6. Dreptul suveranului de a bate monedă

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Costul actual de imprimare a dolarului variază între 7,5 cenți pentru bancnota de 1$ și 17 cenți, pentru cea de 100. Imaginați-vă că o bancnotă de 100 de euro ar costa tot o sută de euro să fie produsă. Adică hârtia, cerneala, macheta, efortul de a o tipări ar fi împreună atât de costisitoare… O situație aberantă, în care s-ar risipi o sumă egală cu mărfurile ce se pot cumpăra cu toți banii aflați în circulație. Inutilitatea a fost sesizată din cele mai vechi timpuri, chiar și pe vremea când pentru monezi se foloseau metale prețioase. Nu era greu de constatat că turnarea implică un efort și banul ajunge să fie prețuit la ceva mai mult decât greutatea lui.

Diferența dintre costul de producție al unui ban (din metal sau hârtie) și valoarea de circulație se numește drept seniorial. Sintagma a rămas ca atare în calculele băncilor centrale de azi. La origini, ea reflecta o realitate, pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să o conteste. La fel cum nu ar fi luat în discuție autoritatea capului familiei. Această putere era legată de un pământ și de capacitatea de a apăra acel teritoriu, din care a decurs puterea de a valida „legea pământului”.

Autoritatea ierarhică de acest tip s-a rafinat, pe tiparul familiei extinse, pentru a da naștere popoarelor și statelor. Stabilitatea oferită de ele a făcut uitat spectrul violenței, care a rămas mereu în stadiu potențial, organizat în așa fel încât rațiunea să domine pasiunile, sub forma armatei. S-a putut astfel trece de la autoritatea personală, la cea a unei instituții – transmisibilă, care supraviețuiește multor generații, cărora le oferă un cadru incomparabil superior grupurilor răzlețe.

Gestul de a bate monedă proprie e în sine o proclamație de independență. Dacă se petrece într-un loc unde deja funcționează o ordine monetară, e o declarație de secesiune, la fel ca înlocuirea unui drapel. Dacă ar fi să rezum ce am de gând să conțină acest serial, aș spune că e povestea privatizării monedelor. Pentru că aceasta e marea poveste a sistemului financiar actual. Și straniu e că tranziția s-a petrecut nebăgată în seamă, pe multiple planuri: în cel practic (ca stare de fapt neoficială, dar acceptată), în plan juridic și în mințile oamenilor. O putere paralelă s-a ridicat din umbră și a absorbit într-o succesiune de pași din esența statelor, pe care amenință să le lase într-un final în chip de carcase goale ale unor țapi ispășitori.

nu doar un simbol

„Dreptul seniorial” e doar vârful icebergului, deși nu lipsit de importanță simbolică și practică. Astăzi, doar o mică parte, aproape neglijabilă, din ceea ce se folosește cu rolul de bani mai e tipărită sau ștanțată în forme palpabile. Emitenții acestora din urmă sunt bănci așa zis naționale, al căror control efectiv a fost decuplat de orice formă de reprezentare a națiunilor respective. Ele au fost separate de alte două instituții, cu care alcătuiau natural un tot unitar. E vorba de monetărie și de trezorerie. Din motive, care ne vor deveni evidente, acestea nu fac obiectul vreunei privatizări, nici la propriu, nici de facto.

De producția efectivă se ocupă Monetăria Statului (respectiv Imprimeria BNR, pentru bancnote), lăsată statelor peste tot în lume, pentru a oferi greutatea simbolică a prestigiului național, prin toate formele grafice. Ar fi contra-productiv ca puterea din umbră să aibă vanitatea de a-și trece numele la vedere.

În schimb, Trezoreria reprezintă legătura cu avuția națională – după cum o trădează și etimologia, care vine de la „tezaur” sau „comoară”, de la franțuzescul „tresor”. De asemenea, ar fi contra-productiv să se încerce preluarea acesteia la vedere, întrucât ea trebuie să rămână ca ultim garant al întregului eșafodaj. Iar „comoara” reală a statelor o constituie capacitatea de a taxa populația și afacerile derulate pe teritoriul lor, alături de eventuale resurse naturale și acumulări ale generațiilor precedente, dimpreună cu capacitatea de a le apăra militar. La fel ca tipărirea, și administrarea acestor resurse umane sau de alt tip constituie o corvoadă cu care nu e bine să te încarci ca bancher. Pe deasupra, te poți și degreva de părțile impopulare precum impozitarea, pe care propagandiștii bancherilor le pot beșteli cu sloganuri tot mai populare ca: „taxarea e furt!”.

Dacă într-un viitor oarecare se va găsi o modalitate practică de a lega direct populația de puterea financiară supra-statală, și de a o controla – eventual prin mijloace electronice, atunci și aceste două instituții de stat ar putea fi eliminate (preluate), pentru a face loc la vedere unui alt suveran, care să își afirme deschis statutul bătând monedă sub nume propriu. Cred că acel moment e încă departe în timp. Deci statele vor mai fi păstrate ca piese esențiale în toată construcția, chiar dacă seamănă cu niște vehicule cărora li s-au luat cheile sau volanul. Dar li se lasă proprietarilor mândria de a păstra talonul, dacă nu chiar onoarea de a băga benzină în rezervor.

Deocamdată, bancnotele sunt tipărite de state. Dar adevărata creație monetară are loc în bănci private, strecurate sub umbrela protectoare a câte unei bănci centrale, zisă a statului. Iar o cantitate încă mai mare de valoare monetară e generată în afara acestor sisteme reglementate la nivel național, prin instrumente financiare de creditare. Toate acestea fac obiectul acestui serial și le vom analiza pe rând în episoade separate. Deocamdată să ne concentrăm asupra mult hulitului stat și rolului său în schemă.

statul suntem noi

O familie nu constituie doar suma indivizilor care o compun, ci mult mai mult, o entitate inefabilă. La fel și statul reprezintă mult mai mult decât instituțiile lui, birocrații care le deservesc sau chiar populația care are în prezent cetățenia respectivă. Nu se mai știe cine a zis prima dată vorba înțeleaptă că țara nu am moștenit-o de la străbuni, am împrumutat-o de la urmași. Dar ea încapsulează esența perenă a statului, ca liant între generații. Dacă își pierde total sau parțial abilitatea de a bate monedă, înseamnă că și-a pierdut în aceeași măsură și suveranitatea în favoarea unei alte puteri.

Acest lucru s-a întâmplat deja și ar putea fi repus în discuție, doar de statele mari, cu riscuri uriașe de represalii din partea noii puteri supra-naționale și a statelor prin care operează. Puțin probabil să se poată face pe cale pașnică. Dar nu asemenea scenarii discutăm aici. Deocamdată, mă axez pe trecut, pentru a arăta de ce legitimitatea monetară aparține în mod natural statului.

Trebuie combătute simultan două erori. Cea naiv-stângistă spune că statul are tot și poate face orice, poate da bani tuturor, din propria tiparniță, pe inima conului Leonida. Din păcate nu e așa, acel gen de bogăție, de „venit minim garantat” ar fi doar o amăgire păguboasă. Cea libertariană trece în cealaltă extremă, pentru a spune că statul nu are nimic și nu poate decât lua (chiar fura, ar spune ei) de la cei care au sau produc. Într-adevăr, valoarea materială simbolizată prin bani nu poate fi produsă decât de indivizi și de firmele în care s-ar asocia ei. Dar prin existența lor împreună, ei generează un cumul pe care nu l-ar fi putut avea separat. E vorba, pe de o parte, de valoarea socială a banilor, care îngăduie și unei hârtii (sau plastic) să valoreze incomparabil mai mult decât prețul ei de cost.

Dar încă mai importantă e capacitatea de a garanta pentru cheltuieli viitoare, de a susține proiecte de creștere înainte de a acumula. Ceea ce în limbaj bancar se cheamă „expansiunea creditului”. Putere care decurge din acea legătură nevăzută între generații și care a fost transferată discret de câteva secole băncilor private. Într-un basm al copilăriei, pe care mi-e imposibil să mi-l amintesc, există metafora perfectă a acestei situații. Personajul năzdrăvan trage la un han, unde toți dormeau pe jos, înveliți cu pături aduse de acasă. Dar el nu avea decât o papiotă cu ață și ac. Cu ele, coase păturile altor doi drumeți și își face culcuș între ei, pretinzând că s-a învelit toată noaptea doar cu ața dintre pături.

Cam așa e prezentată de bancheri situația economiei, ca părți fără valoare, animate doar de fluxul de bani dintre ele, ce n-ar putea exista fără iscusința lor și meșteșugul lor esoteric. Banii sunt prezentați ca „sângele” din venele economiei, iar creditul, ceea ce îi dă vigoare. Da, dar cui aparține ansamblul? Pot fi cedate drumurile publice cuiva care nu le-a construit, în numele unei mai eficiente administrări? Numărul mare face diferența: Dacă o firmă de asigurare ar încheia o poliță cu un singur client, acela ar fi un transfer integral al riscului, cu nimic diferit de un pariu din partea companiei. Dar dacă va încheia asigurări unei clase mai mari de clienți, riscul asiguratorului se va diminua până la nivelul statistic. Adică firma de asigurare nu va mai face un pariu, ci un calcul rațional, în care paguba clienților ghinioniști e compensată de lipsa pagubelor la cei norocoși, mai mulți la număr. Tot modelul de business al băncilor și firmelor de asigurare e dependent de surplusul generat de forța unei colectivități stabile.

În același fel, sistemul bancar a fost „pus la adăpost” de politicieni, care au devenit aproape fără excepții marionete fără putere. Chiar și să vrea să pună în discuție tema suveranității, ei nu ar face mai mult decât un exercițiu retoric în actuala realitate. Despre separația dintre stat și activitatea bancară se vorbește cu aerul banal al normalității. Deși, economic e o idee la fel de radicală ca vânzarea către particulari de tancuri sau bombe nucleare, sau concesionarea frontierelor.

Să eliminăm și o falsă alternativă din retorica libertariană: anume că ingerința statului în sistemul monetar sau în cel bancar înseamnă comunism sau socialism. Poți avea economie privată și competiție liberă cu sistem monetar de stat, ba chiar și dacă ai naționaliza întreg sistemul bancar. (Scenariu la care te duce în parte preluarea băncilor „prea mari ca să cadă” la datoria publică, prin intervenția statului ca ultim garant.) Măcar în teorie, un sistem bancar integral de stat nu presupune și ca restul economiei (productive) să fie planificată, de tip socialist sau abolirea proprietății private, în stil comunist. Liberalii sunt foarte ageri să remarce că naționalizarea sistemului bancar ar produce o putere covârșitoare asupra restului economiei, inclusiv cu riscul de a o duce periculos de aproape de socialism. Dar în mod ipocrit ei nu fac aceeași remarcă în ce privește puterea disproporționată a actualului sistem privat de finanțare asupra economiei private și satelor însele.

De asemenea, ei nu remarcă reversul acestei mișcări potențiale. Anume, că de la cedarea de suveranitate în ce privește moneda, se ajunge inevitabil la globalism, adică la cedarea totală a independenței și dispariția statelor naționale. Un sistem bancar internațional și comerțul liber peste granițe creează o realitate de alt tip, care scoate din scenă vechii suverani la fel cum națiunile însele au anulat existența orașelor  – stat. Degradarea actualului sistem monetar duce către un socialism global cu administrare privată. Deja observăm că de la căderea unor coloși privați la criza din 2007, ca Lehmann Brothers sau Bear Sterns, dominoul datoriilor și inflației a început să răpună state ca: Liban, Sri Lanka, Pakistan, Turcia. Să aruncăm o privire asupra trecutului îndepărtat, spre începuturile acestei evoluții.

cu și fără bani

Egiptenii au putut construi piramidele fără să aibă deloc monede. Noua tehnologie le-a venit foarte târziu, de la greci, după cucerirea de către Alexandru Macedon. Abia pe vremea Ptolemeilor (de care aparținea și Cleopatra) aveau așa ceva, dar era deja la finele gloriei lor. Deci cum se descurcaseră fără bani să fie societatea cea mai avansată a timpului lor, stratificată și funcțională? Foloseau ceva ce s-ar numi „unități de cont”, o modalitate de a ține evidența datoriilor, exprimată într-o unitate de măsură fixă a greutății. Care, ciudat, rămânea aceeași indiferent dacă plata se referea la grâu sau argint.

