4. Energia e în miezul confruntării geopolitice

(parte din serialul „Dincolo de zgomot”)

Primul război mondial a marcat trecerea de la cărbune la petrol și concomitent începutul pasării de ștafetă de la Imperiul Britanic la cel American. În acel moment, SUA producea mult mai mult petrol decât toate țările împreună – raportul față de nou proclamata URSS fiind de 1 la 10.

Există și istorici care consideră petrolul principala miză a declanșării primului război mondial. Germania creștea exploziv ca putere exportatoare, similar Chinei de azi. Dar era lipsită de resurse și de flota cu care Marea Britanie își extinsese imperiul colonial. Găsise totuși un aliat insolit în Imperiul Otoman, care stăpânea Orientul Mijlociu. Astfel a apărut ideea unei linii Berlin – Bagdad, asemănătoare rutelor avute în vedere de chinezi, linie pe care să circule petrolul și mărfurile finite.

De la acest declanșator, pe care Marea Britanie l-a considerat intolerabil, lupta a ajuns și la alte câmpuri petroliere strategice, cum ar fi cel de la Marea Caspică, Baku, Azerbaidjan, arealurile din Iran, ulterior Arabia Saudită și Libia.

Anul 1936 a fost vârful cotei de piață pentru noi. România se clasa pe locul 4 pe glob la extracția de petrol, depășită doar de Venezuela și de cele două super-puteri, SUA și URSS. În timpul celui de-al doilea război mondial, Hitler a fost înregistrat spunând că armata lui ajunsese să depindă de câmpurile petroliere de la Ploiești, primele bombardate de aviația americană. Chiar și în al doilea război mondial, SUA încă produceau 70% din petrolul mondial. Între timp, producția de petrol a României a scăzut mult, până la 76.000 de barili pe zi în 2017. Totuși mai mult decât Italia, Turcia, Spania sau Polonia.

Abia din anii 50 încep să se afirme semnificativ statele din Golful Persic, al căror patronaj se mută de la englezi la americani. (Perioadă în care România iese din top 10 producători mondiali.) Pentru o scurtă vreme, la sfârșitul anilor 70, URSS și Arabia Saudită depășesc America. De fapt, sovieticii aveau să cedeze supremația producție petroliere abia prin destrămarea din 1991.

În prezent, top 10 producători de petrol din lume se prezintă astfel.

1. SUA: 17 milioane de barili pe zi
2. Arabia Saudită: 11,8
3. Rusia: 11,5
4. Canada: 5,6
5. Irak: 4,8
6. Emirate: 4
7. China: 3,8
8. Iran: 3,5
9. Kuweit: 3
10. Brazilia: 2,9

Trebuie însă subliniat un artificiu, care umflă statistic producția americană, anume importul de petrol brut, rafinat și apoi reexportat. Similar, pentru lichefierea gazului. Prin fracturarea hidraulică, SUA au devenit exportator net de petrol, dar și așa, diferența e destul de mică: importă 7,8 și exportă 8,5 milioane de barili pe zi.

În plus, cea mai mare parte a producției americane de petrol și gaze provine din fracturarea hidraulică și foraje orizontale în șisturi și soluri nisipoase. Pe lângă problemele ecologice, această procedură e foarte costisitoare – consumă 1 baril pentru a produce 4-5. O cantitate foarte mare de apă trebuie pompată, ceea ce poate deșertifica zona sau implică un cost de transport. Iar după, apa pompată se poate infiltra în pânza freatică, stricând calitatea apei de băut. Pe lângă costuri și calitatea mai slabă, aceste surse noi au o durată mică de exploatare, încep să scadă foarte rapid de la debut.

o resursă pe sfârșite?

De circa un secol, există alarmiști, care avertizează că rezervele de petrol urmează să scadă. Până acum, ei au fost infirmați de noi descoperiri și de noi tehnologii precum exploatarea cu platforme maritime, la mai mare adâncime sau prin fracturare hidraulică. Totuși, așa cum s-a întâmplat cu România și alte țări, se poate repeta și pentru ansamblul țărilor. Unii spun chiar că vârful producției de petrol a fost în 2019, sau că va fi atins într-un deceniu.

După rezervele cunoscute, acest declin nu ar fi uniform pentru toate țările. Ar rezista ceva mai mult timp: Irak, Venezuela, Canada și Arabia Saudită.
Iată traiectoria declinului producției petroliere pentru următorii 40 de ani, în milioane de barili pe zi. (Estimările producției actuale diferă de la o sursă la alta, dar traiectoria e grăitoare.)

