Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(parte din serialul „Schimbarea banilor”)
Povestioara din episodul precedent a avut un final absurd. Cum ar putea oamenii să-și piardă mințile în așa hal, încât să dea la schimb o insulă pe o vacă!? S-ar spune că au ajuns s-o venereze în stil indian, ca pe vaca sacră… Dar asta au făcut oamenii de nenumărate ori în istorie, când au venerat banul, aducându-i jertfă propriile vieți.
În faimoasa bulă speculativă din Olanda la 1636, un bulb de lalea era cumpărat cu prețul a cinci case. Într-o frenezie colectivă, toți se amăgeau că prețul florilor va continua să crească de la an la an. Nu știu dacă Moise a avut în vedere și acest tâlc al poveștii despre evreii care și-au făcut un idol în forma unui vițel turnat în aur. Dar banii în general și aurul în particular au făcut în istorie obiectul unui adevărat cult.
(Va trebui să am grijă ce scriu de aici încolo, pentru că aurul are mai mulți fani decât vacile!)
Inevitabil, mai facem un pas pe scara istoriei, trecând la ceva cu mai multe calități pentru a funcționa ca monedă. Aurul are, fără îndoială, trăsături naturale, care îl fac ideal pentru tezaurizare și pentru a lua locul animalelor și mărfurilor perisabile ca monedă. E rezistent la degradare – nu ruginește; chiar deformat, se poate recupera prin topire. E foarte dens (de unde greutatea specifică) încât va ocupa un volum mic în depozit la o valoare (actuală) mare. E decorativ prin strălucire și suficient de moale să se poată prelucra. Conductivitatea mare de căldură îl face să atingă repede temperatura corpului când e purtat. Deci i se va găsi o utilizare, măcar ca bijuterii, dacă moda nu va fi mai capricioasă. Tot conductivitatea (electrică) i-a găsit mai recent utilizări în tehnica de vârf, până la procesoarele computerelor.
Pare născut să fie turnat în monezi, pe care nimeni să nu le refuze. Prin topire, minereul aurifer capătă o calitate banală, dar esențială pentru ideea de ban. Anume, devine fungibil. Ceea ce înseamnă că se pot face piese identice, care să se poată schimba între ele fără să valoreze diferit sau să se mai sesizeze vreo diferență. În același mod, o bancnotă de 10 lei (nedeterioriată), aflată în circulație, e egală cu orice altă bancnotă de 10 lei. Nu trebuie să o returnezi exact pe aceeași la un împrumut. Detaliul minor e important pentru că există pietre prețioase care nu au această calitate, deși au o raritate mai mare (din unele clase de diamante se găsește o singură piesă sau doar câteva pe glob).
Există și metale mai rare decât aurul, unele (cu nume obscure) se vând de cinci ori mai scump. Aurul e rar, dar nu atât de rar pe cât te-ai gândi. Pare rar, tocmai pentru că e stocat și nu e efectiv folosit. Pe glob există aproape 209 mii de tone de aur deja extras. 90% din această cantitate a fost scoasă la suprafață în ultimii 150 de ani. Dar se presupune că n-ar mai fi decât 52.000 de tone rămase sub pământ. Anual, se extrag cam 3.000 de tone.
Din cel care e deja extras,
Dat fiind că și bijuteriile sunt deseori percepute ca „investiție de viitor”, deci tot o formă de tezaurizare, practic doar ultima rubrică (și o parte din prima) reflectă utilitatea practică a metalului, separată de folosirea lui pe post de bani.
Alt metal cu vastă tradiție monetară e argintul, de peste două ori mai abundent decât aurul (550.000 de tone). Și el a funcționat ca monedă din antichitate, uneori într-un sistem bimetalic cu aurul. Dar pentru simplificare, nu vom insista și asupra lui.