Împrumuturile aveau dobândă doar pentru perioadele de depășire. Ironia e că sistemul ar putea semăna destul de mult cu una din ipotezele pentru banii digitali din viitor, în care plățile s-ar putea regla „din cont” fără a mai exista un obiect fizic, care să treacă dintr-o mână în alta.

Acest tip de ban era mai curând un instrument de credit, decât unul de plată. Gospodăriile fiind în genere auto-suficiente sau făcând tranzacții mărunte neconsemnate, apelau la scribi doar pentru înțelegerile dintre recolte sau la momente importante. Un atare sistem era piramidal, și pornea de la o autoritate care se asigura astfel de standardizarea unității de măsură și de justețea înțelegerilor. Situația era departe de a fi rară, mai ales în Orientul Mijlociu. Ea deriva din decretarea unei unități precise pentru greutate. Evreii din vremea Noului Testament încă invocau „talantul”. (O greutate de aproape 59 de kg, care evident nu putea fi vehiculată în tranzacții curente. Era mai curând un tezaur.)

Această geneză posibilă a monedei presupune existența anterioară a unei organizări ierarhice, care instituia una din rânduielile traiului în comunitate. Ea e diferită de cealaltă explicație (mai populară azi) în care banul se naște anarhic, din mâna negustorilor, ca înlocuitor pentru troc, în relații între terți, fără supervizare. Ambele ipoteze (căci doar presupuneri se pot face) nu atribuie inventatorilor (conducători sau simpli particulari) deplina înțelegere a consecințelor și potențialului născocirii.

Cele mai vechi monede găsite sunt legate de regi din Anatolia de azi și de cetățile grecești din vecinătate. Inscripțiile și simbolurile lor invocă autoritatea superioară a zeilor, cum făceau și jurămintele ce însoțeau textele „oficiale”. Templele din Memfis, Babilon, Delfi sau Ierusalim funcționau și ca instituții financiar-bancare. Dar erau departe de a fi inițiative particulare, întrucât autoritatea sacerdotală nu era ruptă de cea politică. Monedele Romei erau turnate în preajma unui templu asociat cu zeița memoriei Moneta și cu Iunona, soția lui Zeus. Etimologia lui „monere” („a-și aminti”) trimite clar la o origine ce ține de întoarcerea unei datorii.

teoria uzurpării

Libertarienii încearcă o rescriere grosolană a istoriei răsturnând trecutul pentru a prezenta evoluția ca o preluare de către stat a unei activități private și cinstite a bancherilor. E cum ai presupune că părinții au conspirat în trecutul apropiat să le fure libertatea copiilor, trecându-i sub autoritatea lor. Nu sunt dovezi că starea de anarhie pașnică a negustorilor ar fi existat vreodată anterior unei ierarhii a forței. E o fantezie echivalentă cu versiunea idilică a stângii despre bunul sălbatic și perfecta egalitate de dinainte de proprietate.

Înșelarea vine din amintita confuzie între o monetărie, o trezorerie și o bancă națională, instituții care s-au separat abia recent. Indiferent cât de rudimentară era o putere politică, ajunsă la stadiul de a bate o monedă, le avea pe toate trei, chiar fără să știe. La fel cum autocratul avea în curtenii lui și funcțiile executivă, legislativă, judecătorească, înainte să apară un guvern, parlament sau tribunal. El nu avea de ce să aștepte mii de ani, până la organizarea tagmei cămătarilor în bancheri, pentru a le fura „secretul meseriei”, ca să creeze o bancă a statului. (Așa cum se prezintă înșelător povestea apariției primelor bănci centrale, la Amsterdam sau Londra, ca pe o acaparare de către stat a unei afaceri între privați.) Dimpotrivă, aceia își protejau un interes de tip cartel uzurpând niște simboluri și atribuții regale.

