mică țară din Balcani, e o întrebarea, care ne trimite înapoi la puterea de influențare și formare a opiniei publice de către presă, prin intervenția unor grupuri de interese.