Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cititorii mei se supără dacă scriu de Trump. Mai ales acum, că e căzut și cenzurat de presă. Până și Twitter îi bagă pumnul în gură. Ce inimă să ai să-l vorbești de rău? Și mai rău se supără cei care cred că o fac de pe poziția presei oficiale, bazându-mă pe minciunile ei. Nedreptatea diabolizării lui în presa mincinoasă n-ar trebui să ne arunce în cealaltă extremă, a ridicării în slăvi. Și Băsescu a primit un tratament similar de la câteva televiziuni, în frunte cu antenele, dar asta nu scoate petele personajului, de care ne-am lămurit toți, mai devreme sau mai târziu.
Nu, nu-l critic pe Trump în numele corectitudinii politice. Glumele pe care le-a făcut pe spinarea acestor ipocriți au fost momentele lui de aur. N-au fost grozave în sine, au părut grozave și savuroase doar pentru că ironiza ce a devenit de nesuferit.
Nu-l critic pe Trump că ar fi intolerant sau xenofob. Și dacă ar fi rasistul mâncător de mexicani și negri, pe care îl zugrăvește CNN, nu m-ar interesa din cale afară că există un rasist undeva pe cealaltă parte a globului. (Cu condiția să nu-i mănânce la propriu pe respectivii.)
Nu-l critic nici că e misogin. Sincer, are gusturi rudimentare în materie de femei, dar măcar sunt înclinații sănătoase. Nu știu ce altceva i se mai reproșează pe la noi de stângiștii noștri, care se cred de dreapta, ca să le bifez pe toate.
Eu îl văd cu totul altfel. Pentru mine e un personaj al realității virtuale, inventat de media de consum. Un personaj atât de bun, încât scenariștilor li s-a părut amuzant să-l aducă și la Casa Albă, la un moment dat. Emblematică, pentru el, mi se pare apariția în show-ul de wrestling.
Europa (și mai toată planeta) imită cu nesaț pseudo-civilizația de consum americană. Preluăm tot, ca niște papagali: filmele, serialele, muzica din topuri, felul de a face glume la stand-up, hamburgherii, reclamele, rețelele de socializare (sau de izolare socială), concursurile TV de talente, reality-show-urile, talk-show-urile și alte show-uri. Până și înjurăturile.
Dar câteva lucruri n-au putut fi exportate cu succes: baseball-ul, fotbalul ăla fără noimă (rugby cu cască) și luptele de catch.
Wrestling-ul n-a prins în Europa, cum n-a prins sumo decât la japonezi. E ceva pur american, diferit de box sau alte lupte în ring, devenite universale. E violență și comedie în același timp. E trucat și americanii știu că e trucat, dar îi pasionează până la extaz. Mintea europeanului n-o poate procesa pe-asta. Dacă un american i-ar zice: „da, noi știm că se prefac, dar noi nu ne prefacem că ne place”, îi dă cu virgulă. Pentru că, de fapt, e foarte greu de produs un show de acel tip. E și performanță atletică, e și circ. Gladiatori și clowni – doar americanii, care au preluat ștafeta de stăpâni ai lumii (prin intermediar) de la vechii romani, puteau gusta așa ceva.
Pentru noi e ca pasiunea japonezilor adulți pentru benzi desenate. Ne scapă. E cu personaje, trebuie să intri în ficțiune. Dacă vă uitați, chiar și în secvența asta, apar în public și niște concurente la Miss. (Altă afacere a lui Trump.) Scandalos, ar zice feministele: femeia obiect, femeia accesoriu. Așa e, dar dacă observați, încă de atunci, ele erau în echipa adversă. Ceea ce îl făcea și mai macho, mai viril pe personajul lui Trump. (Cum era el în realitate, habar n-avem.) E și multă estetică a kitsch-ului aici.
Show-ul politic american e demult un fel de wrestling. Pare că e pe viață și pe moarte, dar nu e. Pare că au ceva de împărțit. Pare că e dramatic ce o să se întâmple, dacă unul se urcă pe corzi și e gata-gata să plonjeze cu cotul pe coloana adversarului. De obicei nu se întâmplă mare lucru. Deși mai sunt și accidente. Asta n-au înțeles românii, care se pasionează mai mult decât e cazul de soarta lui Trump.
Uneori, la wrestling sunt costumații sau chiar personaje. Pentru noi, Trump nu poate fi decât purtător de turban, că asta a fost. Un sultan, de la care ne-am ales cu o șapcă roșie, pusă în capul unui gogoman prea prost și fără umor să poată face spectacol în ring. (De altfel, unul care a fugit printre corzi, până și de dezbaterea cu o femeie de nivel mediocru.)
