16. Mai e timp pentru un partid suveranist?

(Parte din seria „A doua revoluție americană” – despre dreapta disidentă din Statele Unite.)

În iulie 2026, Tucker Carlson a dat de înțeles că se implică în formarea unui partid-alternativă. Ideea pornea de la dezamăgirea electoratului republican, care nu se mai regăsește în acțiunile partidului și ale președintelui Donald Trump. Dar și de la constatarea că partidul democrat produce rezultate similare, indiferent de oferta electorală. Adică duopolul e de fapt un partid unic în două culori, care votează ca un monolit în Congres.

De atunci, n-a avut loc decât o reuniune restrânsă, la cabana lui Tucker, unde s-a adunat un nucleu al acelei mișcări. Erau acolo, cu familiile: Thomas Massie, membru al Congresului, eliminat din preliminariile republicane de un efort fără precedent al lobby-ului AIPAC împotriva lui, Marjorie Taylor Greene, altă voce nealiniată de la republicani, retrasă temporar din Parlament pentr a-și îngriji soțul, și Joe Kent, fostul șef al serviciilor secrete anti-tero, care s-a despărțit de Trump în urma deciziei de atacare a Iranului.

Tehnic, în America există mai mult de două partide, dar sistemul de tip „primul clasat câștigă circumscripția” face grea spre imposibilă pătrunderea unei a treia forțe în Congres. Calculul pragmatic arată că o astfel de intrare se poate face înlocuind cu totul unul din cele două partide. Dar și că tentativa poate avea ca efect doar împărțirea voturilor de dreapta, lăsând stânga să câștige cu un scor lejer. Pentru alegerile preliminare din noiembrie 2026, pare improbabil ca noul partid să existe pe buletinul de vot, deci proiectul e mai mult pentru prezidențialele din 2028, eventual și pentru acele alegeri parlamentare.

Dar mult mai interesantă decât aceste calcule seci e discuția despre cum s-ar poziționa doctrinar și strategic noua forță. Dacă ar trebui să fie una pronunțat de dreapta, naționalistă, care să acopere zona trădată de Trump; sau să fie o mișcare centristă, care să cumuleze nemulțumirile similare ale votanților PD și ale celor independenți.

Retorica pre-electorală a lui Carlson are câteva puncte de căpătâi. În primul rând, e una pacifistă, se pronunță răspicat împotriva implicării Statelor Unite în noi războaie, din considerente bugetare, umanitare și de interes național. E împotriva noului război din Iran, declanșat la presiunea de mai multe decenii a conducerii din Israel și împotriva susținerii Ucrainei pentru prelungirea războiului contra Rusiei.

Pacifismul are o miză electorală directă. Cam 2,3 milioane de americani depind de armata Statelor Unite, dacă luăm în calcul și familiile. Statul are aproape 1 milion de oameni sub arme. 450.000 de soldați, 320.000 în Garda Națională, aproape 200.000 de rezerviști și peste două sute de mii de angajați civili. Ei au un interes direct să fie pace. E drept, că sunt în cumpănă cu cele două milioane de angajați din industria de apărare, care ar avea altă motivație. Dar, per total, în societate, ideea păcii e populară, nu doar din considerente morale, ci pentru încredințarea că militarismul de până acum a fost prea costisitor, ducând datoria publică la 40 de trilioane de dolari, împreună cu alte cheltuieli nesăbuite.

În cazul războaielor din Orientul Mijlociu, mai intervine o problemă de principiu, pe care Tucker Carlson pedalează intens în ultimul an. Războaiele nu sunt pornite în interesul Statelor Unite, ci sub presiunea lobby-ului israelian, care își urmează propriile interese, cum ar fi proiectul Israelului Mare. Astfel, obiectivul fundamental al dreptei disidente devine recuperarea suveranității Statelor Unite. Nemulțumiții își doresc aplicarea cu adevărat a sloganului „Americii pe primul loc” în preocupările clasei conducătoare. În genere, e un program care vrea să pună în aplicare promisiunile lui Trump din campaniile electorale, în contrast cu ce a livrat cu adevărat.

divergența

Carlson și-a însoțit lansarea cu un fel de manifest, în care a vorbit vreo două ore despre valorile importante. A fost o prezentare cam fastidioasă și teoretică, pentru stilul altfel percutant al jurnalistului. Ceva care își propunea o fundamentare de filosofie politică. Cuvântarea respectivă avea ca titlu „E timpul să salvăm America”, iar în fundal promisiunea care parcă suna ca ecoul sloganului lui Obama: „Schimbarea vine”.

În acel manifest, Tucker Carlson atingea 10 puncte prioritare, ca subcapitole, care spuneau că America trebuie să fie: dreaptă, suverană, productivă, frumoasă, sănătoasă, onestă, optimistă, înțeleaptă, decentă și unită.

