evadare.ro

Unul din băieții deștepți din energie, care te va face să tremuri la iarnă

După ce terminase o facultate oarecare de inginerie din Wisconsin, Jeffrey Sprecher avea dificultăți în a obține un credit ipotecar pentru un apartament. Aflăm din Financial Times că visul lui era să aibă o termocentrală. N-a fost să fie. Avea să constate că îi e mai ușor să coopteze cele mai mari bănci ale lumii în afaceri de miliarde și să fixeze prețul energiei pentru un întreg continent. Cum ar fi Europa.

Povestea lui pare ruptă din filmele cu visul american, dar tinde să devină un coșmar european. Pentru că el e doar o rotiță din marele fenomen al financializării economiei mondiale și al transferului de la statele naționale către un sistem paralel internațional fără teritoriu. (Cum îmi place mie să-i spun: Imperiul Offshore.)

În 1996, Jeffrey Sprecher cumpăra pe 1 dolar plus datoriile acumulate o bursă din Atlanta. (Firma vânzătoare era o companie producătoare de energie, care avea să ajungă în proprietatea fondului de investiții a lui Warren Buffet.) Ați vrut economie de piață, nu? E bine să ai piața ta… Dacă nu poți produce castraveți, poți cumpăra tarabele necesare. Cam asta e ideea și cu o „piață a energiei”.

Și asta e ideea de bază și pentru Imperiul Offshore în general. Se ia o activitate reală – creditare bancară, imobiliare, prestări servicii, producție – și pe baza ei se construiește un întreg sistem speculativ din hârtii și tabele de Excel.

  • Dacă afacerea de bază e un credit ipotecară, poți construi instrumente derivate de tip MBS, coșuri care pun laolaltă multe credite cu riscuri diferite.
  • Dacă afacerea e vânzarea aurului, poți face „aur de hârtie”, titluri care promit să livrezi, la o adică o anumită cantitate.
  • Dacă afacerea e împrumutul către firme și țări, poți face CDS, polițe de asigurare a riscului de insolvență. 
  • Dacă afacerea e schimbul valutar, poți face pariuri pe evoluția cursului și împrumuturi în marjă pentru vânzare/cumpărare.
  • Dacă afacerea e cumpărarea de titluri de stat sau de datorii ale unor firme, poți reipoteca acele titluri, le poți integra în instrumete derivate mult mai complicate, care să ascundă care din ele sunt absolut „gunoi” și poți să le pui gaj pentru bani reali pe piața Repo.
  • Dacă afacerea e vânzarea de grâne, petrol, curent electric, poți organiza o bursă a prețului lor la o dată viitoare și poți organiza pariuri pe baza lor.

Unele din ele n-ar fi idei rele în sine. Altele ar fi doar mici ciupeli ale unor speculanți, care ar trage un mic profit dintr-un negoț. Problema e că tot acest sistem paralel și supra-național are de decenii dimensiuni mult, mult mai mari decât economia reală. Este problema fără ieșire, care face necesară Marea Resetare. Din două, una: ori găsirea de pretexte pentru spargerea acestor bule (molime, războaie, crize meteorologice), care să justifice suferința și scăderea aferentă a nivelului de trai. Ori tranziția spre un alt tip de societate, care să facă din austeritate și înrobire noua normalitate.

Cum o repet din aprilie 2020, nu există nicio altă cauză a marelui experiment făcut asupra noastră din acea primăvară încolo, decât acest sistem financiar descris mai sus, ajuns la stația terminus.

Dar să revenim la Jeffrey Sprecher. Patru ani după ce cumpărase pe 1 dolar bursa din Atlanta, înființează marea sa afacere. Cu mica bursă din Atlanta și sprijinul unor mega bănci, el a creat o bursă și mai mare, cu nume globalist predestinat: Intercontinental Exchange. ICE.  Cum spuneam, nu era singur, ci împreună cu (sau folosit ca interfață și organizator) de o listă, care-ți taie respirația: Goldman Sachs, Bank of America, Morgan Stanley, City Group, Deutsche Bank, JP Morgan, Societe General (practic între cele mai mari bănci de pe glob) și câțiva giganți din energie: BP, Shell, Total. Care era interesul acelor instituții? Tocmai acea „financializare” pomenită mai sus, dezvoltarea de instrumente speculative ale economiei capitaliste ajunsă la stadiul de cazinou.

