Contribuția americană la „revoluția” bolșevică

Atunci când aud sintagma „teoria conspirației”, rostită pentru a-i persifla pe cei care susțin ceva, fără a-i contrazice, primul lucru la care mă gândesc e „Revoluția bolșevică”. În afara câtorva fanatici comuniști, practic nu mai există astăzi istoric serios, care să nu catalogheze schimbarea de regim, petrecută în Rusia în 1917, drept o conspirație reușită. Pentru că există conspirații, care se întâmplă în lumea reală, tot așa cum există și suficienți nebuni, care delirează despre înțelegeri oculte, acolo unde există alte explicații, mai simple și mai la vedere.

Revoluția bolșevică a fost o lovitură reușită, dată de un mic grup fanatic, organizat în secret, în cea mai mare parte în afara granițelor Rusiei. Venită pe fondul instabilității regimului țarist, după adevărata revoluție rusă din 1905, lovitura de palat a minusculului partid al bolșevicilor a luat prin surprindere până și presa comunistă occidentală, care s-a grăbit să o anunțe ca simplu fapt divers, un scandal trecător petrecut la Sankt Petersburg, înainte de a o saluta ca pe un mare eveniment istoric.

Contextul acestei lovituri e unul esențial. În 1917, Rusia țaristă se afla în toiul primului război mondial, împotriva Germaniei și aliaților săi. Cu doar 7 luni înainte, Statele Unite își anunțaseră oficial intrarea în război împotriva Germaniei, iar singura forță politică de pe bătrânul continent, care milita oficial pentru pacifism era comunismul, o forță insuficient de populară, pentru a convinge opinia publică. Venirea la putere a comuniștilor în Rusia, urmată de declararea unilaterală a păcii, cu pierderea unei treimi din suprafața Imperiului Țarist, a venit ca un ajutor nesperat pentru nemți, suspectați mereu de a fi plătit călătoria lui Lenin din Elveția în Rusia, împreună cu alte cheltuieli, ca pe o investiție profitabilă.

Dar nu doar Germania s-a aflat printre finanțatorii loviturii bolșevice, la care au contribuit în mod cu totul surprinzător mari bancheri și finanțiști internaționali, ale căror interese se presupune că erau opuse „cauzei proletariatului”. Printr-o bancă suedeză, Abraham Warburg, un bancher evreu german a finanțat cu milioane de dolari mișcarea comunistă. La fel și Jacob Schiff, alt investitor de aceeași origine, care s-a și însurat cu una din fiicele familiei Warburg. Cel puțin la fel de interesant e că un alt membru al familiei, Max Warburg, a fost în conducerea Reichsbank chiar și sub naziști, până înainte de izbucnirea războiului, când a părăsit țara.

Plata datoriei de război și nivelurile amețitoare ale inflației au dus la prăbușirea Germaniei democratice și i-au adus la putere pe național-socialiști. Naziștii au conlucrat „fructuos” cu frații lor ideologici, comuniștii, mai ales după semnarea pactului Ribbentrop – Molotov în 23 august 1939. Armatele Germaniei naziste au putut fi echipate și pregătite tactic de comisarii sovietici, de la care au preluat și „tehnologia” necesară construirii lagărelor de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial. Relațiile comerciale dintre americani și ruși au fost la fel de înfloritoare pe timpul lui Stalin, în ciuda ruperii oficiale a legăturilor diplomatice. Întregi fabrici de construcții auto și oțelării au fost construită de magnați americani ca Henry Ford și J Rockefeller.

Exportul de tehnologie, obținut inclusiv prin înfometarea deliberată a milioane de ucraineni, a fost suportul saltului societății ruse de la stadiul agrar, la cel industrial. Cea mai periculoasă dintre tehnologiile procurate de sovietici prin spionaj a fost cea a bombei atomice, inventată de un colectiv condus de Rober Oppenheimer, un simpatizant cotizant al Partidului Comunist American. Între spionii rușilor în acest proiect s-au numărat: Joseph Weinberg sau soții Joseph și Ethel Rosenberg.