Dar lucrurile nu puteau sta așa în vechime. Cel mai puternic avea și o bogăție incomparabilă, ceea ce ar face sistemul o oligarhie în termeni actualizați. Avea un tezaur, adică o acumulare anterioară, din care putea bate moneda și care putea garanta pentru bonitatea ei. Deci avea o trezorerie. Instituție care s-a păstrat până azi, separată de evoluția băncilor private și naționale. Instituție pe care uzurpatorii încă nu vor s-o privatizeze deocamdată, pentru că e componenta la care se apelează pentru tragerea ponoaselor „parteneriatului” public-privat. Doar deținătorul autorității putea institui un obiect ca monedă drept mijloc de plată, putea îngădui sau nu circulația altora. Nu avea niciun motiv să cedeze acest privilegiu câtă vreme păstra o autoritate neștirbită.

decadența și devalorizările

Ideea de a folosi noua unitate de măsură ca mijloc de îmbogățire sau în scop electoral nu apăruse încă. Faimoasa devalorizare a monedei romane survine doar după „democratizarea” fostei republici condusă de familiile aristocrate din Senat. Se întâmpla la aproape 900 de ani de la fondarea Romei și la patru secole după ce moneda proprie romană fusese introdusă pentru a susține războaiele contra cartaginezilor. După cum se va vedea, războaiele (și mai târziu revoluțiile) au făcut și desfăcut ordini monetare. Deloc întâmplător, sunt momentele când forța latentă a statului e trezită din adormire.

Abia după o lungă transformare politică, trezoreria imperială începe să „înșele la cântar”, micșorând gradual cantitatea de metal prețios din monedă, până spre zero la final. În perioada republicană și înainte, pe vremea etruscilor, folosiseră tot sistemul unităților de cont și unele greutăți standardizate. Nu banii făcuseră civilizația lor o forță nestăvilită, ci caracterul celor care contau în societate. Altminteri puteau folosi și monedele altora (grecilor), iar când au apărut ale lor au avut suficientă stabilitate.

Transformarea republicii într-un imperiu a stricat morala publică. A dezechilibrat relațiile sociale prin apariția unor surse de bogăție din pradă. Apoi a extins participarea la conducerea statului a burgheziei, a introdus armata de mercenari în locul celei de voluntari. Și într-un final a deschis porțile barbarilor pentru preluarea tuturor eșaloanelor și schimbarea demografică. Numai în acest context, al unei ample transformări, întinsă pe multe secole, finanțele Romei au ajuns să fie folosite ca instrument de inginerie socială și de cooptare a maselor la corupția instalată la vârf. Moneda a fost distrusă din interior, în încercarea de a o face să acopere o realitate socială deja viciată.

Și așa zișii bizantini, urmașii din Răsărit ai Romei, au avut opt secole de stabilitate monetară printr-un sistem bimetalic. Monedele lor din aur și argint și-au păstrat stabil valoarea aproape pe toată existența milenară a celui mai longeviv dintre imperii. Și erau acceptate în locuri îndepărtate, până în Britania sau în lumea venețiană.

Marile prăbușiri monetare din istoria contemporană (chiar în vremea etalonului aur) sunt și ele legate vizibil de evenimente politice, mai precis de capturarea anterioară a statului. (Iar bancherii privați nu erau deloc străini de ascensiunea la putere a unor conspiratori, autori de revoluții.) După declararea independenței în 1776, revoluționarii americani au început să tipărească bancnote Continentale, din care să finanțeze războiul de independență. Britanicii i-au „ajutat” și ei tipărind intenționat falsuri. Cu sau fără ele, până în 1781, bancnotele continentale și-au pierdut toată puterea de cumpărare.