Cu așa spate, ICE, bursa lui Sprecher a ajuns a doua din America, după o alta, dominată de Enron. Dar, ghinion de neșansă, Enron a făcut implozie în alt scandal de pomină, pornit tot de la împrumuturi și instrumente speculative. Criza din 2008 a fost mană cerească pentru Sprecher. Sistemul financiar, anterior schițat, a crăpat și nu și-a mai revenit niciodată. Dar o consecință a fost că banca centrală a SUA „a fost nevoită” să intre în piață să salveze cancerul, speculatorii din bănci. Și să cumpere cu banii emiși în numele statului acel tip de hârtii de pariuri, cum ar fi polițele pentru riscul de insolvență.

Așa că ICE ajunge alături de câteva mari bănci partener privilegiat al Rezervei Federale Americane în achizițiile de polițe de tip CDS din piață. Piață, piață, dar când cazinoul e la ananghie, să intervină statul să ne scape de activele toxice, că altftel se sufocă planeta…. Nu vă gândiți că ăsta e un gheșeft mic. Doar în 2010, imediat după criză, firma lui Scheher rulase echivalentul a 10 trilioane de dolari în astfel de instrumente! Cum spuneam, filmul marii finanțe bate viața economiei reale.

În același an, firma cumpăra o altă bursă: Climate Exchange. Sună frumos, nu? Bănuiți de unde vine numele…. „climate change”…. „climate exchange”…. Ei bine, da, politica eco-fanatică a Uniunii Europene a permis apariția unei întregi burse, care să vândă și să cumpere așa zisele certificate verzi, niște hârtii speculative prin care sunt penalizați cei care poluează și răsplătiți cei care fac „energie verde”.

Trei ani mai târziu, ICE, firma personajului nostru cumpăra însăși New York Stock Exchange – adică mama tuturor burselor, taraba tuturor tarabelor, Mecca însăși a capitalismului. Da, da, acea faimoasă bursă de pe Wall Street, care apare în toate filmele și știrile financiare. Opusul socialismului, cum cred unii naivi….  Acea bursă îl are din 2013 proprietar și președinte pe Jeffrey Sprecher.

În 2014, Jeffrey cumpăra și o bursă israeliană intitulată Super Derivatives, care la rândul ei deținea piețe pentru contractele derivate de mărfuri, cum ar fi petrolul sau porumbul, pe alte continente. Suma de achiziție, un mizilic de 350 milioane de dolari. Între clienții acestei burse de instrumente derivate se numărau: Deutsche Bank, Barclays, Credit Swiss și Citigroup. 

Dar asta e acolo la ei, în America, noi suntem cetățeni europeni și avem drepturi, nu? mmm Nu. Pentru că Jeffrey Sprecher și bancherii internaționali au avut încă o idee. Să își extindă modelul de afaceri și asupra Europei. Mai precis, să preia ei comerțul cu hidrocarburi de pe bătrânul continent. Era un mic impediment: nu aveau nici petrol, nici gaze. Iarăși gândiți mărunt! V-am spus că pentru economia globalistă nu contează să ai marfa, contează să ai taraba și casa de pariuri pentru a organiza licitații între alții care nu au nici ei marfa…

Așa se face că Europa s-a umplut de burse ale energiei – la nivel continental și național. Cu așa ziși „traderi” și așa ziși „furnizori”, care n-au ce furniza. Și astfel s-a ajuns ca prețul gazului să fie fixat la Amsterdam, de o bursă paralelă a instrumentelor financiare – practic licitații ale prețului viitor. Una condusă de Jeffrey Sprecher, desigur.

Și astfel, aceste burse imateriale ale gazului ca hârtie, ca promisiune, au ajuns să vehiculeze niște prețuri considerabil mai mari decât prețurile agreate între furnizorii și beneficiarii efectivi. Adică între cel care are puțul de extracție, conducta, respectiv aragazul. Cum ar veni, între rus și neamț sau român intervine un olandez, care de fapt e pilotat de la New York.

