Aș avea mintea deschisă să aud și versiunea rusă, am depășit etapa în care idolatrizam Occidentul. Încerc să văd dincolo de propaganda „libertății” și „democrației”, care se vede limpede că nu mai aburesc oglinda nici în „lumea bună” unde credeam că am nimerit. Deci sunt dispus să-i înțeleg și pe răii și dictatorii planetei.
Dar pretențiile, cu care rușii se prezintă la marea negociere pentru detensionarea relației cu NATO, mi se par neconvingătoare. În primul rând invocă un presupus acord, pe care Gorbaciov l-ar fi avut cu americanii la destrămarea URSS. Ba să nu se extindă și cu baze militare în fostul Tratat de la Varșovia, ba să nu se extindă în țările fostei Uniuni Sovietice. Ba să se extindă Europa Unită, dar să-i cuprindă și pe ruși în noul soviet albastru. După cum vedeți, „acordul între gentlemani și tovarăși” are mai multe versiuni, tocmai din cauză că nu există pe hârtie. Dacă-l au, să-l arate. Că a fost sub formă de vorbe, cred, dar nu poți invoca o amintire.
Rușii cer practic spațiu vital, iarăși o cerere exagerată când au un ditamai teritoriul, mai mare decât Europa. N-ajunge planeta să le asiguri zone tampon de sute de kilomtri de jur împrejur. Cer sferă de influență, dar a cui e vina că sunt impopulari!? Da, înțeleg, guvernele din țările de la periferia Imperiului American sunt colonii, conduse de niște vechili, servili yankeilor. Populațiile sunt prostite cu Hollywood, seriale, ONG-uri. Dar una peste alta, popoarele alea și politicienii lor îi preferă pe americani și pe vest-europeni rușilor. Că dezamăgirea față de UE crește, că „parteneriatul strategic” e păgubos pe multe planuri, că are consecințe iremediabile pe alocuri, că atașamentul e menținut și cu minciuni… sunt alte subiecte. Când se trage linie, Vestul câștigă concursul de popularitate.
Deci în privința asta, rușii se smiorcăie degeaba că nu-i iubesc vecinii și că au puțini prieteni. Nici n-au făcut eforturi în direcția asta. Așa că e nerezonabil să vină acum cu pretenții de genul retragerii extinderii NATO la nivelul din 1997.
Se face comparația cu criza rachetelor din Cuba. Atunci URSS plasase niște baterii de rachetă în țara lui Fidel Castro, la o aruncătură de băț de Florida. A ieșit deranj mare, America dădea semne că e motiv de război, și sovieticii au trebuit să retragă rachetele. Doar că atunci reacția a venit pe loc. Acum rușii s-au trezit după ani buni că s-au mai întremat și americanii sunt mai decrepiți. Situația îi arată ridicoli: ori reacționezi la timp, ori nu mai vii după un deceniu să spui că nu-ți convine.
Au dreptate atunci când spun că scutul poate fi transformat în instrument ofensiv. Aici n-are rost să susținem minciuni de genul: e făcut pentru Iran, e făcut să lanseze porumbei la nunți. Nu, bazele americane, flota prezentă în Marea Neagră au potențial ofensiv. E o realitate și harta, care arată globul împânzit de sutele de baze ale Imperiului American. Dar iar ajungem la aceeași problemă de „soft power”. Cel puțin în Europa, le au cu acceptul politicienilor, deseori și al națiunilor respective. A, că poți să spui că acele țări sunt sub o ocupație lejeră, că plătesc tribut către Bechtel, Microsoft, Raytheon, Lockheed Martin, Moderna șamd. Că sunt nevoite să accepte ideologii decadente la pachet… Astea sunt problemele interne ale acelor țări. Le privește pe ele dacă fac o afacere bună ori proastă, per total, nu pe ruși.
Altfel se prezintă situația în cazul Ucrainei. Aceea e o țară divizată, în care există populație rusofonă, interesată de integrarea în spațiul rus. Aceea n-ar trebui să fie problema noastră. Dacă devine și problema noastră e numai la presiunea hegemonului pe care ni l-am ales.