Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
„La cine e datoare toată omenirea asta?” e o întrebare de care presa nu s-ar atinge. Nici eu nu am un răspuns detaliat (în afara celui general, din serialul despre sistemul offshore, de pe la episodul 7 încolo). În schimb, pot să vă spun o poveste, despre o părticică mică de tot de datorie.
În limba română nu știu un echivalent al expresiei englezești „a încolți piața”. Adică atunci când controlezi o marfă în așa măsură, încât poți manipula prețul. OPEC poate „încolți” piața petrolului. Unii zic că și prețul aurului, cotat la Londra ar putea fi „încolțit”.
În 1990, banca „Frații Solomon” a încercat să „încolțească” datoria americană. Nu oricine poate cumpăra direct obligațiuni ale Trezoreriei, care se vând în niște licitații cu circuit închis, băncilor cu anumit statut. Reprezentantul Salomon Brothers, Paul Mozer, a început să cumpere la un moment dat peste 90% din obligațiunile pe care le scotea la licitație Trezoreria. I-au zis să se potolească, au anunțat șefii din firmă, dar a continuat să plaseze comenzi de achiziție (și prin intermediari) de peste 100% din cât scotea la vânzare statul american. În 1991, a luat-o de la capăt.
A ieșit scandal, amenzi, Paul Mozer a ajuns și la pușcărie câteva luni, strigând că e doar țap ispășitor. A fost nevoie să vină temporar la conducere însuși Warren Buffett, care avea un pachet semnificativ din bancă, și să se scuze pentru pocinog. Trebuia să pară un accident, din vina nesăbuinței lui Mozer. Doar că banca tocmai așa devenise mare și foimoasă după primul război mondial: dominând piața intermedierii obligațiunilor de stat.
(Ca să susțină intrarea SUA în război, Unchiul Sam lansase o emisiune de obligațiuni intitulată „Împrumutul Libertății”. Americanii erau atinși la coarda sensibiliă și li se spunea că e o dovadă de patriotism să cumperi acele bonuri de trezorerie.)
Dar, să revenim în 1990, la Paul Mozer. Treaba e că lumea nu înțelegea ce făcea omul cu hârtiile alea, care nu aduceau mare dobândă și pe care statul le putea tipări teoretic în orice cantitate.
Dacă ne uităm în istoricul băncii, citim printre rânduri că a fost o piesă grea în procesul de globalizare. La un moment dat, se specializase în fuziuni de multinaționale și consultanță în preluarea de corporații.
A fost prima, care a vândut instrumente derivate constând în asigurări garantate cu ipoteci imobiliare. Acest gen de hârtii e una din cheile creșterii explozive a ecosistemului offshore. Ele sunt pariuri garantate cu promisiunea altcuiva că va plăti ratele unei case. La fel cum și bonurile de trezorerie sunt promisiuni ale unei țări, că va plăti, garantate cu posibilitatea de impozitare a cetățenilor proprii.
În toamna anului trecut, cam când se făcea repetiția, pardon, simularea Event 201, se mai întâmplase ceva. Dobânzile de pe piața interbancară de împrumuturi pe termen scurt (RePo) crescuseră de 10 ori într-o zi, obligând banca centrală a SUA să intervină cu lichidități. A fost momentul când analiștii au înțeles la ce mai pot fi bune hârtiile alea: le poți lăsa gaj altor bănci și fonduri speculative, ca să îți asiguri o lichiditate vitală pe termen scurt. Dacă ești un sistem bancar din umbră, nereglementat, poți crește mult mai repede și mai neîngrădit. Dar chiar și acel cazinou are nevoie de niște jetoane acceptate de ceilalți jucători. Acest tip de jeton trebuie să fie ceva cu valoare recunoscută din lumea reală, ceva standardizat și ușor de vândut.
Dacă vă întrebați ce s-a ales de banca „Frații Solomon”, stați liniștiți, s-a topit în City Group, printr-un lanț de achiziții. Tot ei au mai avut o pățanie năzdrăvană la 11 Septembrie, când ocupau 64% din clădirea WTC 7. Știti, blocul ăla de 47 de etaje, care a căzut nelovit de avioane.
Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.
Victor Grigore