În cazul aurului, funcția de mijloc de schimb (efectuare de plăți în monede) s-a pierdut complet, fiind copleșită de a doua funcție, cea de stocare a valorii. Rocada s-a produs pe măsură ce au apărut alte forme de bani mult mai potriviți pentru prima, având calități practice mai mari – banii din hârtie și sub formă digitală – și pe măsură ce aceste inovații tehnologice au pierdut din a doua funcție, prin devalorizare constantă. Cantitatea existentă a crescut spectaculos în ultimul secol, dar nu a putut ține pasul cu explozia demografică. (Dacă am calculat corect, fiecărui pământean i-ar corespunde cam 26 de grame, dacă ar fi egal împărțit.)
Dacă s-ar reveni la utilizarea lui de acum câteva secole, nu ar fi destul pentru a fi moneda globală, adică fiecare locuitor al Terrei să aibă în buzunar câțiva gologani. Dacă s-ar reveni doar în cele câteva țări, care au cele mai mari rezerve, ar fi prea mult. Iar inflația s-ar întoarce înapoi la el, ca trecând din două vase comunicante între metalul prețios și actualele forme curente de plată. Aici e un mare paradox: aurul e păstrat pentru că a fost cândva bani, în ideea implicită că ar putea redeveni bani, în sensul de mijloc de plată. Un scenariu fantasmagoric, imposibil de realizat dată fiind actuala distribuție.
Vorbim, așadar, de o monedă integral din aur. La fel ca vaca, din exemplul precedent, și ea are o acoperire de 100%. Nici ea nu poate fi produsă decât printr-un efort analog – al mineritului. Dar spre deosebire de efortul de a crește vaci pentru schimb, mineritul pentru aur ca monedă e un efort prostesc și inutil. Imaginați-vă că, pentru a cumpăra o tonă de cărbune să se încălzească, cineva ar trebui să se facă miner să extragă o cantitate monetară echivalentă în grame de aur. O risipă de energie, care ar dubla efortul unei activități cu al alteia doar pentru a avea un mijloc de schimb. (Aberația e depășită cu mult de „minarea după bitcoin” – de care va fi vorba cu altă ocazie, când o să enervez alt grup devotat.)
Se va spune că, odată extras minereul și turnată moneda din aur, ea va deveni un bun social, care va circula de foarte multe ori, intermediind un număr uriaș de schimburi. În acest fel, ea își plătește costul pentru eforturile amintite, prin beneficiile aduse de avantajul banilor față de troc sau față de schimbul printr-o marfă intermediară. Observații corecte. Dar o acoperire de 100% a unei monede în ceva puțin folositor ar limita inutil creditarea.
În practică, forma sub care ar putea reveni – ipotetic – e doar cea a etalonului aur, un lucru diferit de moneda din aur. Etalonul presupune că aurul e luat ca ultimă referință în calculele contabile – care s-ar face în grame, așa cum se fac azi în lei. Dar că pentru plăți efective s-ar folosi alături de metalul însuși, și alte substitute simbolice, cum ar fi bancnota sau monede din cupru sau inox.
În istorie, etalonul aur a avut o existență foarte scurtă, identificată cu secolul de dominație engleză, (1814-1914) între bătălia de la Waterloo și primul război mondial. La nivel internațional, nu a rezistat mai mult de câteva decenii, la finele acestei perioade. Nu e o coincidență că perioada e și una cu descoperiri ale celor mai mari zăcăminte în California și Australia, (foste) colonii ale aceluiași imperiu. Și cu o influență internațională a bancherilor cu baza de operare la Londra.
