Crearea consensului social prin relații publice

Documentarul Secolul Sinelui. Partea a II-a: Ingineria consensului
(Partea I, De la Freud la relații publice, inventarea unei discipline. Etapa empirică.)

Deși a întrerupt dezvoltarea relațiilor publice în scop comercial, al doilea război mondial a fost și o oportunitate de exersare a tehnicilor de propagandă și manipulare. Iar soldații au devenit cobai pentru experimente de psihologie, privind supunerea, răspunsul la stres și alți stimuli, motivarea și alte concepte ale disciplinei.
După ce fiica lui Sigmund Schlomo Freund, Anna Freud, a reușit să popularizeze psihanaliza în Statele Unite, metodologia discuției cu un psihanalist, pentru a verbaliza unele dorințe inconștiente a fost preluată și aplicată în marketing prin apariția focus grupurilor. Venit tot din Viena lui Freud, Ernest Dichter fondează în acest fel cercetarea motivațională.

Un foarte ingenios exemplu de folosire a rezultatelor discuțiilor din focus-grup a fost constatarea că gospodinele anilor 50 aveau sentimente de vinovăție pentru folosirea produselor semi-preparate în dieta familiei. Deși erau mulțumite de calitatea produselor, gospondinele simțeau că nu își îndeplinesc datoria față de soț, așa că pe ambalajul produselor a fost inclusă instrucțiunea de a adăuga și un ingredient, care nu era inclus în pachet, care să dea iluzia că pregătirea mesei a necesitat efort și implicare personală.

De la aceste utilizări benigne, metodologia relațiilor publice a fost transferată înapoi în politică, pentru a deforma percepția opiniei publice cu privire la evenimente internaționale. Diabolicul Edward Bernays a inventat vizitele de presă, cu scopul de a influența ziariștii să scrie într-o anumită direcție, și falsele instituții de presă, care să genereze știri controlate și neverificate. Dezinformarea cea mai crasă a fost folosită pentru diabolizarea unor guverne „neprietenoase” cu interesele de afaceri ale unui grup sau pentru a face acceptabile războaie și lovituri de stat.

Folosind exemplul sovietic de depersonalizare, importat și în România sub forma barbară și violentă a Experimentului Pitești, experții CIA au testat și ei modalități de spălare a creierului. În locul violenței asupra deținuților și torturii psihice, americanii au experimentat în perioada războiului rece cu diverse droguri și șocuri electrice, menite să șteargă anumite amintiri și să transforme mintea victimei într-o „coală albă de hărtie”, peste care să se poată scrie orice. Rezultatele au fost cumplite, cu victime debilitate pe viață, un episod rușinos din istoria americană, multe decenii înainte ca scandalul Guantanamo să dezvăluie umilințele sexuale și torturile testate pe deținuți, ca interogatoriile cu sufocare, scufundare în apă.

Sinuciderea celei mai faimoase „beneficiare” a serviciilor de psihanaliză, Marylin Monroe, a ridicat întrebări și în rândul marelui public cu privire la eficiența acestei presupuse științe. După cum constata unul dintre soții vedetei de cinema, scriitorul Arthus Miller, chiar premisele disciplinei sunt dubioase. Psihologii pleacă de la ideea că suferința e ceva anormal, ce trebuie urgent eliminat, deși din suferință avem unele din cele mai importante experiențe formatoare și surse de cunoaștere. Fericirea pe care o țintesc ei e una a omului lobotomizat, o formă de conformism al veseliei perpetue, un ecou al unei lumi obsedată de putere și de succes.