Dar asta s-a făcut cu largul concurs al tartorilor Uniunii Europene. „O greșeală flagrantă din spatele scumpirilor” – ajuns să scrie acum până și presa oficioasă, ca Hotnews. Care se vaită că Gazprom e băgat și în acest preț speculativ. De parcă problema ar fi că e implicat și producătorul real, nu doar samsarii pieței!

UE s-a legat de acea piață virtuală fondată de ICE, care e cu 30% mai scumpă decât piața reală. Ea reflectă în cel mai bun caz o realitate zonală a pieței din nordul Europei, nu pe aceea de la capătul conductei celui mai important furnizor al continentului.

Și asta nu e tot. Pe altă bursă virtuală din Germania, gazul ajunsese să fie cotat de zece ori mai scump în august anul acesta decât în august anul trecut! Cu asemenea explozii, e de la sine înțeles că economia continentului nu poate avea viitor.

Soluția diriguitorilor UE? Un penibil și un absurd total: să își anunțe furnizorul că îi plafonează unilateral prețul. Cum ai anunța producătorul de roșii ce preț vrei să-i dai pe marfă. Doar că vânzătorul respectiv mai are și alți clienți, iar Europa n-are de unde lua alt gaz.

Un tablou mai detaliat al acestui proces de liberalizare întreprins de Uniunea Europeană, în complicitate (sau în slujba) marilor bănci americane, poate fi citit în acest articol de Willian Engdahl. Efectul concret e că în locul unor prețuri pe termen lung, ca pentru contracte multi-anuale între țări, acum se ajunge la un preț generat electronic în timp real, la fiecare secundă, prin interacțiunea unor speculatori, care vând și cumpără titluri ale respectivei mărfi. Fără să o aibă în depozit, fără să o producă și fără să o consume cu adevărat! O iluzie, o schemă piramidală, mascată în „economie de piață”.

Un alt efect al schimbării a fost că, pe lângă gazul ieftin, livrat prin conductă de la dușmanul de la Răsărit, poate fi luat în calcul și gazul scump, venit cu vaporul, de la prietenul de la Apus, de peste Atlantic. Și astfel, gazul lichefiat devine etalon și „competitiv” ca preț cu gazul neplimbat peste ocean.

Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, Uniunea Europeană a mai fost vrăjită să intre în altă poveste de adormit copiii (gen micuța Greta). Respectiv: încălzirea globală, lupta cu timpul probabil. Așa a apărut altă piață, a certificatelor verzi.

Un exemplu foarte de aproape:

Elcen, firma de stat care asigură aproape toată apa caldă și căldura pentru București, are 4 centrale. Toate facute „de Ceaușescu”, care ne-a lăsat fără datorii. Dar nici nu se pricepea la burse. Una din 4 e modernizată, adusă la zi, la 40-50 de ani de la înființare.

Doar anul trecut, firma a plătit 118 milioane de euro pe certificate verzi, după prețioasele directive de la Bruxelles. Adică penalizare ca arde gaz și produce CO2 (consumat de copaci), care se duc să subvenționeze prețul energiei solare sau eoliene ineficiente. Doar din acea sumă, spune directorul ei, putea construi 2 centrale noi nouțe de la zero. Deci jumătate din patrimoniul ei se scurge în fiecare an pe aberația ecologistă. Consecința, e că la iarnă, ar putea tăia încălzirea pentru jumătate din bucureșteni.

PS: A, era să uit. Jeffrey Sprecher e însurat cu o membră a Senatului american. Kelly Laufer e republicană, dar imparțială: a contribuit la campania electorală și a lui Donald Trump și a lui Hillary Clinton. Că nu se știe. E bine să ai mai multe partide, să fie democrație, nu ca la alții, dictatură. Iar după farsa Covid a fost anchetată pentru folosirea împreună cu soțul de informații politice confidențiale pentru a-și coordona mișcările de pe bursă cu deciziile viitoare ale Senatului de „ajutor în pandemie”. Cercetările n-au ajuns la nicio concluzie, dar gestul contează.

Victor Grigore

evadare.ro
September 12th, 2022
Mai multe despre: Economie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact