8. Cu picioarele pe pământ. Alte resurse de care moneda e legată

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

În esența banilor stă un contrast: numărul lor e teoretic infinit, dar realitatea pe care o exprimă are constrângerile lumii fizice. Matematica oferă posibilități spectaculoase de înmulțire succesivă, chiar prin aplicarea repetată a unor procente mici. (Fenomenul dobânzii la dobândă.) Dacă te gândești la finanțe doar ca filosofie politică, ai toată libertatea să imaginezi orice vis de împărțire echitabilă. După cum tot fără opreliști e imaginația când vine vorba de ce s-ar putea produce și consuma vreodată. Dar economia nu se petrece în universul nesfârșit al virtualului. Nu e doar matematică. Ba, dimpotrivă, tocmai raritatea unor lucruri le face să aibă un preț.

Există mai multe lucruri constrângătoare, de care banii nu pot fi despărțiți. Deasupra tuturor e demografia – pentru că fără oameni nu există nici piețe nici viață economică. Alt indicator important ar fi energia, sub diverse forme, care au născut deja noțiuni neoficiale ca „petro-dolarul”.

Pământul însuși dă altă limită geografică a expansiunii. Dar e mai rar tranzacționat și e complicat de luat ca etalon pentru valoarea monetară. SF-urile despre colonizarea spațiului cosmic îi pot entuziasma pe unii, și chiar se cheltuiește pentru ele, dar nu pot fi luate în calcul pentru tema noastră. Nu mai poate fi reprodusă vreodată în viitor spectaculoasa dezvoltare care a fost pentru Europa descoperirea celor două Americi, cu vastele lor resurse. Opt miliarde sau mai mulți, va trebui să ne descurcăm pe aceeași planetă deja măsurată la centimetru.

Isteria încălzirii globale s-ar putea să aibă accente ridicole, să propună soluții aberante pentru false probleme. Dar doar pentru că unii din adepții ei mint, se înșală sau dau sfaturi greșite, nu ar trebui să respingem și ideea că există un cost important pentru mediu al activității industriale. Și că deocamdată, cu tehnologiile din prezent, nu sunt suficiente resurse ca toată omenirea să atingă nivelurile de consum și de trai din cele mai bogate țări.

Pentru Bătrânul Continent, era colonială a însemnat nu doar descoperirea accidentală a unor continente noi, dar și extindere economică pe cele știute deja – Asia, Africa, Australia. Nici așa ceva nu mai poate fi reprodus prin globalizare. În schimb, s-ar putea măcar spera la reproducerea unor fenomene precum Revoluția Industrială. Și aici iarăși ar trebui să recunoaștem că există un miez de adevăr în ipoteze ca „a patra revoluție industrială”, chiar dacă sunt formulate de personaje ridicol – malefice ca Klaus Schwab. Tehnologia are un foarte mare impact asupra dezvoltării economice, implicit și a banilor, prin creșterea de productivitate, care la rândul ei influențează măsurători mai generale, cum ar fi creșterea produsului intern brut.

Banii de azi se presupune că sunt legați de acest concept, pentru că au o așa zisă „acoperire în bunuri și servicii”. E un fel de a spune „acoperire”, pentru că emitentul nu precizează ce servicii acoperă o bancnotă, nici nu se angajează să ți le livreze la răscumpărarea ei, nici nu are undeva stocate bunurile echivalente. Așadar promisiunea sa de plată rămâne să fie achitată de oricine altcineva din piață, în cuantumul convenit între vânzător și cumpărător. Altminteri, băncile centrale se presupune că țin cont de acești indicatori controversați ai dezvoltării, cum sunt PIB-ul, când reglează emisia monedei în circulație și dobânzile de referință.

Măsurarea creșterilor de productivitate (făcută tot în bani) e retroactivă și discutabilă, iar pe ingeniozitatea tehnică din viitor nu se poate paria. Chiar dacă nu sunt certitudini ca numărul de kilometri pătrați ai globului sau miliardele de barili de petrol, trebuie avute în vedere. Resursele de cărbune existau și înainte de Revoluția Industrială, dar ce s-a produs după e incomparabil cu ce s-a produs în absența motorului cu aburi. La fel, existau și siliciul folosit în microprocesoare sau litiul din bateriile telefoanelor sau mașinilor. Dar inovația le-a dat noi utilizări, iar lucruri ca internetul au schimbat definitiv viața economică.

Cele trei revoluții industriale de până acum au avut fiecare câte o sursă de energie: cărbunele, petrolul și curentul electric. Au avut, de asemenea, metode de transport – tren, automobil, avion – și de comunicații specifice – tipar, radio, calculator. Implicit, ele au adus creșteri neașteptate ale sumelor bănești vehiculate, dar și forme de plată necunoscute – de la bancnotă, la cecuri, la plata prin card, la tranzacții bursiere făcute automat de algoritmii unor calculatoare și criptomonede. E rezonabil să presupunem că și robotizarea, manipularea genetică sau inteligența artificială au potențialul de a modifica dramatic cum vor trăi și plăti oamenii viitorului.

Iată un grafic al creșterii întregii producții de bunuri a omenirii în ultimele două mii de ani. (sursa: Our World in Data)

Și un zoom din același grafic, doar pentru ultima sută de ani, aproximativ, pentru a vedea traiectoria în detaliu. Graficul pentru cele două milenii ale erei creștine surprinde ce se numește o „creștere exponențială” – lentă, aproape insesizabilă pentru aproape tot intervalul, până la ultimele două secole, apoi exploziv „verticală”. Se pot găsi mai multe explicații pentru schimbarea de traiectorie – de la acumularea demografică, la organizarea capitalistă, inovația medicală, tehnologie, acumularea de cunoaștere și alfabetizare. Tot o presupunere e și că menținerea unei traiectorii de acest tip pe termen lung va fi problematică, dacă nu imposibilă. 

Dar și mai important e că un grafic atât de neobișnuit are echivalent în graficele ce se pot face pentru creșterea de populație, pentru consumul de energie și pentru creșterea îndatorării. Dacă ar exista și grafice pentru cantitatea de bani plus titluri de valoare, toate felurile de creditare, probabil că nu ar arăta nici el diferit. Adică ar avea tot o creștere exponențială. O caracteristică a capitalismului face ca ultimele două secole să înregistreze ritmuri mari ale dezvoltării, dar și mari polarizări la nivel global și național. Optimistul va vedea că miliarde de pământeni au acum un standard de viață inaccesibil în trecut, pesimistul, că decalajul a crescut.

explozia demografică

 Graficul creșterii de populație arată aceeași traiectorie exponențială. (Sursa date: Our World in Data.) A putut exista creștere economică pentru că a fost creștere demografică. Acest aspect mai poate fi simulat prin cele câteva forme de migrație: de la sat la oraș (metodă aplicată în România anilor 1960-70 și la o scară mult mai mare de China în ultima jumătate de secol); sau între țări și continente.

Dar simpla existență a unui număr mare de consumatori nu rezolvă ecuația. După cum știe orice comerciant, contează puterea lor de cumpărare, derivată din productivitate anterioară. În discuția despre bani, e esențială și distribuția pe grupe de vârstă. Pentru că, alături de numărul de nașteri și mobilitatea în teritoriu, acesta e un alt mare vector pentru creștere. Generațiile tinere consumă bunuri de folosință îndelungată – locuințe, automobile – investesc în creșterea copiilor, din credite care se pot baza pe acumulările făcute de generația precedentă. Unde există aceste ingrediente umane, există dinamism, chiar dacă momentan e îndatorare.

Pe la începutul războiului din Ucraina, care se prefigura deja ca o mare confruntare mondială, am început un serial în care încercam să măsor raportul de forțe dintre Est și Vest, după câteva criterii de tipul resurselor și utilizării lor. Din păcate l-am abandonat prematur, dezamăgit de dezinteresul cititorilor pentru subiect. Dar voi folosi cu această ocazie cele câteva episoade deja scrise, pentru a trimite la ele. Pentru prezentări mai detaliate a situației demografice din Vest și Est, voi pune linkuri către episoadele acelui serial.

Avem, așadar: Vestul (SUA, Europa și anglo-sfera), în situația unei minorități pe planetă, cu o populație îmbătrânită și o imigrație de proporții, dar deja îndatorare la niveluri nesustenabile, o anomalie pentru o populație deja bătrână.