Dar etalonul ne aduce „înapoi în viitor”, la ideea unui ban de alt tip decât „galbenii” – la ceva emis de o instituție: bancă de stat sau privată, supra-națională sau cumva în afara statelor, dar nu total separată de ele. Puterea ar fi la respectiva instituție, care ar garanta acoperirea (completă sau parțială). Un nou etalon, care ar apărea în mod spontan între oameni, pe ruinele statelor; sau un etalon convenit la nivel statal la finalul unui război, ori al unui cataclism economic, nu ar folosi aurul pentru valoarea lui intrinsecă, de utilizare practică. L-ar folosi, cel mult, ca dovadă a unei acumulări anterioare, pentru a măsura niște raporturi de putere. Tot în această idee e păstrat de băncile centrale. (În acel sens, e și acum „un mijloc de plată”, când e vândut.) Altminteri, e un artefact, ca și cum ai aduna ulcioare de lut din situri arheologice cu gândul că va veni iar vremea să bei din ele, în locul sticlelor și paharelor de azi.
Lumea s-a schimbat prea mult să mai revină la plățile curente în aur. Cine ar mai vrea să facă azi plăți cu punguța de galbeni la supermarket!? Cât de complicat ar fi efortul de a secționa lingourile și monedele ajunse deja la valori de zeci de mii, respectiv sute de euro – pentru tranzacțiile de zi cu zi? Cât de riscante s-ar dovedi deplasările și de anevoioase tranzacțiile în secolul vitezei? Aurul poate fi acum un activ speculativ și o asigurare pentru prăbușiri sistemice, dar e greu de crezut că omenirea s-ar mai putea întoarce la folosirea lui ca atare, altfel decât în secvențe scurte de criză.
Pe scurt, aurul are de partea lui tradiția: se folosește de multe mii de ani, în care și-a păstrat o valoare cumva stabilă, față de numeroase alte monede, care au apărut și dispărut între timp. Unii merg atât de departe încât să spună că aurul e singurul ban real, orice altceva fiind o imitație trecătoare. Lista de avantaje se cam oprește aici (nu că n-ar fi impresionantă și așa.)
Azi o uncie costă 1.815 dolari (iar un gram se vinde la noi cu 375 de lei). Ca orice marfă, poate să crească sau să scadă mâine și într-un timp îndelungat. (Ceea ce probabil va aduce un zâmbet cuiva din viitor, când va citi, considerând naive fie criticile, fie laudele aduse metalului, care între timp se va fi scumpit sau ieftinit mult. Dar nu asta e ideea, nu fac nici predicții, nici nu dau sfaturi nimănui ce să cumpere sau să vândă. Port o discuție teoretică.)
E un preț exorbitant, care se bazează exclusiv pe prestigiul aurului ca monedă vreme de mii de ani și ca „anti-monedă” în ultimul secol. Ambele sunt nemeritate. Dacă, dintr-un hazard, în antichitate, s-ar fi ales diamantele sau aluminiul pentru acest rol, ar fi ocupat același loc în mințile oamenilor. S-ar fi scumpit la fel de mult. Alegerea aurului a fost arbitrară, după care metalul a fost mitizat. Spre comparație, chiar argintul, care are o poveste similară, deși e doar cu două treimi mai puțin rar, e de 87 de ori mai ieftin decât aurul! (20 de dolari uncia) Nu mai vorbesc de alte metale, cu utilizări indispensabile în industrie și construcții, care deși nu sunt rare, au și consum mare. E un fenomen de tip bulă speculativă (dar nu înseamnă că prevăd spargerea ei).
Cum am observat deja în episodul anterior, efortul oamenilor de a produce și a schimba des lucruri între ei e ceea ce dă valoare unui ban, nu consistența metalului din care e turnat. Am remarcat atunci că după un număr mare de ani, pe acea insulă fictivă, populația poate crește foarte mult, apar idei noi, moduri mai bune de a produce decât la început. Toate acestea se traduc într-o acumulare de lucruri și de participanți la viața economică, din postura de ofertanți și consumatori deopotrivă.