(sursa grafice)

importanța hidrocarburilor

Mai jos, e graficul istoric al consumului de energie între 1800 și 2020. După cum observăm, consumul de energie a crescut exponențial, într-o traiectorie reprodusă de creșterea populației și a masei monetare (în alte grafice). Mai vedem că vechile surse de energie (lemn, cărbune, petrol) nu au fost abandonate când s-au descoperit surse alternative. Ba chiar au fost consumate mai mult, în paralel. Și mai vedem ponderea scăzută a energiilor „verzi”. E pur și simplu nerealist să credem că vor putea fi eliminate pe considerente ecologice sau că vor continua să fie descoperite în același ritm.

Energia e vitală pentru viața economică. Iată corelația dintre consumul de energie și creșterea PIB. (Sursa grafic: jankovici.com, în baza datelor Băncii Mondiale pentru evoluția economică și BP Stat pentru petrol.) Practic, evoluția productivității economice nu a urmat curba ascendentă a demografiei (nici nu s-a prăbușit invers proporțional, cum s-ar fi temut Malthus). Ci a depins în mai mare măsură de accesul la energie.

hrana depinde de petrol și gaze

Ne-am putea lipsi de creșterea economică, dar de alimente, nu. Iar acestea sunt într-o proporție tot mai mare dependente de energia fosilă pentru cultivare, irigare, fertilizare, încălzirea serelor, culegere, transport, producția și întreținerea utilajelor și depozitelor necesare, procesare, ambalare, comercializare. Scenariul unei salate în care sunt legume de pe mai multe continente, aduse cu vaporul, avionul, camionul și apoi preluate de la magazin cu automobilul dintr-o mare incintă iluminată artificial, e deja o banalitate. Hrana însăși e energie (calorică) pentru corp.

dependența reciprocă

În continuare, SUA e cel mai mare consumator de petrol din lume. cu aproape 20 de milioane de barili pe an. Până în anul 2.000, consumul său era copios mai mare decât al tuturor urmăritoarelor din clasament. Dar China s-a apropiat mult, cu o creștere abruptă în ultimul deceniu, la circa 13 milioane de barili. Când raportăm acest consum la populație, observăm că un american consumă de 7 ori mai mult petrol decât un chinez. (Statistica e distorsionată de țările paradis – fiscal, unde e înregistrat pavilionul marilor vapoare, de țările cu companii aeriene și de țările petroliere, care au industrie petrochimică dezvoltată.)

Din anii 60. până la începutul mileniului, Statele Unite au avut de departe cel mai mare consum de energie electrică. (Multă vreme cu un consum mai mare decât următoarele zece țări împreună.) Prin transferul industriei din Vest și mărimea populației, China a devenit cea mai mare consumatoare și de energie electrică din 2008.

Dar într-o măsurătoare anuală per capita, se observă o proporționalitate directă între gradul de confort, bogăția individuală și consum. Un american consumă peste 12.000 kWh pe an, un chinez sau un german, în jur de 6.000, iar un român sub 3.000. (Repet, cifrele sunt distorsionate de prezența unor capacități industriale, centre de date, adoptarea vehiculelor electrice și nu reflectă direct stilul de viață. E pus împreună consumul productiv cu abundența și luxul.)

Rusia domină topul exportatorilor de gaz natural, urmată de Statele Unite, dar care nu au o infrastructură directă cu cei mai mari importatori.

1. Rusia – aproape 200 miliarde metri cubi exportați pe an
2. SUA – aproape 150
3. Qatar – 143
4. Norvegia – 113
5. Canada – 71
6. Olanda 40
7. Algeria 40
8. Turkmenistan 32

Uniunea Europeană e de departe cel mai mare importator de gaz și nu poate ieși din această dependență de Rusia. Importă 420 md de metri cubi pe an. În 2021, 140 din acestea au venit din Rusia.