Sultanul ăsta ne-a costat miliarde de dolari pe an, în peșcheșuri, contra rachete și avioane de la fiare vechi. Sultanul ăsta probabil nici n-a avut nevoie „cu mâna ori cu ochiul semn a face”, că justiția a îngropat orice dosar Bechtel, Microsoft, Motorola, Oracle… Iar în felul ăsta alte și alte miliarde necontabilizate s-au scurs din colonia săracă în metropola bogată. Sume care ne lipsesc atunci când ne amintim că n-avem spitale dotate, șosele sau școli.
Sultanul ăsta n-a fost cel, care ne-a luat rezervele de hidrocarburi din Marea Neagră. Erau deja date, pe timpul sultanului dinaintea lui. Dar pe vremea lui, vizirii și pașalele s-au preocupat foarte insistent să nu care cumva să îndrăznim măcar să taxăm în vreun fel acele bogății pierdute ale țării.
Sultanul ăsta ne-a pricopsit cu încă un ambasador, care ne umilește fără perdea, cu indicații de guvernator al coloniei. De data asta, un ambasador, care și-a plătit la propriu postul cu un ciubuc. Adică Zuckerman a cotizat la campania lui Trump, (după ce se alesese!). Și se pregătește acum să vămuiască privatizările de rețele monopoliste ale Capitalei.
„Va fi mult mai rău cu Biden, o să vedeți!” – spun cei care suspină după Trump. Posibil. Nu-i poți contrazice. Biden e ori lipsit de discernământ, ori dispus să gireze orice aberație a extremei stângi. Dar eu văd un avantaj între un adversar lămurit și un prieten cu false așteptări.
Lăsând puțin gluma deoparte, Trump e posibil să fi fost ultimul președinte al Americii, așa cum o știm noi. Poate nu va fi ultimul republican, poate nu va fi nici Biden ultimul președinte alb, dar cei care vor veni după vor fi altceva cu totul. Asta au înțeles americanii, care i-au dat votul cu pasiune și asta nu înțeleg românii progresiști, care îi condamnă.
Cât s-au furat alegerile, nu știm. Simplul fapt că se discută de asta și că pare plauzibil, e o rușine fără margini pentru țara, care de zeci de ani ține lecții de democrație mapamondului. Să presupunem că se renumără și Trump câștigă în insanță. Sau că rezultatul rămâne la fel. N-are importanță. Cum n-are nici că alegerea câștigătorului nu se face după numărul total de voturi, ci după statele câștigate și electorii lor. Ce contează e că per total, Trump și Biden sunt la o relativă egalitate. Fiecare are niște zeci de milioane de voturi. Acele zeci de milioane de minți și inimi de americani nu trebuie desconsiderate sau luate la rost pentru alegerea lor.
Dar acea relativă egalitate e problema. În America există o țară întreagă de imigranți fără documente legale. Wikipedia zice că sunt 12 milioane. MIT zice că sunt 22 de milioane. Asta acum 3 ani. Ar putea fi mult mai mulți.
În 2045, peste doar 25 de ani, albii vor deveni o minoritate în America. Asta dacă lucrurile evoluează pe actuala tendință, fără accelerări. Toate estimările anterioare au fost, oricum, depășite.
În 1960, albii reprezentau o majoritate zdrobitoare de 85%. (Fuseseră și peste 90% cu puțin timp înainte.) Apoi au intervenit schimbări în politica de imigrație, dictate din considerente ideologice.
Anul trecut, mai erau doar 60% din populația totală și foștii majoritari deveniseră minoritari în 27 din 100, cele mai mari zone metropolitane ale țării. Sunt schimbări dramatice, petrecute pentru unii chiar în decursul vieții lor.
Sentimentul teribil de dezrădăcinare, de înlocuire, al celor care poate votează și din acest considerent, fără a fi rasiști, ci dorind doar să conserve un stil de viață pentru generația următoare, e accentuat de schimbarea politică.
Dintre americanii de culoare, 95% au votat cu Hillary Clinton și doar 5% cu Trump. Posibil ca acum să fi recuperat circa 10%, în pofida nebuniei BLM. Dintre noii cetățeni ai Americii, doar un grup de hispanici, veniți din țări socialiste (Cuba, Venezuela) votează cu republicanii. Altminteri, votează în proporție foarte mare cu democrații, continuând cercul vicios al deschiderii granițelor.
Așadar, tot ce are de făcut o putere „progresistă” e să dea cetățenie celor aflați deja fără acte pe pământ american. Sau să deschidă doar foarte puțin mai mult robinetul migrație. Și să aștepte. Dacă acum e relativ egalitate, câștigul va fi garantat de fiecare dată. Sigur, ar putea și republicanii să mai câștige, dar cu un candidat cu profil de democrat.