Acea acumulare e foarte importantă, un „detaliu” subtil, pentru care vă solicit atenția. Întrucât cred că a fost (și e în continuare) neglijat în discuția despre bani. Gândiți-vă că toate metropolele, care azi au și peste 10, 20 de milioane de locuitori, au fost cândva simple sate. În ele trăiau de pe o zi pe alta oameni similar de săraci, care aveau câteva animale domestice, unelte și adăposturi rudimentare. Nimic din ce am considera azi bogăție nu exista: palate, cartiere de locuit, fabrici, magazine, aeroporturi, spitale, șosele, vehicule, clădiri de birouri, poduri, bunurile de larg consum din casa fiecăruia…. Toate sunt creația a neștiute generații de oameni, din ce în ce mai mulți, care le-au făcut. Nu a banilor, care doar au intermediat schimburile necesare facerii și luării lor în posesie.
În acest lung șir, care include întreaga istorie a omenirii, acumularea nu a fost egală, nici între indivizi, nici între țări. Egalitatea nu exista nici în stadiul inițial, al vieții primitive, provenind dintr-un dat al naturii. Dar s-a mărit pe măsură ce au crescut lucrurile care se pot avea și metodele de a le câștiga. Cei cu înclinații spre stânga s-au concentrat mereu pe acest aspect, al împărțirii a ceea ce există la momentul dat. Fie că doar l-au criticat ca pe o nedreptate, fie au propus căi de a-l corecta. Și acestea sunt diverse: de la confiscare directă, la schimbarea naturii proprietății, la intervenții asupra prețurilor prin mercuriale, la taxare selectivă, progresivă, investiții publice prin creație monetară.
O parte din aceste metode monetariste produc o perturbare a raporturilor existente, care poate fi considerată o formă de redistribuție. Pentru că ia din puterea de cumpărare a unora, în beneficiul altora. Ironic, nu întotdeauna de la cei mai bogați, la cei mai săraci. Sau poate fi privită ca o formă de împrumut din viitor, penalizând generații care încă nu s-au născut.
În contrast cu aceste practici, ale căror pericole devin tot mai evidente, cei cu înclinații libertariene susțin că legarea monedei de aur ar fi singura soluție și singurul aranjament monetar cinstit. De la Ludwig von Mises, la William Hayek și Murray N Rothbard ei au susținut întoarcerea la variante ale etalonului aur, ca pe o garanție a libertății economice. Ei cad într-o formă de idolatrie a aurului, vândut ca panaceu pentru problemele lumii actuale. La fel ca adepții stângii, și ei își prezintă propunerea ca fiind una morală, care de astă dată lasă totul la alegerea „pieței” și tranzacțiilor dintre indivizi.
Când prezintă aurul ca instrument monetar neutru, ei nu văd – dar mă tem că se prefac că nu văd – corelația cu acea acumulare istorică, deloc de neglijat. Care e, de fapt, toată acumularea de până acum. Amploarea ei se regăsește în aur prin lunga sa istorie de monedă și „anti-monedă”. El nu ar fi avut prețul de piață de azi, dacă generații succesive nu ar fi produs bogăție, pe care să vrea să o schimbe sau „să o stocheze” în el. Se poate oferi mult pe el, tocmai pentru că s-a produs mult în ansamblu. Locuitorii satelor ancestrale de la baza metropolelor de azi nu ar fi putut oferi mult pentru că nici nu aveau mult. Dar valoarea actuală a aurului nu e o calitate a lui magică, e legătura lui cu lumea monetară.
Yenul japonez sau francul elvețian sunt monede mai puternice decât francul din Burundi, nu pentru că primele au o hârtie și cerneală mai bună decât cel din urmă. Ci pentru că în spatele lor e un întreg istoric de performanță, stabilitate, creativitate, hărnicie, un ansamblu de relații juridice și de conviețuire între generații. E imposibil să spui cum s-a transferat acest capital de prestigiu și material în branduri numite liră sterlină, dolar american, franc elvețian ș.a.m.d.. Dacă mâine ar fi scoase din circulație și popoarele respective și-ar crea o altă monedă, cu alt nume, aceea ar fi iarăși mult mai puternică decât cele lansate de țările lumii a treia, bazându-se pe ce au acumulat deja, sub toate formele acele națiuni.
