Dacă Putin vrea să întindă coarda, Moldova e următoarea țintă logică

Spuneam ieri că nu știm cum ar reacționa Vestul, dacă Rusia atinge (accidental sau cu intenție) o țară NATO. Dar e mult mai logic să testeze reacția cu o țară tot din zona gri, ca Ucraina. Și privind pe hartă, una singură corespunde izbitor portretului robot: sărmana republică Moldova. E o țară cu reputație proastă (la fel ca România), pentru care e greu să justifici opiniei publice un război nuclear. Pentru noi e altceva, dar pentru Vest e „o fostă republică sovietică”.

Și, în plus, are marele atu că are pe teritoriul ei o republică separatistă – Transnistria – care tehnic a ținut deja referendumuri de proclamare a independenței, are guvern. Sigur, nu e recunoscută de alte țări, dar are ștate mai vechi decât micro-republicile Donețk și Lugansk. De ce nu a inclus Putin și Transnistria în mesajul de recunoaștere de săptămâna aceasta? Din același motiv pentru care nu le-a inclus pe cele două în anexarea din 2014 a Crimeei: ca să etapizeze procesul. Deci când termină cu „pacificarea” Ucrainei și își instalează un guvern – marionetă, în locul guvernului marionetă actual, se poate concentra pe următoarea etapă.

Această acroșare are și uriașul avantaj, din perspectiva rusă că forțează România să reacționeze și să se implice direct. Deci are o țară NATO, care intră ea „singură” în conflict, ceea ce scutește formal și NATO să aplice discutabilul articol 5. Acum începe să se deslușească de ce, în plină „criză medicală”, ne-a fost parașutat un general crescut de americani în fruntea Guvernului.

Acesta e un scenariu absolut negru pentru România, pe care nu ni-l dorim, dar n-avem voie să nu-l discutăm. Scenariul e însă împănat cu multe necunoscute. Nu știm, de fapt, nici ce-și dorește Putin să realizeze cu invazia din Ucraina, nici ce-și doresc americanii să obțină prin implicarea de până acum în Ucraina și, mai ales, nici ce au convenit înainte de pornirea războiului – ce discuții au fost cu Biden, cu Macron, pe alte canale.

Avem certitudinea că America are 100.000 de soldați aduși în Europa, că vântură de mulți ani tehnică militară prin țările Estului, că a construit o infrastructură teoretic defensivă, dar potențial ofensivă pe granița cu fosta URSS, că a pompat muniție în Ucraina și așteptările conducerii ei că va intra în sfera vestică. Un scenariu spune că SUA consideră China marele rival strategic și că strategia americană de confruntare e să îi scoată din joc potențialii aliați pe toate fronturile. Așadar, că încearcă să provoace Rusia pentru a o neutraliza ca aliat militar chinez. În acest scenariu, suntem carne de tun.

Privind din celălalt unghi, putem face tot doar presupuneri despre strategia lui Putin. De ceva timp, a pus pe masă și cererea maximalistă ca NATO să revină asupra extinderii din ultimele valuri. Adică să se retragă din țări precum România și Polonia, în virtutea unui presupus acord de la reunificarea Germaniei. (Nimeni nu a produs dovada unui asemenea acord – poate există și conține clauze „jenante” pentru ambele părți.) Până una alta, acel acord e vorbă în vânt și cererea de retragere a NATO e absurdă. Tind să o încadrez la pretenții maximale într-o negociere, care nu sunt de fapt obiectivul.

Putem lua în calcul ipoteza că Putin testează apele. I-a mers cu Crimeea, îi merge și cu restul Ucrainei deocamdată. Reacția Vestului e lipsită de testosteron: multă emoție, multe amenințări, proteste și cam atât. Putin ar putea încerca să testeze limitele părții adverse. Ca atunci când aviația americană a bombardat „din greșeală” ambasada Chinei de la Belgrad.

Dacă rușii ar lua doar Transnistria și ar alipi-o unei Ucraine satelit rusesc, ar fi curat cadou pentru România. Pentru că ar deschide porțile reunificării cu Moldova. Dar e puțin probabil că ne-ar face un asemenea cadou, câtă vreme strategia rusească a fost peste tot de a pune piciorul în ușă. Adică de a avea în mici republici separatiste capete de pod pentru controlul întregului stat sau pretexte pentru invazii. Lucru testat și în Georgia. Și chiar fără Transnistria, tot ar avea „republica” Găgăuză.

Mult mai convenabil i-ar fi să arate alianța nord-atlantică și UE ca neputincioase, pentru că ar umili România, veriga slabă de la granița ambelor. Să nu reacționeze la o așa provocare, ar fi pentru România o a doua cedare umilitoare a Basarabiei, ca în 1940. Iar să răspundă provocării, ar fi o catastrofă cu urmări incalculabile. Două variante rele pentru biata noastră colonie cu mai mulți stăpâni, în bătaia vântului.

Și, cum spuneam, nu știm deloc ce acorduri s-au făcut pe sub masă între marile puteri înainte ca războiul să înlocuiască pandemia. Deocamdată gazul curge prin conductă din Rusia prin Ucraina și spre restul Europei. Războiul e la televizor, dar afacerile merg.