Din această perspectivă istorică, lupta din ring a lui Trump chiar a avut miză. Trump a ratat sistematic toate promisiunile: și zidul și stoparea revoluției culturale. A fost mai puțin belicos pe plan extern – măcar nu a pornit războaie mari. Deși a făcut niște provocări iresponsabile la adresa Iranului, a continuat intervențiile criminale în Siria și agită pentru o confruntare catastrofală cu China.
De „golit mlaștina” nici nu poate fi vorba. L-a păstrat până și pe maleficul doctor Fauci, chiar dacă a avut câteva ieșiri demne de condamnare a farsei Covid. A vorbit în favoarea libertății, a bunului simț în fața isteriei ipohondrilor. Dar a promis și că va folosi armata în administrarea vaccinului.
Nu a adus personalități valoroase în jurul lui, pentru că nu are alonjă culturală. S-a înconjurat de falși conservatori, oameni ai sistemului, sau în cel mai bun caz de ciudați inteligenți ca Steve Bannon, cu ale lui 3-4 cămăși purtate una peste alta și pretenție de Kissinger. Nu are de unde găsi alții, pentru că lumea lui Trump, în care s-a mișcat toată viața, e cu totul alta decât cea care l-a ales cu speranță. E lumea starurilor superficiale și milionarilor cu vederi de stânga: lumea lui Kushner, Oprah, Roseanne. Acum a rămas cu Alex Jones și bizarul fenomen mistico-scenaristic Q, o creație de laborator.
Întrebarea nu e dacă mai poate fi întors rezultatul la urne sau la tribunal. Ci dacă personajul Trump mai e de folos show-ului politic de tip Hollywood. În privința asta, personajul mi se pare mult prea spumos să fie lăsat să iasă din scenă doar cu îmbufnarea pentru fraude electorale. Nu e american să se întâmple asta. Americanii folosesc pe post de vedetă pe oricine doar se intersectează cu altă vedetă. Monica Lewinsky a făcut milioane din cărți de memorii și defilând cu rochița albastră.
Dacă haosul anului 2020 are vreo coerență, atunci fenomenul BLM va avea o continuare într-o nouă izbucnire de violență. Observăm cum Macron face tot posibilul să instige un război civil religios în Franța. Observăm cum guvernele Europei și preponderent ale sferei Imperiului American nici nu se mai obosesc să inventeze pretexte ca să se execute simultan într-o politică auto-detonatoare. Sunt semnele unei operațiuni vaste de demolare controlată. Dusă de adepții unui alt imperiu multinațional. Poate o încercare a acestei elite cosmopolite de a se pune în slujba noului hegemon chinez. Sau a hegemonului fără țară. Nu știm deocamdată, vedem doar mișcările de trupe.
Senzația mea e că Trump e doar deocamdată numărat la podea. Chiar dacă nu i se va mai da tronul înapoi, mă tem că i se va aloca o ieșire din scenă cu mult mai spectaculoasă, dar în sensul rău.
PS: M-am întins la vorbă cu articolul ăsta, deși mă pasionează mult prea puțin, față de serialul despre globalism, care m-a afundat în ultima vreme în lectura lui Marx și a altor corifei cu idei fascinante. Așa am dat peste acest pasaj al lui Hamilton, despre mercantilismul american, citat de bătrânul (de fapt foarte tânărul atunci) Karl Marx:
„Mamona este idolul lor, ei îl adoră nu numai cu vorba, ci cu toată puterea trupului şi sufletului lor. Întregul pămînt nu este, în ochii lor, decît o bursă, şi ei sînt convinşi că aici, pe lumea asta, n-au altă menire decît să ajungă mai bogaţi decît vecinii lor. Mercantilismul a pus stăpînire pe toate gîndurile lor, a face schimb de obiecte constituie unicul lor mod de a se recrea. Cînd călătoresc ei cară în spinare, ca să zic aşa, toată dugheana sau biroul lor şi nu vorbesc de altceva decît de dobînzi şi de cîştig. Dacă, pentru o clipă, pierd din vedere afacerile lor, o fac numai pentru a adulmeca afacerile altora.”
(Opere, vol. p 407)
Să te mai miri că l-au ales pe Trump? Și tot el îmi aduce aminte de un alt fenomen pur american, fără același succes la import în Europa: tele-evangheliștii. Dintre cei, pe care Trump și-i alege de călăuze spirituale și asemenea cărora îl văd cei mai înfocați suporteri ai lui. Pe vremea lui Marx nu erau, desigur, televizoare, dar fenomenul pare-se că exista deja în Lumea Nouă:
(…) „pînă şi propovăduirea Evangheliei, demnitatea de predicator al învăţăturii creştine, a ajuns să fie un articol de negoţ şi negustorul falit începe să se îndeletnicească cu Evanghelia, aşa cum predicatorul Evangheliei, după ce s-a îmbogăţit, se apucă de afaceri.”.
Victor Grigore