Ceva similar au făcut doar câțiva ani mai târziu și revoluționarii francezi, care au eșuat rapid cu cel puțin două tentative monetare. Ei au emis „asignatul”, un fel de bonuri de trezorerie, în 1789, bancnotă care devine fără valoare în mai puțin de șapte ani. Atunci au încercat altă escrocherie după instaurarea dictaturii revoluționare: să emită bancnote numite „mandate teritoriale”. Cum trezoreria era între timp goală, presupusa lor acoperire era în pământurile confiscate Bisericii și nobililor. Dar și bancnotele respective s-au devalorizat în doar câteva luni.

Despre și mai faimoasa hiper-inflație din Republica de la Weimar intenționez să scriu un episod separat. Legătura ei cu primul război mondial e evidentă, aspect trecut cu vederea de cei care vor să o folosească drept exemplu pentru soarta tuturor monedelor naționale. Numeroase alte exemple la scară mai mică sunt legate de schimbări de regim și tranziții sau influențe externe directe.

o mentalitate radicală

Da, statele pot fi capturate de indivizi corupți, chiar rău intenționați, și proiectele lor pot eșua. În același fel în care firmele dau faliment (sau sunt radiate) chiar din motive similare: intersecția între prostie și lăcomie. Totuși, dacă acum statistic o firmă are durata de viață de doar 5 ani, puțini deduc din asta că trebuie renunțat la antreprenoriat sau la economia de piață. O astfel de concluzie comunistă e considerată extremistă. În schimb, e considerată acceptabilă social concluzia că proasta conducere a statului face din el o creație detestabilă, care cu cât ar dispărea mai repede, cu atât mai bine. Despre eșecurile capitalismului se spune că sunt doar „crony capitalism”, adică o corupere a „adevăratului” capitalism. Dar aceeași explicație îngăduitoare nu mai e aplicată și statelor.

Statul a luat diferite forme politice: de la autoritatea personificată într-un conducător, la un aranjament aristocratic între exponenții unei clase, la întinderi imperiale sau pe conturul unei națiuni etnice. În fine, prin statuarea unor legi și constituții, a luat forma contemporană a statului de drept. Prin lărgirea dreptului de vot până la votul universal, s-a născut ideea că suveranitatea aparține poporului. O idee generoasă, justă și frumoasă, dar complicat de apărat, de precizat și de operat în practică. Aș spune că nu era o întâmplare că acest transfer de legitimitate – de la o persoană sau o clasă, la populație în genere – a fost propus tocmai în secolele 18-19, după consolidarea unor puternice poluri de putere bancară. Se năștea deja un leviatan bancar, în sânul leviatanului consacrat al statului. Al cărui control îl putea prelua mai ușor la adăpostul unor sloganuri generoase, care făceau din stat proprietatea tuturor, neapărată de nimeni.

Tot atunci a apărut și sloganul liberal al neintervenției: „laissez faire”. Straniu cum mii și mii de ani nu dăduse prin cap negustorimii să ceară să fie lăsată în pace de către suveran. Dar odată cu iluminismul și cu apariția bancherilor internaționali, se iveau și intelectualii care să facă din slogan un program politic. Dar pe vremea lui Adam Smith nu se punea problema eliminării statului din activitatea monetară sau din comerțul exterior. Noua formă radicală se conturează abia după jumătatea secolului 20, când se nasc și neoliberalismul și sistemul bancar global din umbră. Tot o coincidență.

Azi auzim atât de frecvent pledoarii individualiste și împotriva statului, încât nu ne mai dăm seama de radicalismul lor. Pe drept cuvânt, sunt criticate risipa și furtul din bugetele publice, pentru sume mari sau derizorii, în timp ce creditorii la care se îndatorează miniștrii de Finanțe rămân complet neștiuți publicului și departe de grija presei. Aici trebuie făcută o deosebire importantă. E absolut natural să cauți independența, să te opui abuzurilor puterii. Dorința de libertate nu presupunea în liberalismul clasic anihilarea statului. Cei mai mulți oameni care au convingeri liberale nu se consideră globaliști. Dar cedarea controlului asupra monedei duce inevitabil la așa ceva, la dispariția statului sau la transformarea lui într-un vehicul cu volanul în altă parte. Acest gen de transformare nu era în programul (oficial) al liberalismului clasic și e perfect neînțeleasă azi, la nivel popular.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)