Graficul Eurostat privind sursele importurilor de gaz în UE 27 în 2019

Topul importatorilor de gaz:

1. Japonia aproape 100 md mc
2. Germania – 155
3. Italia – 70
4. Marea Britani 53
5. Coreea de Sud – 51
6. Franța 46
7. SUA – 45
8. Rusia – 38
9. Turcia 38
10. Spania 37
11. Ucraina 27 (mare parte, tranzit)

sursele de energie pentru China

În calitate de lider virtual al blocului estic, China are o situație aparte: e deopotrivă cel mai mare producător și consumator de energie, locul unde se desfășoară activitățile industriale cele mai intensive ale planetei. Și-a păstrat încă un mix energetic imun la discursurile ecologiste, din care cărbunele înseamnă 58%. Acesta provine din Indonezia (46% din import) și Australia (26%), ultima fiind o vulnerabilitate, dacă rămâne satelit american.

Petrolul importat de China provine în proporție de 62% din Orientul Mijlociu și Africa, zone unde pot apărea dispute cu SUA pentru control, chiar războaie prin intermediar. 15% vine din Rusia.

În fine, gazul îi vine 26% din Australia și doar 3% din Rusia cu care nu are (încă) o conductă, cum are cu alte republici musulmane, foste sovietice.

considerații

Așadar, constrângerile energetice și geografice nu mai permit nici unica dominație a unei puteri pe glob, dar nici „o lume multipolară”, pentru că în actuala configurație a polilor există interdependențe prea mari. Europa e printre cele mai vulnerabile pentru că nu își poate susține actualul stil de viață și de producție. Instigată de Statele Unite, ea face eroarea majoră de a pune la bătaie tocmai marea ei slăbiciune, energia, fie pentru bătălii ideologice, „de principii” cu Rusia, fie pentru idealuri ecologiste și binele planetei.

Mai remarcăm și că țările posesoare de resurse tind să nu fie democrații (sau sunt denunțate ca atare de cele mai sărace în înzestrări naturale). S-a speculat că există aceeași corelație și cu sistemul monetar. Democrațiile tind să favorizeze inflația, pentru că interesul aparent (înșelător) al maselor fără proprietăți e redistribuția prin programe bugetare mari, care nu pot fi susținute altfel. Dimpotrivă, aristocrațiile, oligarhiile ar favoriza o monedă stabilă (cum ar fi cea acoperită în aur), care să nu erodeze averile acumulate, economisirile și împrumuturile acordate. Interesele unei țări exportatoare de materii prime vitale sunt diferite de ale unei economii sofisticate, speculative și foarte îndatorate, care diluează valoarea monedei proprii. Exportatorii de energie ar prefera o monedă stabilă, dar țările fără tradiții democratice nu prezintă garanții că nu manipulează acea monedă (lucru care devine evident că îl fac și marile democrații).

Un pol special e constituit de lumea islamică, africană, posesoare de mari resurse demografice și energetice, deja disputate în războaie sub pretextul aducerii democrației. Le putem reinterpreta acum ca metode prin care SUA a încercat să blocheze preventiv accesul Chinei în regiune, la fel cum încearcă să prevină colaborarea ruso-europeană.

iluzia alternativelor

După cum s-a văzut din graficul surselor actuale de energie, doar 11% din energia folosită provine din așa numitele surse regenerabile. Dar chiar și acest procent e înșelător. E nevoie de surse „clasice” pentru a produce energiile „verzi”. Folosim petrol pentru a extrage și transporta inclusiv cărbunele și uneori gazul, pentru a fabrica și monta eoliene sau panouri solare.

Uneori, electrificarea doar mută locul combustiei, din oraș în electrocentrale, pentru că un automobil electric are doar o baterie, deci stochează o energie deja produsă. Biodieselul periclitează siguranța alimentară prin suprafețele necesare cultivării.

Ca să produci o turbină eoliană costă 2,6 – 4 milioane de dolari, la care se adaugă încă aproape 50.000 de dolari pe an pentru întreținere. Își poate recupera investiția în câțiva ani, dar e nevoie de aproape 20 t de beton, circa 200 t de oțel, plus o puzderie de metale care nu se găsesc pretutindeni pe glob. Toate acestea implică un volum enorm de energie pentru minerit, siderurgie, petrochimie și transport. Durata de viață a unei eoliene e de 15-20 de ani, timp în care poate chiar să contribuie la o răcire zonală, care trebuie compensată cu arderea de cărbune.

Un proces comparabil de risipă e lichefierea gazului natural, care practic distruge o parte din energia înmagazinată în această substanță pentru a construi porturi speciale, stații de lichefiere și retransformare în gaz, ba chiar și pentru transportul său rutier.

(va urma)