Apoi avem China, care trăiește concomitent un avânt economic și tehnologic, dar o îmbătrânire galopantă. Are probleme specifice Occidentului sau Japoniei, înainte de a atinge bunăstarea acestora. Anul trecut, China a pierdut 850.000 de persoane. Altfel spus, într-un singur an de capitalism „reușește” ce nu a putut face politica de descurajare demografică a comuniștilor. (Într-adevăr, pe vremea lui Mao, au fost zeci de milioane de morți, dar a trecut peste o jumătate de secol de atunci și populația chineză a continuat să crească și pe vremea politicii „un singur copil”.) Schimbarea stilului de viață, intrarea pe piața muncii a femeilor, amânarea căsătoriei, scumpirea apartamentelor în bula speculativă imobiliară contribuie la acest impact.

În fine, avem „restul lumii”, încă departe de perspectivele abundenței vestice, dar într-o adevărată explozie a natalității. Al treilea episod a fost dedicat acelor zone emergente: Rusia, Africa și lumea islamică. Potrivit unei proiecții, în 2100, omenirea ar atinge 10,5 miliarde de locuitori. Cei mai mulți vor trăi tot în Asia: 4,6 md, dar va veni puternic din urmă Africa: 3,9 md. Europa va scădea la 587 milioane, incluzând o masivă imigrație de pe alte continente, America de Nord va crește ușor la 447 milioane, dar de asemenea cu albii în minoritate. America de Sud ajunge și ea la 426 milioane, America Centrală: 182, Oceania, 69 milioane.

Că e o legătură între oameni și bani, e de la sine înțeles. Dar ar putea fi oamenii o „acoperire” pentru bani? Ultima dată când s-a întâmplat asta la propriu a fost înainte de abolirea sclaviei, ceea ce nu e o perspectivă acceptabilă. Totuși, tehnologiile prezentului permit mai multe forme de trecere a existenței umane în contabilitate. Ele se leagă de ideea controversată de credite sociale. O sabie cu două tăișuri, care poate implica o lume a supravegherii totale, în care comportamentul de un anumit tip e răsplătit sau penalizat într-o monedă virtuală, exact ca punctajul unui joc. Iar oamenii folosesc mai departe respectivele unități virtuale pentru a-și transfera între ei bunuri și servicii. Un „mare reset” ne poate duce și la o astfel de variantă, în care banii nu mai sunt legați de bunuri tangibile, nici de îndatorarea bancară, nici de autoritatea de stat, ci de însăși existența fiecăruia.

Potențialul apocaliptic al unor asemenea instrumente nu ar trebui să ne determine să respingem cu totul explorarea acestui concept. Creditul social poate fi folosit și în alte moduri, decât pentru instituirea unui control de tip totalitar. De pildă, el poate fi o alternativă la banii emiși cu titlu de datorie, prin creditare, și implicit purtători de dobândă. O persoană ar putea primi un număr de unități la naștere, din care s-ar cheltui pentru alocații, studii, posibil chiar achiziția unei locuințe, și ar completa apoi contul în etapa activă a vieții similar contribuției la fondul de pensii și de asigurări de sănătate. Pentru prevenirea abuzurilor, se pot fixa garanții înscrise în Constituție, că nicio persoană nu poate fi exclusă din sistemul de plăți sau penalizată cu acest instrument pentru opinii politice sau proteste.

energia și alte resurse

Același tip de creștere exponențială ca a PIB-ului și populației o regăsim și în graficul consumului de energie. Voi refolosi același grafic din articolul: Energia în miezul confruntării geopolitice. Chiar dacă graficul e limitat doar la ultimele două secole, vedem aceeași „decolare” a consumului și cât de puțin reprezintă energiile alternative noi. Tranziția costisitoare spre așa ceva e o  ambiție politică deocamdată imposibil de pus în practică.

