„Un privilegiu exorbitant”. În urmă cu 60 de ani, economistul Robert Triffin enunța paradoxul care îi poartă numele. Prin care constata că țara emitentă a unei monede folosite internațional e obligată să aibă deficite comerciale. El se referea, desigur, la dolarul american.
Dar pentru simplificare, să forțăm următorul exemplu. Să ne imaginăm că leii bătuți de BNR ar circula doar pe teritoriul Bucureștiului. Ar fi suficientă o masă monetară mai mică, încât să acopere economia locală. Dar cum aceiași bani sunt utilizați și la Cluj, Iași, Constanța, Timișoara… Bucureștiul trebuie să emită monedă și pentru economiile acelor orașe. Dar nu și pentru Chișinău, care își tipărește propriul leu.
Situația e oarecum asemănătoare pentru Germania în raport cu Grecia, în zona euro. Dar, cum spuneam, teoria a fost lansată pentru dolar.
Cum restul planetei vrea să păstreze dolarii în tezaur sau să îi folosească în contractele dintre terți, acei dolari trebuie să ajungă cumva și la țările care nu îi pot tipări. Iar asta nu se poate face decât trimițând mărfuri către Statele Unite contra lor. Dacă ar trimite propriile valute la schimb, relația nu ar mai fi asimetrică, dar ar însemna să existe și o folosire a acelor zeci / sute de valute în interiorul granițelor SUA, ceea ce nu ar fi posibil.
Un deficit comercial prea mare e asociat unor economii subdezvoltate și riscă să distrugă încrederea în dolar. Un deficit prea mic riscă să sufoce restul economiilor prin „scumpirea” dolarului. Așa că America e oarecum „obligată” să recurgă la programe precum Planul Marshall, Ajutați Ucraina, războaie și cheltuieli de menținere a unui imperiu global, care să ducă și pe alte căi decât cele comerciale dolari în afara granițelor, cu avantaje de alt tip – politice.
Văzut dinspre țările exportatoare de resurse (ca Rusia) sau de mărfuri prelucrate din resurse (China), aranjamentul e o mare pacoste. Parazitism curat! De unde protestele lor recente – dar deocamdată neputincioase, pentru că nu au de luptat doar cu SUA, ci cu toată planeta, care preferă respectiva monedă (din varii motive) și mai ales cu marea finanță globală.
Văzut dinspre America, aranjamentul are și el dezavantajele sale. El împinge către dezindustrializare internă, specializare în domeniul volatil al finanței, o costisitoare menținere a unui imperiu global. Dacă restul lumii ar renunța să mai folosească moneda americană, toți dolarii emiși s-ar întoarce acasă ca un tsunami, distrugând și moneda și economia locală prin abundența disproporționată.
Un aspect foarte important e că raporturile de forțe s-au modificat. La sfârșitul ultimului război mondial, economia americană reprezenta 50% din cea mondială. (Și deținea 80% din rezervele valutare.) Ponderea a scăzut la 40% în anii 60 și a ajuns la 24% din economia lumii în prezent. E mai complicat să menții statutul dominant chiar lider fiind, când treci de la o cotă de jumătate, la un sfert.
O soluție propusă de John Maynard Keynes încă de la conferința de la Bretton Woods din 1944 a fost crearea unei monede internaționale, care să aibă exact această funcție. Doar că la acea dată globalizarea nu era o realitate la cotele de azi. Și nici acum nu se poate tranșa (fără un război mondial și o „resetare” a sistemului existent) cine să emită acea monedă, în numele cui, cu ce arme să o apere. Iar dacă ea ar fi un coș de monede, ca DST (drepturile speciale de tragere ale FMI) ce proporție să aibă fiecare.
Eurodolarul creat din anii 50 de cartelul marii finanțe internaționale e un răspuns (și) la paradoxul lui Triffin. Moneda globalizării a mutat „privilegiul exorbitant” de la statul american la o discretă oligarhie bancară neștiută. Dar care avea suficientă putere încât să genereze prin creditare noua monedă neoficială a planetei în umbra celei verzi, oficiale.