Ceva similar s-a întâmplat și cu aurul – ceva din această acumulare a omenirii „s-a lipit” de el la nivel mental. Nu pentru că e intrinsec valoros, cum nu hârtia bancnotelor e valoroasă, ci pentru că funcționa pe post de bani. De-asta merita să dai lucruri folositoare contra lui, că puteai să iei alte lucruri folositoare în schimbul lui. Nu pentru că ardeai de nerăbdare să-ți faci plombe, cercei și lănțișoare din el!
De când și-a încetat această utilizare, el a devenit ce aș numi o „anti-monedă”. Adică a continuat să colecteze din neîncrederea pe care o inspiră banii în circulație, cu utilizare zilnică, pe măsură ce asupra acestora s-au operat intervenții de natură a-i devaloriza. Aurul e o fostă stea, devenită o gaură neagră a lumii economice, atât de plină de antimaterie, încât absoarbe în ea materie stoarsă din energie umană cu o forță irezistibilă de atracție. Un surplus de productivitate și efort e scos din circuitul viu al economiei și pus în ceva supra-evaluat, care nu e clar dacă va mai fi vreodată util.
Să luăm un termen simplu de comparație. Dacă un harpagon ar aduna saci de grâu în cămară în scop speculativ, grâul respectiv s-ar putea vinde ulterior la un preț mai bun, dar s-ar mânca. L-ar cumpăra cineva pentru panificație, nu tot cu scopul de a-l muta în altă cămară. E clar cum se formează prețul grâului. Pe de o parte, ai fermierii, limitați de întinderea și fertilitatea pământului, costurile lor cu forța de muncă, utilajele și energia. Iar de cealaltă parte numărul celor care vor să mănânce pâine, cu puterea lor de cumpărare. Dar există constant o producție și un consum, care dă un preț natural. Mulți producători și mulți consumatori. În schimb aurul e deja minerit aproape tot și concentrat în câteva puncte, tocmai la cei care au profitat cel mai mult de pe urma unui sistem necinstit. Etalonul aur nu ar crea un teren de joc cinstit, ci ar eterniza actualele poziții dominante. Ar crea o monedă deflaționistă, cu dezvoltare lentă, care nu ar avantaja decât creditorii și ar frâna pe vecie ridicarea altora.
Toate metodele de expandare a masei monetare, cinstite și necinstite, s-au dus și în aur. Pentru că a fost perceput ca o unitate de măsură constrângătoare, un sistem de referință, care nu poate fi tipărit. Dar nu toată bogăția actuală a omenirii e rodul „tipăririi de bani” – nici pomeneală. A-i atribui valoarea de refugiu de azi ține tot de credință, nu de utilizarea lui practică, pentru că el nu se va mai întoarce vreodată la utilizarea ca mijloc de plată curentă. Cei care-l propun ca arbitru al vieții economice propun fixarea într-un moment din trecut și transferul către deținătorii lui a întregului efort de până acum al tuturor generațiilor.
Din considerentele remarcate încă din episodul anterior, am putut conchide că masa monetară e firesc să aibă o anume elasticitate. Asta pentru a ține pasul cu creșterea de populație și cu volumul de bunuri și servicii. Corelațiile respective sunt altă discuție, la care poate vom reveni altă dată. Dar față de această elasticitate naturală, există două extreme.
Metaforic, cei care propun metode inflaționiste, de creștere a masei monetare din considerente politice, seamănă cu un croitor care ar îmbrăca un copil în costum de adult. Ei spun că mai mult material ține mai bine de cald. La celălalt pol, libertarienii visează o masă monetară rigidă de dragul aurului. Ei seamănă cu alt croitor nebun, care insistă să îmbrace un adult în hainele de la 14 ani. Cu argumentul că stofa respectivă e cel mai bun material inventat vreodată. Ori croiala e mai importantă decât materialul.