Renunțarea la acoperirea în aur a monedei a născut termenul de petrodolar. El se referă la un presupus aranjament între America și statele din Golf (în special monarhia saudită), prin care acestea se obligau să își vândă petrolul doar în dolari, iar Pentagonul le oferea protecție militară și politică în regiune. În acest fel, chiar dacă dolarul nu era acoperit în mărfuri, totuși le devenea strict necesar tuturor țărilor, care nu puteau funcționa fără să cumpere sau să vândă petrol și gaze. Astfel, chiar și puteri rivale, ca Rusia și China, sau cele nealiniate erau obligate să încaseze dolari sau să facă rost de ei pentru a-și achita importuri către alte țări decât SUA.

De partea acestei teorii stau și numeroasele implicări militare ale Americii în Orientul Mijlociu, pentru a răsturna regimuri din țări petroliere, fie și doar pentru a bloca accesul Chinei la resurse de acest tip. Deși există ceva adevăr în teoria petrodolarului, aș înclina să spun că ea e și exagerată. Atât statutul privilegiat al dolarului, cât și sistemul alternativ din lumea off-shore existau deja înaintea respectivului aranjament. Iar acordurile bilaterale de plată în ruble pentru gaze și petrol, reușite de Rusia în contextul sancțiunilor pentru războiul din Ucraina, nu au produs așa numita „de-dolarizare” așteptată.  Aceasta e un proces mult mai lent, care probabil nu va putea ocoli confruntarea militară. Dar despre cum s-a ajuns la această stare de fapt va fi vorba în alte episoade din serial.

Pentru moment, să notăm doar că există posibilitatea reală ca într-un viitor oarecare să existe monede cu acoperire în energie. Fie la modul explicit, ca o versiune a etalonului aur – când țările ar conveni că o monedă valorează o cantitate fixă de petrol, ce se poate livra la cerere de către emitentul monedei. Fie într-un sens mai larg, cum parțial se întâmplă cu moneda rusească. O țară exportatoare impune cumpărătorilor plata doar în moneda ei și atunci aceia vor fi nevoiți să aibă în cont acea monedă, dacă vor să se încălzească. Iar, cu timpul, acel gen de monedă ar putea căpăta și statut de monedă de rezervă, dacă ar fi tezaurizată. Pentru că deținerea ei ar echivala cu a avea stocuri de hidrocarburi (fără costurile aferente depozitării).

Deși acest tip de aranjament are relație cu valori tangibile și indispensabile, e totuși un raport care pleacă de pe o poziție de forță a țărilor deținătoare de resurse. Deloc întâmplător, acelea nu tind să fie regimuri democratice. După cum am observat în episodul anterior, comerțul liber extins și la nivel bancar tinde să meargă împreună cu democrația liberală, dar și cu anihilarea statelor naționale. Acest gen de relații asimetrice între țări poate duce ori la confruntare militară, ori la înghețarea unor tabere stil război rece, sau ceea ce Dughin ar numi o „lume multipolară”.

coșul de produse

Un stabiliment monetar mult mai interesant ar fi al unei monede digitale cu acoperire într-o gamă mai largă de produse. Coșul ar putea conține atât energie – petrol, gaze, cărbuni, kilowați – dar și multe alte materiale industriale – cupru, aluminiu, oțel, ciment, dar pot fi și metale prețioase sau alimentare – cereale. Cotele componente pot reproduce consumul curent anual sau pot lua ca reper acele materiale pentru care există deja burse standardizate și contracte cu livrare la dată fixă. Desigur, și alegerea materialelor din coș, a ponderii lor, va face obiectul unor dispute politice (sau dictate după război). Dar e o ipoteză pentru un sistem solid și durabil. O selecție cât mai largă de materiale în formula de calcul ar elimina aspectele speculative precum acumulările pentru manipularea pieței și excesul de putere pentru țările care au una dintre resurse.

În locul acestui tip de monedă corelată cu dezvoltarea industrială, există deocamdată așa numitele „credite de carbon”. O idee nocivă economic, care permite tranzacții într-o anti-valoare, căci respectivele sunt un fel de amenzi pentru poluare, date pentru însăși funcționarea normală a unei economii. Pe lângă că scumpesc inutil traiul și creează distorsiuni în alegerea investițiilor în energie (favorizează așa zisele energii „verzi”, nu mereu atât de „ecologice” cum se prezintă), dar pornesc de la aceeași idee diabolică a banilor emiși de bănci cu „acoperire în datorii”. Deci un minus care se socotit ca și cum ar fi un plus.