Mesajul său era o mână întinsă peste spectrul politic, atingând probleme general umane și preocupări deseori captate de stânga. Apar acolo probleme importante ca dezindustrializarea Americii prin exportul liniilor de producție în Asia și trecerea la economia financiară, crizele sanitare produse de alimentație, de recrudescența dependențelor de medicamente.

Apărea pregnant problema corupției, ilustrată de scandalul rețelei Epstein, nevoia de adevăr, ce reiese din misterele cazurilor care bântuie America – asasinarea lui Kennedy și 11 Septembrie 2001. Dar erau și teme subtile, ca ieșirea din decadența estetică, din pesimismul unui declin generalizat.

Nick Fuentes a răspuns într-un stil mult mai recalcitrant la această ofertă politică, pe care o consideră plictisitoare, înșelătoare și sortită eșecului. Teoria lui e că Tucker Carlson nu va face propriu-zis un partid, ci are doar rolul să capteze publicul nemulțumit, acumulând credibilitate, pe care o va vărsa apoi pentru susținerea lui JD Vance. Dacă așa vor sta lucrurile, ar fi, într-adevăr dezamăgitor și ridicol pentru Tucker, care are o cotă de popularitate mai mare decât actualul vice-președinte.

Fuentes consideră că Tucker evită să se refere la Palantir, pentru că ar fi, la fel ca Vance, arondat aceluiași pol de influență tehno-oligarhică.

Dar dincolo de acest diferent tactic, e și mai interesantă diferența de perspectivă. Mai tânărul Nick Fuentes e de părere că e total greșit să încerci să curtezi stângiștii, pentru o platformă centristă, de uniune națională. El susține că votanții progresiști nu pot fi convinși să se alăture, pentru că sunt animați de o ură ireconciliabilă la adresa celor de dreapta, pe care îi cred niște fasciști și îi vor înlocuiți prin migrație.

Liderul neoficial al groyperilor pledează pentru un program pur de dreapta, care să semene cu acel program cu care Donald Trump a câștigat alegerile prima dată. Adică unul cu accent apăsat împotriva imigrației, împotriva politicianismului din Washington și împotriva corectitudinii politice. Argumentul e că în 2016 așa s-au putut câștiga alegeri, nu cedând teren taberei adverse, ci arătând că există un port-drapel.

De cealaltă parte, are mare greutate ideea că nemulțumirea e suficient de mare în ambele partide. Iar problemele de rezolvat nu sunt strict partizane. Estimarea lui Fuentes despre radicalismul inflexibil al taberei progresiste mi se pare că se aplică doar nucleului său dur. Care, într-adevăr, nu va fi atras spre un lider conservator, nici dacă îi apreciază unele poziții despre Israel sau cazul Epstein. Totuși, problema migrației e conștientizată cu îngrijorare și de muncitorul obișnuit, iar aberațiile woke nu sunt neapărat convingeri ale majorității votanților democrați.

Până una alta, ambii rămân la statutul de vedete ale internetului, fără a pune pe picioare un program politic. Tucker Carlson creează speranța că va încerca asta, cu un arc mai cuprinzător peste taberele partizane. În timp ce Fuentes rămâne la show-ul radical, inflamator și la ideea că structurile politice trebuie infiltrate de tineri groyperi, care au alte convingeri, intransigente în războiul cultural. Iar pe termen scurt, că partidul republican poate fi presat să le preia agenda cu amenințarea că vor vota cu democrații, ca pedeapsă.

Demografic, încercarea lui Tucker Carlson mai are un tâlc. E o încercare de pacificare a straturilor deja existente ale societății americane, în diversitatea ei etnică și politică. În acest fel, să evite un conflict simbolic sau real de tipul războiului civil, și o redeșteptare a mândriei naționale. „Avem mai multe în comun, ca americani” și mai multe interese economice, indiferent dacă suntem de stânga sau de dreapta, ori de origini diferite – e mesajul său.

Fuentes insistă că stânga e o realitate de necontestat, cucerită de radicalism distrugător, care dorește granițe deschise, programe de schimbare a sexului, pedepsirea rivalilor politici pentru opinii. Și observă că liberalismul își urmează metodic programul, în timp ce aripa conservatoare crește concesiile, fără a mai recupera pașii „progresului” făcuți de guvernările rivale. Votanții stângii nu sunt mulțumiți niciodată cu concesiile făcute pe tărâm social, vor cere mai multe lucruri gratuite de la buget, și au o toleranță zero pentru convingerile conservatoare și naționaliste.

Paradoxal, viziunea economică a lui Fuentes e mai aproape de elitele din care provine Tucker, în sensul că acceptă mai degrabă programul neoliberal, care îi apără pe cei bogați de la taxarea justițiară în numele echității. Strategia unității naționale i se pare perdantă, pentru că nu va mobiliza nici dreapta, nu va converti nici stânga. Dar, în lipsă de altă ofertă, strategia unității merită încercată.