Unii ca Rothbard pledează pentru un etalon al aurului strict, cu argumentul că prețurile se pot măsura în orice cifre, fluctuând doar la nivel nominal. Asta funcționează mai curând în sus, când se pot face aceleași schimburi la prețuri cu mai multe zerouri. Dar devine un inconvenient real, când în loc ca prețurile să treacă în zona subdiviziunilor, ar fi penurie de monedă.
Economistul anarho-capitalist e de-a dreptul necinstit când respinge argumentul că aurul, fiind rar, poate fi concentrat în câteva mâini, în scop manipulativ. Cum s-a întâmplat de mai multe ori în istorie. Rothbard pretinde că nici asta nu ar conta, pentru că ansamblul bogăției rămâne neschimbat, indiferent cine e proprietarul. Da, numai că oricine ar avea o asemenea putere asupra aurului redevenit monedă ar putea genera artificial momente de boom și de depresiune, la intervale cunoscute în avans. Așa ar cumpăra când prețurile sunt jos și ar vinde când sunt în vârf, înstăpânindu-se pe active reale, la fiecare ciclu de acest tip. (Bineînțeles că își dă seama de asemenea aspecte, pentru că remarcă atunci când vine vorba de stat pericolele acestui tip de putere.)
În acest moment, reperul aur ar avantaja doar creditorii și ar dezavantaja datornicii. Sună mai puțin scandalos și nedrept decât actualul aranjament, care jefuiește lent oamenii care au muncit cinstit și au economisit. Dar vine la pachet cu o întreagă istorie de speculație și de acumulare, care s-a făcut după „reguli” total opuse rigidității metalului.
Tehnic vorbind, aurul nu e o investiție și nu ar trebui privit ca atare. O investiție presupune o activitate productivă, care în timp generează un venit suplimentar. Aurul e un plasament, o achiziție în scopul revânzării ulterioare. Atât investițiile cât și plasamentele comportă riscuri, ce se pot solda cu pierderea unei părți sau a întregului capital investit (respectiv, cheltuit). Aurul nu cere un efort similar de informare și implicare, ca din partea unui investitor, dar în loc de dividende poate avea costuri de depozitare în condiții sigure și trebuie păzit.
Cei mai mari promotori ai aurului și calităților sale ca „investiție de viitor” sunt chiar cei care îl vând. Și asta pentru că are o marjă între cumpărare și vânzare. Exact ca la casele de schimb valutar, există un procentaj între prețul la care e vândut (mai mare) și cel la care e (eventual) răscumpărat de același vânzător. Dacă nu ar exista această marjă, afacerea respectivă nu ar avea sens. Ea trebuie aflată sau calculată, dacă nu e afișată, pentru că sunt diferențe foarte mari. Am văzut pe piața românească, destul de restrânsă, marje cuprinse între 2,5 și chiar 20%. Caz în care, „investitorul” neatent ar trebui să aștepte o evoluție spectaculoasă a respectivului metal pe piețele internaționale, pentru a marca un profit.
Sunt, desigur, diferențe și între formatele livrate – monede și lingouri de diferite gramaje. Bijuteriile au încorporată o parte considerabilă de manoperă (care poate fi și jumătate din preț), evident și o valoare sentimentală, o componentă subiectivă de gust. Cum acesta e greu să coincidă cu al următorului cumpărător, bijuteriile se consideră mai puțin un plasament în ideea protejării de riscurile inflației. Monedele din aur pot avea valoare de colecție. Altminteri, tind să aibă marje mai dezavantajoase la răscumpărare decât lingourile. Vânzătorii care oferă și răscumpărare tind să o facă doar pentru produsele cumpărate de la ei, altfel, oferind un preț mai mic per gram.
Acestea fiind spuse, dacă statele (cam toate) supra-îndatorate vor continua să apeleze la metode inflaționiste, de diluare a masei monetare, aurul ar putea apăra pe termen lung de acest flagel. Și să bifeze creșteri importante, care de fapt să fie fuga de moneda devalorizată.
(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)
Victor Grigore