„pământul, deocamdată…”

În zorii inventării banilor și multă vreme după, chiar pământul a funcționat ca unitate de măsură a averii. În timp ce animalele serveau ca monedă de schimb, pământul era neperisabil, măsurabil și înmagazina o valoare mare. Era, în plus, și principalul mijloc de producție înaintea erei industriale. Putea fi lăsat moștenire mai multor generații succesive. S-ar putea reveni cândva la o monedă acoperită în prețul hectarului? Foarte improbabil, dar nu exclus, dacă insecuritatea alimentară ar fi spaima cotidiană.

Proprietatea asupra lui e un subiect mai spinos decât le place libertarienilor să creadă. Deși mulți pot dovedi că au cumpărat legal și cinstit un hectar, nimeni nu poate arăta înaintea lor că ar fi produs vreun metru pătrat de pământ. (Exceptând rarele cazuri de pământ obținut prin desecări, ca în Olanda sau în Insula Marea a Brăilei.) Observați că în scenariul revenirii la o lume patriarhală, primitivă, după o prăbușire a civilizației actuale, doar aristocrația militară ar fi singura proprietară de pământ. De fapt, ar stăpâni întreaga suprafață pe care ar putea-o apăra de alții prin forță brută și proclamarea acestui drept.

Proclamarea sacralități proprietății de orice fel – a pământului, la fel ca a unui bun pe care îl faci sau îl cumperi – e sursă de mari confuzii, la fel ca aceea dintre economia de piață și capitalism. Eroare fatală, atunci când e intersectată cu șarlataniile sistemului bancar din prezent. Devine atunci limpede contrastul dintre o materie finită și o valoare fictivă, nelimitată, cum sunt banii de azi, în a căror existență e implicată imaginația. Cei care cad în capcana acestei generalizări a conceptului de „proprietate inviolabilă” sfârșesc în situația indienilor amăgiți de cowboy să-și schimbe pământul pe mărgele colorate de sticlă și apă de foc. În același fel, acolo unde se aplică exclusiv principiul unui drept ancestral asupra pământului au parte de războaie nesfârșite (cazul palestiniano-israelian).

Pământul nu e un produs, e o resursă. Poate avea un statut special de proprietate sau de utilizare, la fel cum au și alte resurse: apa potabilă, apele navigabile, petrolul, alte bogății ale subsolului. Un regim special pentru proprietatea pământului e perfect compatibil cu ideea de proprietate privată și de stat de drept, de economie liberă. De pildă, tot pământul Marii Britanii aparține tehnic regelui și e doar dat în concesiune cui se întâmplă să îl cumpere. La fel, petrolul din Norvegia e exploatat ca și cum ar fi al statului, chiar dacă se găsește sub parcela unui privat. Altele, ca Elveția, Franța, Liechtenstein, au reglementări foarte drastice la cumpărare. Sunt țări cât se poate de onorabile și democratice. Nu vorbim de colectivizarea agriculturii ca în CAP-urile comuniste. Repet, pământul (mai ales cel arabil și împădurit) și alte resurse pot avea statut juridic diferit fără a renunța la proprietate privată pentru locuințe, active industriale, vehicule și orice altceva.

Dar să revenim la scenariul nostru primitiv. Stăpânirea pământului de vitejii locului nu l-ar face și productiv. Pentru asta ar apărea o primă ocupație speculativă după cea de negustor – aceea de arendaș. Un statut foarte interesant, care ar susține apariția unei clase tehnocratice și de speculatori. Rolul lor e ceva mai abstract decât al negustorilor, care intermediază și optimizează întâlnirea dintre cerere și ofertă, fiind răsplătiți pentru asta. Și care au nevoie de un loc unde să vândă și să dețină marfa. Arendașul nu are nici proprietatea, nici uneltele, nici munca fizică. Gestionează doar intelectual o tranzacție pe axa timpului – ceea ce îl aduce foarte aproape de postura unui bancher. E undeva între cei care au, dar nu muncesc și cei care muncesc dar nu au. În acel moment el poate fi așezat la originea capitalismului, chiar înainte de apariția banilor.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)