Comercialul filmelor de festival
De multă vreme ignor cu echidistanță și filmele pentru mase și pe cele pentru elite (unde elite înseamnă juriile CNC și ale festivalurilor). Am mai multă răbdare să ascult pe cineva vorbind două ore despre ceva, filmat cu o singură cameră, decât să urmăresc tot atâta timp o intrigă banală, urmăriri cu mașini sau, și mai rău, aberațiile regizorale ale noului val. Cu excepția lui Nae Caranfil, care n-a prea dat greș cu ultimele lui pelicule, cred că noul val e prea mult băgat în seamă. Mă refer la comentariile, de care beneficiază, pentru că publicul îl tratează cu un binemeritat dezinteres.
De la această inteligență a omului obișnuit, de a-și conserva nervii și timpul, nebăgând în seamă producțiile ultra-promovate, a apărut și noua lor nișă de piață: festivalurile. Pur și simplu, cu infrastructura existentă – săli puține și mici – piraterie covârșitoare, preț mic al unui bilet acceptabil, televiziuni zgârcite, nu există șanse prea mari ca un film să își recupereze banii aruncați pe el de contribuabili, prin stipendiile de la buget. Atunci, inventivii regizori români (inventivi doar în soluții de supraviețuire, nu și în film) au găsit această cale de supraviețuire. S-au transformat în prestatori de servicii culturale, pentru un public specializat. Așa cum Nicolaescu făcea filme pentru propaganda Partidului.
Pretenția că producțiile lor ar fi filme de artă, neînțelese de omul de rând, e o minciună sfruntată. Filmele pentru festival nu sunt filme de artă, sunt calculate metodic să placă juriului, țintite să servească o agendă ideologică. Sigur, îți trebuie și noroc și pricepere, să țintești un trofeu oarecare, dar știi din start cam ce ai de făcut. Întâi, filmul trebuie să nu semene deloc cu un film normal, suportabil, la care să se poată uita toată familia, ar fi prea banal. Când alegi subiectul, știi că dacă e despre povestea unui supraviețuitor al Holocaustului, are mai multe șanse, decât dacă e despre un luptător anticomunist. Dacă e pe o temă religioasă, e bine să nu fie vreo meditație existențială, mergi la sigur dacă îl faci cu două călugărițe lesbiene. Produce Hollywoodul pe bandă povești de dragoste cu happy end? Foarte bine, torni și tu cea mai sordidă poveste, cu oameni de la boschetar în jos, în care să se înjure de la un capăt la altul, când nu se soarbe o ciorbă în bucătăria unei garsoniere, o jumătate de film.
De exemplu, Occident, al lui Cristian Mungiu, e un film chiar simpatic și cu haz. Evident, regizorul nu s-a îmbogățit din asta, ecoul debutului s-a stins fără prea mult folos pentru el. Așa că a trecut cu avânt la făcut mizerii pentru festivaluri, gen 4,3,2 și După dealuri, dezolante, dar elogiate de critică și răsplătite în consecință. Artiștii noului val s-au împuiat cu voioșie, în disprețul unui popor prea mic și prea nerecunoscător, ca să-i aprecieze. Tocmai prezența acelorași clișee, a acelorași trucuri a făcut să fie inventată și expresia de noul val pentru acești cineaști descurcăreți, care s-au bătut cu bătrânii dinozauri comuniști pentru finanțare de la stat. Dar doar calitatea de a fi de neprivit și de nesuportat de un om normal și de bun simț, nu e suficientă să le câștige acestor creații numele de filme de artă. Statutul lor e de pelicule comerciale, cu vânzări modeste și atâta tot.
Iar criticii pot să nu se mai mire că părerile au ajuns să le fie contestate sau ignorate de necunoscători. Ca și jurnaliștii, și criticii de artă (în acest caz, de film) și-au pierdut rațiunea de a exista din clipa în care au devenit ei înșiși niște activiști culturali, luând parte la respectivele farse. Și părerea lor, ca a editorialiștilor vânduți, s-a devalorizat galopant, ca moneda din Zimbabwe, ajungând să nu mai facă nici două parale, fără onestitate, din momentul în care și nespecialiștii au putut să își facă auzită părerea.
